luni, 31 decembrie 2012

2013 - ce va fi

Iată-ne ajunși la finalul unui an ciudat. Cu toate că fusese marketat ca un an al creșterii, un an care va pune punct crizei, în final am avut parte de o evoluție anostă. Privind spre burse se văd evoluții pozitive, însă marea problemă pe care o avem este persistența crizei, o situație care devine, pe zi ce trece, mai supărătoare.

Am putea spune că în 2012 ne-am confruntat cu un nou eșec al combaterii crizei. Era logic să se întâmple așa deoarece în joc sunt sume mult prea mari; e vorba de probleme care țin de însăși structura societății. Trăim o perioadă în care întreaga lume merge inerțial într-o mașină al cărei motor este gripat. Nimeni nu are curaj să intervină deoarece miza e mult prea mare. Așa se face că toată lumea speră într-o revenire miraculoasă a normalității. 

joi, 27 decembrie 2012

Tehnologia si vanzatorii de salam

Ne aflăm la sfârșitul unui an destul de plat din punct de vedere tehnologic. Noutățile n-au fost mari, evenimentele au fost interesante mai mult din punct de vedere al marketingului, iar utilizatorii s-au iluzionat că se află în fața unor noutăți. Putem spune că am asistat la un an aproape lipsit de creativitate.

În domeniul tehnologiei există însă un obicei menit a salva situațiile de genul celei descrise. Lipsa creativității este compensată de doi parametri care, de-a lungul timpului, s-au dovedit suficient de „fiabili” pentru a menține treaz interesul pieței: performanța și prețul. Creșterea performanței și scăderea prețurilor s-au dovedit a fi strategii eficiente care au dominat copios piața în pauzele de creativitate.

miercuri, 19 decembrie 2012

Nokia cu aripi și alte trăncaneli de pe burse

Cum perioada nu ne aduce foarte multe evenimente spectaculoase prefer să fac un scurt rezumat al situației actuale. Și, ca să nu fac lucrurile deosebit de plictisitoare voi face un tur de orizont al principalelor acțiuni despre care am povestit anul acesta pe blog.

Încep cu Nokia deoarece „așa scrie la titlu”(:-) ). Ieri a închis cu un fulminant 4.20. Din vară și până acum a crescut de două ori și jumătate banii investitorilor. Și pariez că nu se va opri. De-acum înainte compania va face ceea ce știe foarte bine, adică va democratiza smartphone-ul. Dacă la nivelul de vârf al pieței nu va putea ține piept marketingului agresiv al celor de la Apple(sincer să fiu nici nu știu cât de productiv ar putea fi), la nivelul de bază nu va avea competitor. Este o veste proastă pentru mulți, nu numai pentru Apple.

luni, 17 decembrie 2012

Vremea certitudinilor politice

Perioada lungă de criză pare a fi radicalizat electoratul, însă nu în sensul rău al cuvântului. Până acum crizele echivalau cu o creștere a cotelor partidelor extremiste. Cu toate că suntem într-una dintre cele mai profunde crize ale secolului, realitatea politică ne demonstrează că  lucrurile s-au schimbat. Nu mai vedem radicali pe străzi, nu mai asistăm la recrudescențe ale neo naziștilor, iar între tineri se manifestă o atitudine mai degrabă rezervată.

Nu știu dacă aceasta este doar o etapă a aceleiași vechi paradigme sau dacă într-adevăr electoratul s-a schimbat. Ceea ce se remarcă în ultima vreme este apetitul electorilor pentru majorități clare. Asistăm la moartea coalițiilor largi și la instaurarea la putere a unor forțe politice care câștigă alegerile la un scor extrem de clar. Din acest punct de vedere, scorul obținut la noi de USL pare, mai degrabă, o înscriere în trendul general decât un fenomen singular.

marți, 11 decembrie 2012

Doar un pont sa-ti mai spun

Se vorbește deseori despre așa-numiții bani inteligenți de pe burse, despre experții din spatele fondurilor, despre strategiile avansate și, mai mult, despre cum poți imita acești adevărați monștri sacri ai piețelor. Există oare așa ceva sau avem de-a face cu unul din multele mituri care circulă prin lumea bursieră?

Nu am în intenție să fac vreun proces de conștiință, să înfierez tovărășește pionii capitalismului mai mult sau mai puțin sălbatic. De când investesc pe diverse piețe nu fac altceva decât să mă feresc de tipare, să încerc „să-mi fac raționamentele acasă” și să fiu conștient de riscurile pe care mi le asum. Experiența de până acum m-a adus la concluzia ca nu există absolut nicio strategie infailibilă, nu există niciun indicator magic. A lucra cu piața presupune a fi adaptabil, disciplinat și conștient de ceea ce faci. Nu sunt vorbe mari, ci doar realitatea.

luni, 10 decembrie 2012

Despre alegeri la cald

N-am insistat în toată această campanie pe subiectul politic deoarece rezultatele erau mai mult decât limpezi. O victorie a USL era cât se poate de logică, iar încercările penibile ale pedeliștilor de a-și clama victoria în campania electorala n-a fost nimic altceva decât cuiul cel mai amar înfipt în sicriu.

Cert este că, dacă băsescu ar fi acceptat în vară rezultatul referendumului, dezastrul din tabăra partidului său n-ar fi fost atât de mare. Este cât se poate de clar că groparul principal al PDL este basescu. Chiar dacă încă se împopoțonează cu faptul că a fost motorul propulsor al partidului, acum pare a fi ghidat de principiul „eu te-am făcut eu te omor”. În aceste condiții, supraviețuirea PDL ține exclusiv de îndepărtarea rapidă de piatra de moară băsescu. 

miercuri, 5 decembrie 2012

Scandalul cablului

Totul a început cu o dispută pe un post de sport(GSP) scos abuziv din grila de cablu a celor de la RDS. Scandalul s-a lăsat cu diverse proteste ale furnizorului(Intact), cu bălăcăreli TV, plângeri la CNA s.a.m.d. Nebunia a continuat cu scoaterea de pe platforma DTH Digi a posturilor Intact imediat după expirarea contractului. Aici Intact nu mai putea contraataca la CNA deoarece platformele DTH nu sunt reglementate similar celor de cablu. Strategia aleasă de Intact a fost cea de redirecționare a nemulțumiților către platformele DTH concurente. Conform unor zvonuri, mișcarea celor de la Intact a avut ca efecte deosebit de benefice pentru concurența RDS. Chiar dacă mulți dintre clienți aveau semnate contracte în derulare cu RDS, și-au putut achiziționa de la concurență pachete DTH în condiții extrem de avantajoase. 

