luni, 21 noiembrie 2011

Care Uniune?

Pe măsură ce lucrurile se înrăutățesc în UE tot mai multe voci iau atitudine și cer măsuri mai ferme. Este înt-adevăr obligatoriu ca, dincolo de declarațiile sforăitoare cu iz naționalist, să se ia decizii clare care să conducă cel puțin la o normalizare a situației. În timp ce unele măsuri par de bun simț, altele sunt de-a dreptul șmecherești, menite a trage într-o capcană fără ieșire mai naivii membri din Est.

După confruntările Anglo-Germane, Regatul Unit pare a fi setat să se îndepărteze puternic de nucleul dur al Uniunii Europene. Cu toate că nu stă grozav din punct de vedere financiar, Anglia nu poate suporta un grad prea mare de amestec extern în deciziile interne. Este cunoscută politica ”interesului englezesc suveran” care permite o participare a Marii Britanii în orice tip de combinație numai în cazul în care țara este câștigătoare netă. Odată cu această ruptură, se prefigurează din ce în ce mai clar ideea unei Europe cu două viteze, care să recupereze timpul pierdut printr-o integrare mai rapidă și, în același timp, mai puternică.

Încercând să nu rămână total izolată, Anglia își caută prozeliţi prin Est, numai că, dependența acestor economii de Germania și Franța face practic imposibilă inițiativa englezească. În mai multe rânduri am arătat cum Anglia nu a adus practic nimic în plus la construcția europeana, ba, mai mult, a făcut aproape tot ce i-a stat în putință pentru a dinamita fragila construcție. Aflată în fața unei alegeri destul de radicale, Anglia încearcă să-și menajeze cât mai mult posibil poziția privilegiată. Personal cred că, dată fiind gravitatea evenimentelor cu care se confruntă țările europene, poziția Angliei este iremediabil pierdută și asta indiferent de aliații pe care și i-ar găsi într-o zonă a continentului.

De la peștii mari, mi se pare cât se poate de logică restrângerea cadrului către noi, deoarece suntem puși în fața unei alegeri care ne va afecta direct pe termen scurt, mediu și lung. Mai mult, cum toată lumea cunoaște poziția mea clară în ceea ce privește integrarea, s-ar putea ca ceea ce voi exprima în continuare să pară diametral opus. Și, într-adevăr așa e deoarece, înainte de a lua o decizie de o asemenea greutate, cred că trebuie să cântărim foarte bine. N-ar fi rău dacă am încerca să judecăm la fel cum fac englezii, adică prin prisma poziției rudimentare, dar sănătoase, a lui ”mie ce-mi iese?”.

Politica imediat următoare susținută de marile state europene va fi cea de integrare puternică a actualilor membri ai zonei Euro și de dezvoltare a unui framework simplificat pentru integrarea țărilor aflate în acest moment în afara zonei. Practic, pașii imediat următori vor fi reprezentați de o politică fiscală integrată, de supravegherea strictă a cheltuielilor publice și de întărire a disciplinei fiscale. După setarea acestor principii ar urma emiterea de euro-bonduri care, treptat, vor înlocui bondurile emise de țările membre. Avantajele ar fi imediate și oarecum logice: nu ar mai exista diferențe între dobânzile cu care se împrumută Grecia, Italia sau Germania, ceea ce ar permite o mai corectă gestionare a datoriilor publice. De asemenea, nu va mai fi posibilă cheltuirea irațională a banului public, un câștig cât se poate de important. Dar, reversul medaliei este unul deosebit de grav deoarece datoriile statelor membre devin datorii ale tuturor. Cu toate că dintr-un anume punct de vedere principiul ar putea părea corect, în momentul în care luăm în considerare datoriile acumulate până acum perspectiva se schimbă radical.

Datoria publică a Germaniei este de 83.2% din PIB. Asta înseamnă peste două trilioane de euro. Dacă ne uităm pe datele din anii trecuți, observăm că datoria publică a acestei țări are o tendință de accelerare(creștere cu 1% în 2008, 8% în 2009 și 9% în 2010). În acest ritm putem vedea în câțiva ani cum Germania se va transforma într-o mega-Grecie. La fel stau lucrurile și în Franța. Presupunând că lucrurile se vor calma din punct de vedere economic, situaţia va rămâne tot încurcată. Odată cu emiterea de bonduri comune, va rezulta că situaţia datoriilor va fi tratată oarecum global, în sensul că membrii noii "Zone EUR" îşi vor asuma întreaga datorie. Cu alte cuvinte, noi, dacă vom adera, vom sări de la un grad de îndatorare de aproximativ 35% la unul de peste 80%(cât este în prezent gradul de îndatorare al întregii UE). OK, chiar dacă presupunem că datoria este sustenabilă, să mai facem un pas în timp(să zicem de 20 de ani) şi să presupunem că nu s-ar schimba mare lucru din structura datoriilor, însă România s-ar hotărî la acel moment să părăsească Uniunea. Având o istorie comună, ea ar trebui să-şi asume atât beneficiile cât şi cheltuielile. În aceste condiţii, biletul de ieşire ar fi reprezentat de plata sau asumarea părţii ei de datorie. Cum în atâta amar de vreme de convieţuire comună iţele afacerilor interne s-ar dilua, probabil România ar trebui să-şi asume o parte din datorie ori proporţională cu PIB-ul, ori pe baza altor algoritmi(să zicem populaţia, deoarece s-ar considera că de beneficiile împrumuturilor celorlalţi au profitat mai mult sau mai puţin toţi românii). Translatând aceasta în cifre(repet, considerând că nu s-a schimbat nimic din situaţia iniţială), ar rezulta că biletul de ieşire ar costa undeva între 100 mld şi 400 mld. EUR.  Adică o sumă cifrată între de trei şi de peste zece ori faţă de datoria iniţială cu care România ar fi intrat în afacere. O afacere proastă, aş spune.