Dacă războiul RDS-Intact poate fi considerat unul de natură politico-economică, iată că o nouă dispută a încins spiritele. Eliminarea posturilor Discovery a fost o lovitură de topor pentru extrem de mulți abonați ai RDS. Posturile respective erau pentru abonați o alternativă viabilă la mizeria TV difuzată cu dărnicie de posturile generaliste autohtone. Mișcarea pare, la prima vedere, fără sens. Dar oare e așa?

luni, 3 decembrie 2012

Suferintele regilor foamei

Un element interesant și, în același timp, perfect logic a fost reprezentat de evoluția acțiunilor lanțurilor fast food. Scăderea economiei a adus în prim plan acțiunile jucătorilor globali care și-au văzut profiturile și perspectivele crescând.

Din ianuarie 2007 până în ianuarie 2012 acțiunile McDonald's au crescut cu 126%. E o creștere extrem de importantă pentru o companie care se dezvoltă organic, care face profit constant și care are un model optim de business. Că avem de-a face cu un element general valabil ne dăm seama dacă studiem și comportamentul pe bursă al concurenților McDonald's, anume al celor de la Yum Brands. Pentru cei care nu știu, Yum! este compania care stă în spatele brandurilor KFC, Pizza Hut și Taco Bell. În aceeași perioadă de timp, Yum! a avut o creștere a titlurilor de peste 300%! Sunt valori impresionante pentru niște companii mature.

joi, 29 noiembrie 2012

Incotro?

Când toată lumea pare a cădea de acord asupra a ceea ce va urma e mult mai probabil ca exact contrariul să se întâmple”. Cam așa aș putea rezuma lecția pe care mi-a predat-o unul dintre cei mai inteligenți oameni cu care am avut de-a face. Ceea ce e interesant e faptul că, așa cum m-a avertizat, a cunoaște acest lucru nu te scutește de inerentele greșeli în care instinctul nostru de turmă ne târăște. O fatalitate face ca, de cele mai multe ori, să ne dăm seama că am ignorat acest solid amănunt abia după ce ne lovim de consecințele comportamentului nostru irațional.

Am ales să-mi încep în acest fel articolul de azi deoarece pare că suntem din nou în fața unei credințe susceptibile de suportul unei largi majorități, aproape de unanimitate. Când vine vorba despre ceea ce va urma, marea majoritate a opinioniștilor par a fi de acord cu teza dezastrului. Suntem oare într-unul dintre acele momente în care, pentru a învinge, trebuie să ne activăm spiritul contrar? E o întrebare cât se poate de justă.

marți, 27 noiembrie 2012

Greu cu democratia

Luni la rând egiptenii s-au strâns în piaţa Tahrir pentru a-şi câştiga eliberarea de sub dictatură. Nu a contat că economia era pe creştere, că exista o oarecare stabilitate s.a.m.d. Eliberarea era mai importantă, dorinţa pentru schimbare a dominat.

După o perioadă de tranziţie în care conducerea a fost asigurată tot de către armată, după un exerciţiu electoral extrem de complicat şi întins pe o perioadă incredibil de lungă, doritorii de democraţie l-au adus ca preşedinte de Mohammed Morsi. Cu toate că a beneficiat de susţinerea radicalilor musulmani, Morsi a fost considerat atât intern cât şi internaţional un compromis acceptabil. Din punct de vedere al declaraţiilor şi al primelor acţiuni întreprinse, omul părea a respecta jocul democratic, existând speranţa că va pune bazele unor evoluţii pozitive ale ţării.

luni, 26 noiembrie 2012

Revenirea la masa bogatilor

O să revin în articolul de azi la una din temele preferate de mine în această vară. Desigur, îmi face plăcere să constat că o predicţie pe care am făcut-o s-a confirmat însă, cred că e infinit mai plăcut să cuantificăm profitul. Şi spun aceasta deoarece sunt sigur că cei care au înţeles atunci ceea ce am spus au toate şansele să se felicite.

Şi, pentru a lucra "cu materialul clientului", o să vă readuc în atenţie o concluzie la care ajungeam la începutul lunii septembrie. Spuneam atunci cam aşa:
"...stați cu ochii pe finlandezi pentru că au capacitatea de a produce lovituri explozive pe bursă. Acțiunile sunt jos, probabil vor mai scădea, dar valul următor cred că le va împinge la peste 3.5. "

miercuri, 21 noiembrie 2012

Surpriza Autonomy

HP este una dintre companiile emblematice ale epocii computerelor. Nu cred că este om care să nu cunoască cele două inițiale ale companiei fondate în ... 1939. HP este o istorie în sine și, în același timp, este o companie care a clădit istoria deoarece poate fi considerată una dintre fondatoarele poveștii Silicon Valley. 

Ca un urmăritor vechi al lumii IT am constatat cum compania a alunecat în iluzie fix atunci când ar fi trebuit să crească, să se impună categoric în noua economie. Nu cred că greșesc dacă spun că problemele companiei încep de la numirea în funcția de CEO a lui Carly Fiorina, la sfârșitul anilor '90. Atunci, din dorința de a câștiga mai multă putere, noul CEO a decis achiziția Compaq formând cel mai mare producător de computere din lume. Însă prețul plătit pentru această ghidușie s-a dovedit a fi mult prea mare, iar locul de „cel mai mare” a fost spulberat după achiziția diviziei de computere a IBM de către Lenovo. Multe s-au întâmplat de-atunci, iar destinele companiei au fost conduse pe drumuri greșite. Nu voi aminti decât în treacăt cum un fost CEO, Mark Hurd, a adăugat achizițiilor neinspirate Palm Inc., în 2010. Ceea ce a urmat e cunoscut de toată lumea.

marți, 20 noiembrie 2012

Europa in corzi

Europa este în corzi”. O afirmație care în urmă cu câțiva ani ar fi stârnit ori zâmbete ori dispreț a ajuns acum o chestiune banală, care ține de realitatea cotidiană. Oriunde te-ai afla înțelegi că, în ochii oamenilor, noțiunea de Europa se confundă din ce în ce mai mult cu frustrarea, disperarea și neliniștea. 

La prima vedere am putea acuza populația de neînțelegere a situației, am putea inventa scuze sau am putea face apel la răbdare. Dar nu trebuie să uităm că, în momentul în care ceva nu mai servește scopului său inițial, a căuta vina acestui fapt în altă parte este o greșeală. Uniunea Europeană nu trebuie privită ca ceva abstract ci ca o realitate; o construcție a cărei menire este aceea de a oferi cetățenilor săi o viață mai bună. Ce faci însă când constați că, în realitate ai obținut tocmai contrariul?

luni, 19 noiembrie 2012

Iesirea imparatului

Când vine vorba de jocuri video, Nintendo este mai mult decât un producător. Am putea spune că este un imperiu a cărui istorie ne fascinează. A deveni unul dintre principalii jucători în domeniul tehnologiilor înalte după ce te-ai ocupat de sex-hotel-uri, iată o evoluţie cel puţin surprinzătoare.

De-a lungul timpului Nintendo s-a dovedit a fi un deschizător de drumuri, şi-a ales întotdeauna propria cale şi nu s-a lăsat tras în cursa artificială a specificaţiilor înalte. În vremea în care giganţii Sony şi Microsoft aruncau în joc tehnologii grafice de vârf, Nintendo a ales o cu totul altă cale, prezentând Wii, o conslă cu un controller revoluţionar. Chiar dacă la capitolul grafică sau putere de calcul consola lor nici măcar nu putea fi comparată cu cele ale concurenţei, jucabilitatea şi ingeniozitatea au fost aliaţii care au păstrat compania japoneză în fruntea celorlalţi.

miercuri, 14 noiembrie 2012

Cautand prin hambarul cu vechituri

Revenită cumva la viață prin încercările pe care le face pe piața smartphone, Nokia pare a-și regăsi elanul de odinioară. Dacă până acum evenimentele organizate au părut a suferi de complexul outsider-ului, iată că, ușor, ușor lucrurile par a reveni în casa finlandezilor. 

Ieri am asistat la cea mai spectaculoasă ieșire în lume a celor de la Nokia, prin anunțul achiziției companiei americane earthmine. Pentru mulți e prima dată când aud de această companie cu toate că avem de-a face cu un veteran care, încă din 2006, se ocupă cu realizarea de reprezentări 3D ale orașelor. Practic această achiziție le oferă celor de la Nokia acces la o tehnologie similară „street view” din Google Maps, dar cu ceva mai multe plusuri.

marți, 13 noiembrie 2012

Surpriza petrolului

O informaţie dată publicităţii ieri de către Agenţia Internaţională pentru Energie are darul să ne surprindă şi, în acelaşi timp, să ne oblige să ne punem întrebări. Conform agenţiei pariziene, până în anul 2020 SUA urmează să devină cel mai mare producător mondial de ... petrol. La prima vedere informaţia este cel puţin surprinzătoare însă, trecând de şocul iniţial trebuie să începem să înţelegem ce implică această modificare de strategie.

Până în urmă cu câţiva ani SUA avea o politică activă de conservare a propriilor resurse energetice. Mai pe şleau spus, mergeau pe ideea că înainte de a începe să consumăm ce avem noi trebuie să consumăm ce au alţii. Aşa se face că politica externă americană s-a cam orientat după acest deziderat. Orice puţ petrolier descoperit genera jihadul instaurării unui model american friendly. Din punct de vedere declarativ SUA solicita statelor care au petrol deschiderea pieţei, adică vânzarea resurselor naturale pe piaţa liberă. La prima vedere poziţia poate părea corectă, dar, lucrurile au arătat întotdeauna diferit. 

joi, 8 noiembrie 2012

Alegeri

Realegerea lui Obama reprezintă, din punctul meu de vedere, un adevărat dezastru pentru SUA. Și aceasta nu din cauză că Romney ar fi fost vreo lumină, ci deoarece poporul american refuză schimbarea. Rămânerea în cadrul aceleiași paradigme abulice, dominată de tipărirea irațională de bani, nu înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât acceptarea unui drum nesigur și periculos.

Nu cred că exagerez dacă afirm că recent terminatele alegeri americane au reprezentat cel mai fad episod electoral de până acum. În ciuda miliardelor de dolari cheltuiți pentru propagandă, kitsch-ul american parcă n-a mai fascinat ca până acum. Poate fi doar o chestiune de percepție. Dincolo însă de spectacolele ieftine, de butaforia care acum e dată la reciclat, gustul pe care-l am în urma acestor alegeri este unul amar. 

luni, 5 noiembrie 2012

Strategii de criza

După eliberarea de sub otomani, grecii au rămas cu o ură istorică față de foștii asupritori, ură care s-ar putea confunda cu spiritul patriotic grecesc. Sentimentele sunt similare și din partea cealaltă a granițelor deoarece nici turcii nu sunt cei mai mari iubitori de greci. Simpatia reciprocă a avut numeroase momente de manifestare, cunoscute destul de bine publicului larg.

Pe vremea când Evangelos Venizeos era prim ministru, știrea conform căreia adevăratul său nume de familie e de fapt Turkoglu i-a dinamitat autoritatea, coborându-l în sondaje și erodând rapid procentele partidului său. Cu toate că sentimentele adverse față de turci sunt un fenomen omniprezent, ele se acutizează pe măsură ce mergi către nordul Greciei. Practic, cu cât te apropii de granița terestră cu Turcia, cu atât sentimentele antiturcești cresc. 

joi, 1 noiembrie 2012

Picajul marilor japonezi

Primul meu video a fost un Panasonic. Mi l-a vândut un individ care făcea trafic între Constanţa şi Bucureşti. O hardughie de 'jde mii de tone peste care am dat întâmplător în podul casei de la ţară şi care cred ca e încă perfect funcţională. Întâmplarea a făcut ca prima mea cameră video să fi fost 
tot un Panasonic, la fel ca şi prima mea cameră foto digitală. 

În timp cred că am dezvoltat o pasiune pentru această firmă. Ipoteza mi-a fost întărită atunci când, într-un dulap în care-mi îngrop inutilităţile, am dat peste vechiul meu Toughbook, zăcând nebăgat în seamă sub un vraf de cărţi şi hârtii prăfuite. Am fost cuprins de un sentiment ciudat şi o groază de amintiri plăcute mi-au invadat memoria. Aproape că începuserăm să avem o istorie comună.

miercuri, 31 octombrie 2012

Doua lucruri de invatat sau reamintit

Sandy a stat zilele acestea pe buzele tuturor. Am avut transmisiuni în direct, comunicaţii întrerupte, stare de urgenţă. Am văzut atât bâlbe cât şi intervenţii eficiente. Dincolo de tragedii am avut parte de un spectacol grandios al naturii.

O asemenea furtună era aproape inimaginabilă până acum. Nimic n-a mai fost la o asemenea scară, nimic n-a reuşit să paralizeze atâta lume. Să asişti într-un timp atât de scurt la atâtea distrugeri, să te simţi ca o furnică în faţa unui uragan, iată un sentiment straniu pe care-l trăim din ce în ce mai des.

luni, 29 octombrie 2012

Miscarile dragonului

Economia Chinei este deja supraîncălzită. Cu toate că încă nu s-au văzut reacţii, estimez că în scurt timp pieţele din Asia vor fi paradisul short-iştilor.”. Cam asta spuneam în septembrie 2007, ceea ce mi-a atras înjurături pe unul din forumurile pe care le frecventam atunci, forum unde vedeta incontestabilă era defunctul Sima. Cu toate că am renunțat destul de repede la pierderea de timp pe forumuri, fenomenul înjurăturilor l-am experimentat intens de-atunci. Multe dintre opiniile exprimate pe blog au avut parte de tratamente similare, însă, de cele mai multe ori, timpul mi-a dat dreptate. Revenind la China, ceea ce s-a întâmplat de la momentul articolului menționat(21.08.2007) până acum aveți în imaginea de mai jos(și rezumat în colțul din dreapta sus al imaginii).


vineri, 26 octombrie 2012

Samsung vs Apple

Sezonul raportărilor financiare aduce surprize care au ca efect mișcări reflexe ale piețelor, urmate, desigur, de reașezări. Spre exemplu, creșterea încasărilor Facebook a împins cotațiile cu peste 20% în numai o zi. O mișcare mai mult decât incredibilă pe o bursă matură! Cu toate acestea, după reacția isterică, trendul acțiunii este în continuare unul negativ, acțiunea pierzând ~4.5% față de top în următoarea zi. 