Privind corect şi interpretând datele brute ne rezultă că lucrurile nu sunt deloc avantajoase pentru noi. Nu zic să adoptăm o atitudine făţiş de partea Angliei(de altfel nu am avea absolut nimic de câştigat), însă o atitudine rezervată nu cred că ar strica. E bine ca abia după liniştirea apelor să reanalizăm oportunitatea acestei mişcări. Deocamdată este OK respectarea criteriilor de convergenţă şi disciplina bugetară. Însă, trecerea pripită la Euro sau aderarea la "nucleul dur" nu reprezintă decât o mişcare cel puţin proastă.

7 comentarii:

  1. >N-ar fi rău dacă am încerca să judecăm la fel cum fac englezii, adică prin prisma poziției rudimentare, dar sănătoase, a lui ”mie ce-mi iese?”.


    Oooo - nu pot sa cred !!
    A descoperit cineva pragmatismul mai nou ?

    Nu era rau daca intrebarea era pusa si cind ne-au fost impuse decizii precum privatizarea Petrom-ului s.a.m.d.

    Dar na ... niciodata nu e prea tirziu. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. inca mai sunt oameni care cred ca Romania ar mai avea vreun cuvant de spus sau lua alta pozitie in afara de 'capra'. Cand ai datorie externa 100mld, nu poti decat sa stai cuminte si sa asculti tot ce-ti spune seful. Oricum asa ar fi si cel mai intelept, si vad ca asta se si intampla, franks si-a luat rolul de prim ministru in serios.
    Nu ai cum sa mimezi macar neutralitatea, noi suntem invatati sa cautam stapan cand nu avem.

    RăspundețiȘtergere
  3. Anglia sa ma scuteasca. Ei vor sa decida acolo unde nu contribuie. I-as zbura din UE si o sa fie ca-n bancul cu ungurul care-i arata proaspetei neveste cum este el autonom si independent.

    In privinta problemei ridicate, o solutie ar fi un fel de contract "pre-nuptial".

    RăspundețiȘtergere
  4. >Cand ai datorie externa 100mld, nu poti decat sa stai cuminte si sa asculti tot ce-ti spune seful.

    La ce orgie s-a ajuns cu datoriile 100 de miliarde sunt asa ... aproape un mizilic. :)

    RăspundețiȘtergere
  5. mircea,datoria de 100 mld.euro este in cea mai mare parte privata.adica a cetatenilor care si-au facut credite pentru case si masini si a firmelor private.numai o mica parte din datoria externa este publica.vreo 30 mld.euro.multi fac confuzia aceasta.
    Definitie:Datoria externa este suma în valutã datoratã, la un moment dat, de o tara altor tãri si/sau institutii financiare internationale în baza creditelor primite de stat (guvern) si de întreprinderi private, dar cu garantia statului (datoria publica externa) 21221i83v precum si de firme sau persoane private si care urmeaza a fi achitata intr-o perioada mai mare de un an (datoria externa privata, negarantata public).

    RăspundețiȘtergere
  6. mircea,datoria de 100 mld.euro este in cea mai mare parte privata.adica a cetatenilor care si-au facut credite pentru case si masini si a firmelor private.numai o mica parte din datoria externa este publica.vreo 30 mld.euro.

    Si ca sa mergem putin mai departe, din datoria privata facuta de firme, majoritatea este facuta de firme straine care activeaza in ro.

    True?

    RăspundețiȘtergere
  7. De fapt sub umbrela datoriei comune se pretinde că se vor petrece două lucruri: disciplina și... competitivitatea (după ministrul german de finanțe). Adică mai pe șleau investiții în țările sărace. Pe înțelesul proștilor: salariile și pensiile din România vor trebui să conveargă spre cele din U.E. De fapt, să se reia respectiva convergență din 2007-2008 pe baze mai riguroase. Nu se mai dau credite, vine neamțul cu banii și organizează afacerea.

    Asta ar fi varianta optimistă.

    RăspundețiȘtergere