Cum trăim într-o lume a tehnologiei, cred că e interesant de văzut cum arată unul dintre cele mai mediatizate războaie prin prisma rezultatelor financiare. Nu mă gândesc să contrapun cifre ci să pătrundem în spatele lor pentru a înțelege adevăratele motive ale unui război juridic deschis pe toate continentele și care toacă o groază de bani.

miercuri, 24 octombrie 2012

Cata „Europa” ne trebuie?

Congresul popularilor europeni a scos la iveală un slogan oarecum tâmp. Mă refer aici la ceea ce au denumit ei ca fiind nevoia de „mai multă Europa”. Desigur, a spune că e tâmp ceea ce propun niște retardați politic nu e o surpriză. Te aștepți ca un prost să spună o prostie, doar asta e menirea lui pe lume. Este însă de-a dreptul hazliu să vezi cum tocmai groparii Europei se împopoțănează sugerându-ne nevoia de „mai mult”.

Dacă aș intra în logica lucrurilor, probabil că am pierde timpul discutând despre legitimitatea acestei bande de abulici care, din punctul meu de vedere, au parazitat și parazitează Europa. Dar intenția mea este cu totul alta și depășește polemica inutilă cu gașca nefericiților din PPE. După principiul „un nebun aruncă o piatră și zece înțelepți se chinuie să o scoată” m-am gândit să ne punem astăzi întrebarea sinceră „de câtă Europa avem nevoie?”.

marți, 23 octombrie 2012

Ascutirea sabiilor

În timp ce Apple se chinuiește să-și facă loc pe segmentul creat de Samsung(Galaxy Note) prin introducerea lui iPad mini, confruntarea cea mai așteptată din mediul IT este aproape de a începe. Practic ne aflăm în perioada premergătoare marii bătălii în care regele sistemelor de operare își joacă viitorul. Nu, nu e nicio exagerare. Experiența ne învață că într-o lume dinamică precum IT-ul, ierarhiile se refac peste noapte și, de cele mai multe ori, învingătorul ia totul. 

Aceasta este lupta care va începe această săptămână, odată cu lansarea Windows 8. Microsoft susține că și-a pus toată experiența la bătaie pentru a scoate cel mai bun Windows din istorie. Mai mult, a făcut o mișcare inedită prin „ieșirea la tarabă” cu propria tabletă. Sunt oare jocurile din IT pe cale de a fi refăcute? Greu de spus.

joi, 18 octombrie 2012

Cateva cuvinte despre legea insolventei personale

Cu toate că am mai vorbit despre subiect, voi relua discuția deoarece este unul dintre cazurile emblematice care ne demonstrează cum funcționează în realitate România. Cu toate că nu am o pregătire juridică, voi încerca să explic modul în care văd lucrurile și să demonstrez de ce reacțiile autorităților în fața unor chestiuni normale e de-a dreptul schizofrenică.

Chiar dacă nu poate fi considerat un argument valid din punct de vedere juridic, voi începe prin a spune că legea insolvenței personale este una care funcționează în țările dezvoltate. În democrațiile periferice precum cea în care ne aflăm, legea este privită cu frică. Și, când în ecuație mai intervine și o instituție internațională burdușită de interese(FMI), lucrurile se complică până la blocare.

miercuri, 17 octombrie 2012

Iluzia anonimitatii(II)

În urmă cu un an(vezi aici) vă vorbeam despre planurile incipiente ale giganților cardurilor pentru utilizarea în scopuri comerciale a datelor utilizatorilor. Încă de-atunci mi-am exprimat îngrijorarea față de această nouă realitate. Și nu am fost singurul deoarece numeroase organizații au atras atenția asupra tentativei de terfelire a intimității.

Pare însă că publicul este mult mai ignorant decât ne-am putea imagina. Reacțiile au fost destul de limitate, iar viața și-a văzut de mersul său înainte. Ceea ce le-a permis celor două mari organizații de carduri să-și continue demersurile și să încerce depășirea limitărilor legale pentru a-și duce dezideratul la îndeplinire.

marți, 16 octombrie 2012

Catre ce ne indreptam?

Există o anumită neliniște în atmosferă, pare că norii unor vremuri grele se arată. E un fenomen conștientizat de toată lumea și nu cred că trebuie investit prea mult pentru a-l demonstra. Cu toate acestea, semnalele mixte recepționate au darul de a sădi emoții diverse, de a da speranță sau, dimpotrivă, de a genera angoase.

Spre exemplu astăzi ar trebui să recepționăm semnale pozitive. Băncile americane au raportat rezultate surprinzătoare, peste așteptările analiștilor. Este pozitiv faptul că, în unele cazuri, se raportează creșteri ale creditelor ipotecare, ceea ce ar putea semnaliza într-un fel destul de limpede faptul că economia își reia avansul. Din punct de vedere teoretic, o însănătoșire a sistemului bancar redeschide robinetele fericirii, banii revin în economie, avem din nou creșteri și lucrurile se rezolvă. Am trăit de multe ori scenarii similare astfel încât nu văd de ce ar trebui să negăm această evoluție.

luni, 15 octombrie 2012

Romania, tara istetilor solemni

Butonam ieri pe posturile noastre TV și, la unul din ele, cineva de la Asociația Investitorilor pe Piața de Capital(AIPC) spunea în direct că „marele” Sima a intervenit pe forumul AGF. Cu toate că AGF blocase accesul lui Sima în urmă cu ani buni, omul se folosea de un alt nick pentru a-și comunica minunatele-i idei din bejanie. 

Voi intra direct în subiect pentru că, zic eu, avem de-a face cu un caz tipic pentru România. După ton și subiectele discutate, Sima părea a fi intrat cu nick-ul sanzi. Cei care sunt interesati pot intra pe forumul agf unde vor găsi mesajele la care mă refer. Pentru ceilalți, am atașat mai jos o captură de ecran cu două mesaje transmise de respectivul nick. 

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Gânduri despre un personaj din ce in ce mai ipotetic

Cât de românește sună întâmplarea din săptămâna care tocmai se încheie? Șeful contestat al unei burse, după ce reușise prin manevre oculte să întoarcă votul acționarilor, fuge ca un borfaș lăsându-i cu buza umflată pe clienții săi. Clienți care, în conformitate cu legea, n-ar fi trebuit să existe deoarece, ca șef al unei burse, Cristi Sima pur și simplu n-ar fi trebuit să mai desfășoare activități de brokeraj. Dar, așa cum ne arată experiența, respectarea legii(aici e vorba de spiritul ei) e oarecum facultativă atunci când te învârți cu grație în jurul satrapului zilei. 

Dar să începem cu începutul. Cine e Sima? Marea masă a semidocților bursieri îl consideră un personaj legendar, clienții săi credeau că e un insider extravagant care învârte piețele precum un vrăjitor, în timp ce colegii săi brokerii erau ceva mai aproape de adevăr considerându-l un speculator periculos cu papagal mult mai performant decât al lor.

joi, 11 octombrie 2012

Fondul Proprietatea & Franklin Templeton

Fără doar și poate, îngenuncherea Franklin Templeton în instanță este o știre în sine. Dar, cu adevărat important este modul în care această hotărâre va lovi Fondul Proprietatea. Neavând de a face decât cu varianta lacunară a hotărârii e greu de spus ce va urma. În mod normal ar trebui să așteptăm motivarea pentru a ști cu adevărat ce urmează de fapt.

Indiferent însă de nuanțele legale, e cert că avem de-a face cu o premieră. Venirea celor de la Franklin Templeton n-a împlinit speranțele acționarilor inițiali(foștii proprietari) care și-ar fi dorit o cotație a acțiunilor cât mai apropiată de valoarea nominală. Privind retrospectiv putem spune că așa ceva era imposibil din cauza șerpăriei din firmele statului. A fost lucrul pe care l-a conștientizat administratorul Fondului Proprietatea încă de la instalare și nu trebuie să uităm cum primele acțiuni întreprinse efectiv i-au șocat pe politicieni. Forțarea transparentizării activității din firmele statului la care Fondul era acționar, contracararea unor acțiuni cu iz electoralo-căpușător și criticile deschise la adresa managementului slab au fost principalele arme de asalt ale administratorilor privați.

miercuri, 10 octombrie 2012

Urmatoarea revolutie araba?

Chiar dacă până acum Arabia Saudită a părut protejată de spectrul revoluțiilor Primăverii Arabe, lucrurile nu sunt foarte clare acolo. Desigur, la suprafață totul pare calm, dar sunt câteva chestiuni destul de apăsătoare.

Voi începe prin a vă aminti că media de vârstă a țării este una destul de joasă, de numai 26 ani, aproximativ 30% din populație având sub 14 ani. Datorită geografiei zonei, peste 80% din populație este urbanizată. Principalele orașe ale țării au peste 1 milion de locuitori(capitala Riad are aproape 5 milioane), iar populația totală este de aproximativ 26 milioane.

marți, 9 octombrie 2012

Sfarsitul petrecerii

Cu ceva timp în urmă afirmam că 2012 va fi ultimul an al falsului optimism. Ultimul an în care ne vom amăgi cu mierea și laptele care, nu-i așa, până la urmă trebuie să reînceapă cumva să curgă. Iată că „semnele timpului” încep să apară obligându-ne să revenim cu picioarele pe pământ.

Desigur, întregul banchet de până acum a fost susținut cu generozitate de SUA care, aflându-se în an electoral, nu-și poate permite stresarea electorului cu chestii de nimic, gen starea dezastruoasă a economiei. Ultima realizare a mașinii de propagandă americană e statistica referitoare la șomaj care pare extrem de deranjant de falsificată. 

luni, 8 octombrie 2012

Atomizarea Europei

Imediat după cele de-al doilea Război Mondial, proaspăt scăpatele națiuni europene au început vaste programe de reconstrucție atât a țărilor cât și a popoarelor. Războiul a accentuat instinctul național, a întărit legăturile dintre diversele provincii ale statelor. 

Lupta pentru reconstrucția națiunilor s-a dat atât pe tărâmul realității imediate, reprezentată de refacerea infrastructurii, a instituțiilor s.a.m.d., cât și pe tărâmul educației. Așa se face că, în timp ce orașele se reconstruiau și economiile erau repornite, o nouă generație de elevi învăța despre valorile naționale, în limbile oficiale ale țărilor lor. Orice instinct regional, orice sugestie legată de vreun dialect sau de vreo tradiție locală era efectiv exclusă din programa oficială. Lucrurile nu rămâneau însă doar la acest nivel, întreaga societate fiind canalizată spre noul naționalism.

vineri, 5 octombrie 2012

Lumea de azi (VII) - in loc de concluzii

Iată că a sosit momentul să pun punct mini-serialului început săptămâna trecută. Cu toate că mi-ar fi plăcut să vă prezint mulți alți oameni interesanți de care am dat prin peregrinările mele, prefer să închei aici deoarece altfel risc să schimb direcția blogului. 

Ceea ce am încercat să prezint în aceste articole e faptul că lumea e mult mai complexă decât ne este prezentată oficial. Mai mult, conflictele și tensiunile pe care le vedem sunt date nu numai de interesele economice ci și de diferențele culturale și de viziune. Ceea ce putem spune este că lumea face ceea ce știe ea de când există, adică se schimbă. Însă schimbările nu merg în aceeași direcție și, din această cauză conflictele sunt inevitabile. 

Este foarte posibil să ne îndreptăm spre cristalizări ale culturilor, spre o nouă ordine mondială în sensul celei descrise de mult hulitul Huntington. O nouă împărțire a lumii după modele culturalo-religioase care să mimeze răspunsul la nevoile de azi ale oamenilor. Mapamondul unipolar, condus de o singură entitate și supunându-se unui singur model e o iluzie. 

Până acum am fost obișnuiți să privim lumea prin intermediul unei viziuni simpliste, ca și cum civilizația X este echivalentă cu civilizația Y plus/minus ceva. Trebuie să înțelegem că lumea este un univers care cuprinde lumi total diferite, că există diferențe iremediabile între culturi și că viziunea simplificatoare care presupune transplantul unui model de societate în toate aceste culturi este unul fals. Lumea este în aceeași măsură a lui Terry la fel cum este a lui Tariq, a exuberantului domn Li sau a  lui Mohamed(oricare dintre ei). 

Deosebit de interesant este  faptul că, după o perioadă de aparentă stagnare abulică, fiecare dintre marile culturi ale lumii încearcă să-și croiască un drum propriu. Este ceea ce a observat foarte bine Giulio, anume faptul că societatea post-istorică e o iluzie, că modelul lui Fukuyama e unul fals. Lumea nu se poate lăsa prinsă în capcana plictiselii. Așa că, cel mai important eveniment la care vom asista este reintrarea în istorie. Luați-vă adio de la modelul călduț al lumii de până acum. Motoarele culturale sunt turate la maxim, confruntările de aiurea nu semnalizează decât faptul că începe revanșa istoriei asupra non-istoriei. Nu este o veste bună sau rea, este noua realitate. Globul fierbe într-o supă ale cărei ingrediente suntem noi cu toții. Ce va ieși din tot acest mix rămâne să vedem. Anostul spectacol al lumii statice s-a terminat. Urmează istoria!

joi, 4 octombrie 2012

Lumea de azi (VI)

Îmi dădusem întâlnire cu Giulio la Mulassano, locul unde, spunea el, se bea cel mai bun bicerin din Torino. Când am ajuns, cafeneaua era aproape plină. Pe Giulio l-am găsit la o masă lângă tejghea, în compania unui bătrân având brodat pe fiecare obiect vestimentar steagul Italiei. Bătrânul era o rudă mai îndepărtată de-a lui Giulio, un italian a cărui familie, în decursul încâlcit al istoriei, se stabilise în Franța. Stilul său vestimentar ciudat avea o explicație legată de o încurcătură financiară prin care trecuse în tinerețe și din care-l scosese segmentul italian al familiei. Atunci și-a redescoperit originile și, impresionat de ajutorul primit, s-a recuplat la origini promițându-și ca, de fiecare dată când iese în public, să poarte cumva steagul italian.

Ne așezăm la discuție în timp ce chelnerul îmi aduce bicerinul mult prea lăudat de Giulio. Gust din licoarea după care Alexandre Dumas se dădea în vânt și am o oarecare dezamăgire. Îmi amintesc de gustul divin de caffe alla nocciola pe lângă care această specialitate nordică pare un joc de amator. Gustul e bun, dar când pui în balanță specialitățile legendarului professore din Napoli, parcă ai un regret, parcă tânjești după cerul minunat al sudului.

Începem să discutăm verzi și uscate și-ajungem inevitabil la actualitate. Bătrânul nu e prea impresionat de ceea ce se-ntâmplă, spune că tot ceea ce vedem noi i se pare cunoscut, că a mai trecut de-atâtea ori prin perioade similare acesteia și că nu avem de-a face decât cu o amplitudine diferită, restul pattern-ului fiind același. Giulio e neîncrezător și crede că suntem aproape de o trecere la alt nivel, de o rupere de ritm a societății și intrarea într-o nouă epocă. „Voi tinerii numai la revoluții vă gândiți. Vă place fiindcă vă fierbe sângele, dar aveți tendința să vă plictisiți repede de noua jucărie, să lăsați lucrurile neterminate și uite-așa se ajunge la tragedii”, îi răspunde bătrânul. Giulio zâmbește cu subînțeles în timp ce bătrânul continuă să mormăie. Pare o confruntare între proprietarul unei lumi și idealistul care vrea s-o schimbe. Plecăm din cafenea. Pe bătrân îl abandonăm la o verișoară de-a sa și mergem la reședința lui Giulio pentru a proiecta nişte portofolii.

Încă de la intrare te loveşte aerul acela aristocratic, inconfundabil, specific marilor familii. Nu există niciun exces în decorarea casei, nu ai parte de niciun element care să iasă fals în evidenţă. Fiecare lucru luat în parte e o valoare în sine, are o istorie a sa legată de familie. Mergem pe un culoar şi-mi atrage atenţia o uşă total diferită faţă de celelalte. Îl întreb ce e cu ea şi-mi spune că uşa originală a camerei, singura care e neschimbată. E o cameră nelocuită din cauza istoriei sale triste. Acolo, o stră-străbunică de-a lui Giulio a murit de foame. Se întâmpla într-o perioadă negră a familiei. Femeia rămăsese singură în palazzo în timp ce copiii se răspândiseră care pe unde au văzut cu ochii pentru a-şi revigora situaţia financiară. Prima dată a concediat servitorii, apoi a trăit cu minimul necesar. În final, refuzând să cerşească sau să-şi vână din casă s-a retras în această cameră unde a murit de foame. Ironia face ca moartea femeii să fi survenit doar cu câteva zile înainte ca unul dintre fii să se reîntoarcă acasă bogat şi cu o reputație glorioasă în spate. După ce-au citit îngroziți jurnalul femeii, urmașii au hotărât să conserve camera și să-și impună învățarea lecției umilinței. Astfel au înființat un fond prin intermediul căruia sunt finanțate anonim niște cantine ale săracilor, iar membrii familiei sunt obligați ca, cel puțin odată pe lună să mănânce alături de săraci. Strania întâmplare mă pune pe gânduri și, între timp ajungem în bibliotecă. Sunt copleșit de priveliștea din fața ochilor. Îmi arată câteva cărți, dar cireașa de pe tort este reprezentată de o ediție a Corpus Hermeticum de la jumătatea secolului XVII. „E foarte rară”, îmi spune în timp ce fac ochii cât cepele. „A venit să o studieze și amicul nostru comun, bolognezul. Mă rog, nu știu de ce insiști tu atât cu Bologna, omul e piemontez toată ziua, dar dacă-ți place ție, putem să-i spunem așa.”. Însă nu ediția în sine îl interesa pe marele bolognez, ci ceea ce Giulio avea să-mi arate într-un sertar, anume o groază de manuscrise hermetice extrem de vechi, unele din ele, complet necunoscute marelui public. Zâmbește când mă vede atât de șocat și-mi spune că n-am văzut totul. Îmi arată într-un colț câteva scripturi cu miniaturi superbe. Unele roase de vreme, altele incomplete. Mă simt precum Aladin în peșteră. Urcăm pe o scară și văd alături vestita Encyclopédie a lui Diderot alături de Encyclopædia Britannica din același secol. Omul deține practic o avere colosală în cărți, manuscrise, timbre, medalii, monede etc. Îi spun c-ar trebui să-i fie frică și că ar trebui să solicite ajutorul unei bănci pentru depozitare. Mă liniștește spunându-mi că cel mai sigur loc pentru aceste comori e casa sa. E vorba de averea familiei care trebuie să rămână în familie. Dacă o scoate din casă pierde controlul asupra sa, așa că-și asumă factura umflată pentru securitatea zonei. 

Trecem la subiectul pentru care ne-am întâlnit și care, credeam eu, se va finaliza rapid. Îi prezint cele câteva variante de portofolii, îi explic logica după care a fost construit fiecare și-mi spune că n-are nevoie de asta. „E o abordare clasică, nu mai pot să merg așa. Mă interesează o variantă care să-mi permită conservarea capitalului într-un scenariu de risc maxim. De-asta te-am chemat aici”. Resetăm discuția și încerc să înțeleg exact la ce se gândește, de ce anume are nevoie. Spune că ar fi interesat ca o parte din bani să-i plaseze în ceva care și-ar putea conserva valoarea indiferent de dezvoltările turbulențelor. „Sper că nu te gândești la metale”, îi spun. Zâmbește cu subînțeles. Nici el n-are încredere în metale, dar și-a asigurat un stoc fizic pentru orice eventualitate. „Dar totuși, la ce scenariu te gândești? Cât de radical e el?”, încerc eu să înțeleg. „Nu mă gândesc decât la o schimbare totală de paradigmă. Asta nu presupune obligatoriu existența haosului, decât poate pentru o perioadă limitată de timp. Dar, cu toate acestea, ar putea însemna o schimbare radicală a jocului, o răsturnare a valorilor. În cazul unor asemenea vremuri e nevoie de investiții-punte, care să te treacă dincolo fără prea multe pagube”. Rămân cumva interzis. Cel puțin pe moment nu-mi vine nimic în cap. Îi spun ceea ce cred și-i cer un răgaz de gândire. Înțelege, se aștepta la asta și-mi mărturisește că nu e un idealist și nu caută un panaceu al investițiilor, dar și-ar dori ca o parte a investițiilor sale să se constituie într-o asigurare de vreme rea. Rămâne să mă mai gândesc la ceva, dar, între timp, discuția deviază pe alte coordonate.

Îl întreb cui ar folosi o schimbare radicală a societății, până la urmă nimeni nu-și dorește asta. Mă contrazice spunându-mi că atunci când societatea refuză să mai funcționeze ea trebuie să se schimbe, să  se reinventeze. „Occidentul tocmai asta înseamnă, schimbare, inovație. Am intrat în capcana unor viziuni statice, precum cea a lui Fukuyama, a societății post-istorice plictisitor de stabilă. Inhibarea forțelor interne ale societății conduce la moarte, la dezastru. Cred că suntem într-un moment în care se impune o schimbare majoră”. Îi spun zâmbind că noi, în Europa de Est am mai trăit o trecere de la capitalism spre altceva și n-a ieșit deloc bine. Râde. Nu la asta se referea. Știe că știu unde bate. Îl întreb totuși de ce se aprinde atât de mult când vine vorba de schimbare. Teoretic, familia lui a pierdut de-a lungul timpului. Toate schimbările de paradigmă au afectat iremediabil vechea aristocrație. „E o iluzie”, îmi spune. „De fapt nu ne-a afectat deloc, poate doar aripile degradate care oricum ar fi fost afectate și în cazul menținerii vechilor societăți. Societatea e un organism viu, transformarea e esența ei. A-i împiedica transformarea e ca și cum ai obliga un copil să nu crească. Noi am știut mereu acest lucru, iar singurele noastre avantaje au fost date de această conștientizare a transformării și de adaptabilitatea de care am dat dovadă”. E foarte sigur pe el cu fiecare afirmație. Îmi spune că occidentul este slăbit tocmai din cauza iluziei că s-a ajuns la căpăt și este nevoie să re-preia frâiele progresului. „Occidentul e singurul capabil să se reinventeze, să se recreeze și aceasta pentru că nu-i e frică de distrugere. E timpul ca toată civilizația noastră să redevină cuceritoare, novatoare, să se repună în frunte”. 

Discuția s-a terminat târziu. Am cerut un răgaz pentru a găsi ceva care să-i asigure lui Giulio puntea mult-dorită. Noaptea se lăsase peste Torino și o ploaie ușoară răpăia. Orașul luptei dintre alb și negru, al confruntării dintre întuneric și lumină își continua imperturbabil planul său secret, propria-i existență. Iar eu, mă prelingeam printre coloanele sale către hotel gândindu-mă la un panaceu al salvării. N-o să vă dau iluzii, la fel cum nu i-am dat nici lui Giulio: n-am găsit nicio soluție și cel mai probabil ea nu există! „Singura soluție cred că e să ne păstrăm adaptabili și să încercăm să reacționăm suficient de rapid”, i-am spus câteva zile mai târziu. A părut mulțumit de răspuns, dar probabil încă se chinuie să găsească asigurarea ideală. 

marți, 2 octombrie 2012

Lumea de azi (V)

Pe Terry l-am cunoscut absolut întâmplător într-o cursă Londra-Madrid. Avea loc lângă mine și, ca de fiecare dată, am început să discutăm chestii convenționale. După aterizare aveam să ne întâlnim la biroul de închirieri mașini unde se afla în imposibilitatea de a-și lua mașină. Văzându-l la încurcătură și știind că merge oarecum în aceeași direcție, noi la Cordoba, el undeva între Cordoba și Sevilla, ne-am oferit să-l ducem. A stat două secunde după care a zis că-i OK, că e mai bine așa.

Ca orice american care se respectă e extrem de volubil, se minunează la orice și e împăcat cu el însuși. A făcut bani din intermedieri imobiliare și a avut norocul să-l găsească nebunia economică fără nicio expunere. Pe la începutul lui 2007 o operație care l-a ținut câteva săptămâni la pat l-a iluminat. A conștientizat că toți banii pe care i-a făcut nu reprezintă nimic dacă moare. Așa că și-a lichidat tot business-ul și s-a hotărât să-și ia un concediu prelungit pentru a vizita lumea. În Spania a ajuns în 2009 și, probabil mânat de instinctul său imobiliar, și-a spus că e momentul să-și cumpere o finca în Andaluzia. A făcut-o în primul rând datorită frumuseții locurilor, a liniștii pe care i-au inspirat-o peisajul și satul uitat de lume. E mulțumit de investiția sa, cu toate că, văzând ce-a urmat și care sunt trendurile, are o îndoială puternică. Dac-ar fi așteptat probabil ar fi luat-o mult mai ieftin și e foarte posibil ca pe viitor să-și mai piardă din valoare. Se împacă însă cu gândul că, la cât a cîștigat din imobiliare își poate permite fără probleme și o investiție neinspirată. Iar faptul că a luat-o doar pentru el și familie chiar nu-i mai dă emoții în ceea ce privește o ipotetică valoare viitoare.

Ușor discuția alunecă spre criză, politică și actualitatea lumii de azi. E cumva neliniștit de ceea ce urmează. „Ce părere ai, crezi că se va face schimbul de putere între China și SUA?”. Sub nicio formă nu crede asta. A bătut China în lung și-n lat, spune că o cunoaște destul de bine și că n-au nicio șansă. „Au parte de-o dezvoltare economică puternică, dar asta e doar pentru ei. Noi am trecut de mult prin această etapă, ei nu fac altceva decât să redescopere lucruri pe care noi le-am descoperit acum mult timp. În fapt noi nu facem altceva decât să profităm de ei, în timp ce ei se cred puternici. În realitate sunt extremi de slabi ”. Pare interesant ceea ce spune și-ncerc să-l provoc spunându-i că la ora actuală costurile de-acolo sunt imbatabile. „E o mare iluzie. Nu-s inventivi și așteaptă să li se dea de lucru. Într-adevăr, e mai ieftin de produs la ei, dar asta nu înseamnă că, la un moment dat nu ne vom putea muta infrastructura de producție în altă parte, poate în Africa. Ce vor face atunci?”.

E foarte încrezător în SUA și în capacitatea țării de a se auto-regenera. Îmi spune că istoria a demonstrat superioritatea mecanismului politic american, că e foarte greu, dacă nu chiar imposibil să învingi America. „Să nu uităm că suntem cea mai puternică armată din lume. SUA are cel puțin 30 de ani înaintea celorlalte țări. Până la urmă, de când e lumea cel mai puternic face legile. Așa e și-acum. La chinezi comuniștii nu fac altceva decât să-i amăgească pe oameni că sunt mare putere pentru că asta le justifică lor scaunele. Dar nu poți fi lider mondial atunci când regimul tău se bazează pe teroare și cenzură”. Îi replic dându-i exemplu cu camerele video montate peste tot în lumea democratică, cu ascultarea comunicațiilor operată de mega-organizații gen NSA și cu multe alte abuzuri care se petrec și în ceea ce numim lume civilizată. Oare asta nu e o formă de constrângere? Desigur, nu e de acord. Spune că e o mare diferență între a fi urmărit pentru a se face o fotografie a societății și a fi urmărit pentru a fi pedepsit. Are încredere infinită în instituțiile SUA și consideră că tocmai aici e avantajul societății sale. 

Până la urmă concluzionează că marele pericol pentru SUA nu e China ci UE. În cazul în care se reușește aici o uniune flexibilă, probabil va da multe bătăi de cap SUA, chiar dacă acum se zbate în chinurile facerii. Amenințarea n-o vede posibilă decât din partea unei democrații, nicidecum din partea unei autocrații precum cea chineză. Interesant, gândesc, e un punct de vedere care comprimă în el întreaga politică americană.

Între timp, după parcurgerea unui drum superb ajungem la finca lui Terry. Într-adevăr, o priveliște superbă și o liniște absolută. Ne despărțim de el și ne promitem să ne întâlnim, poate chiar dacă are de gând să vină în România. Pe drumul de întoarcere, soarele desena un apus fabulos făcându-mă să mă gândesc serios dacă nu cumva judec greșit. Pragmatismul debordant al lui Terry părea a avea o fundație solidă. La urma urmei, lucrurile se mișcă după aceleași legi de când lumea, iar legea celui mai puternic e una dintre cele mai verificate. 

luni, 1 octombrie 2012

Lumea de azi (IV)


O altă dimineaţă la câţiva ani după experienţa bunicului Nobuyuki mă găseşte în Shenzhen, în biroul somptuos al domnului Li. Este concentrat, transmite seriozitate şi are un mare respect pentru timp. El evoluează odată cu trecerea timpului şi de-aceea nu-şi permite să piardă aiurea nicio clipă. Domnul Li e un fel de spirit al lămpii lui Aladdin. Îţi găseşte orice doreşti. Fie că e produs în una din fabricile care susţine că sunt ale lui, fie că e luat din altă parte şi doar ambalat de el, orice e posibil. Unii l-ar considera intermediar, dar e cu mult mai mult decât atât. Produsele pe care ţi le oferă au un anumit standard de calitate şi, chiar dacă pentru mulţi sună a glumă, beneficiază de garanţie reală. Mi-a fost recomandat de un neamţ care importă electronice numai prin intermediul domnului Li. Neamţul are încredere deplină în el, mai ales după ce, în urmă cu un an, în urma unor probleme grave cu un lot de telefoane domnul Li i-a înapoiat inclusiv banii pe transport. "Seriozitatea se câştigă greu", îmi spune din spatele biroului somptuos. "Ceea ce fac eu poţi face şi tu, dar pierzi mult timp, îţi asumi riscuri mari şi, într-un final, ajungi tot la domnul Li". E extrem de serios când spune toate acestea şi, discret, îmi transmite că e timpul să discutăm ceea ce mă interesează. Chiar dacă niciun muşchi nu-i trădează interesul ştiu că e un business bun pentru el. Îşi notează datele esenţiale şi-mi propune să ne întâlnim a doua zi la masă. Accept şi-mi spune că va trimite şoferul să mă ia la ora stabilită.

Drumul de întoarcere spre hotel şerpuieşte prin acelaşi decor industrial pentru ca, după întortocheatele străduţe printre hale şi hangare să se deschidă exuberant oraşul. Te copleşeşte, îi simţi vigurozitatea şi ritmul. Pare că se hrăneşte cu pământ, înghite nemilos kilometru după kilometru în expansiunea sa înfometată. Şoferul îmi îngână într-o engleză aproximativă o groază de denumiri. Mi-e greu să-i disting sunetele, dar pune suflet în descrierile pe care le face. Când nu găseşte un cuvânt gesticulează intens, obligându-mă să joc un naiv joc de mimă. "Hir, hir, bus, bus sir. New factory for bus sir. Yes, yes, big bus sir". Nostim. Mă plimb relaxat prin oraş şi încerc să înţeleg cum ţara s-a transformat într-o Mecca a produselor. Nu prea am cuvinte să descriu ceea ce se petrece acolo, dar e clar că e o lume-fabrică, un gigant care ascunde prin adâncurile sale orice minune a lumii, fie că e original sau(de cele mai multe ori) copie.

A doua zi ajung din nou în biroul domnului Li. Mă întâmpină cu un gest larg. Desigur că are ceea ce mă interesează, dar mai întâi să mergem la masă. Cum unde, la cantina unei fabrici de-a lui. Hmm, nu mi se părea cel mai indicat loc, dar, mă rog, probabil e o tehnică de negociere de-a lui. După un drum cu maşina prin labirintul pădurii de unităţi de producţie, ajungem în curtea unui hangar şi toţi încep să alerge. Doi portari ne deschid uşile şi se înclină la nouăzeci de grade. Domnul Li dă discret din cap. Uşa se deschide, trecem printr-o retea de culoare şi mă trezesc în mijlocul liniei de producţie. Totul e, cum spunem noi "la milimetru". Oamenii stau concentraţi, însă la trecerea domnului Li se-ntorc şi salută respectuos. Parcă joc într-un film despre oameni şi roboţi. Ajungem la cantină şi ne aşezăm la o masă normală. Domnul Li pare să emane o energie puternică din moment ce pe o rază de patru-cinci metri nu se mai aşează nimeni. Mă întreabă dacă mi-a plăcut şi-mi descrie cu pasiune fiecare echipament care mi-a atras atenţia. Apoi revine la discuţia referitoare la business-ul nostru. Bineînţeles că mi-a găsit ceea ce caut, dar ar fi mai multe variante. Începe să-mi descrie caracteristici. "Ai grijă la omisiuni, îmi spusese neamţul. Dacă te prinde că nu eşti atent te-a fript şi-ţi ia şi pielea de pe tine". "E OK?", mă-ntreabă în timp ce suntem întrerupţi de chelneriţă care vrea să ştie ce vrem. Wow!, domnul Li a angajat o topmodelă, veche gaselniţă chinezească de a profita de poftele europenilor. După comandă verific cu atenţie specificaţiile şi-i propun să discutăm după masă, cu marfa în faţă, chestie care nu cred că-i pică bine. Divagăm, începem să discutăm despre prezent şi viitor. Domnul Li e încrezător în viitor şi când vorbeşte despre sine o face de parc-ar avea toată China în spate. Mi se pare precum copilul inteligent, dar obraznic. Are dreptate, nu-l poţi contrazice, însă ceva te face să-ţi vină să-l pocneşti. Terminăm masa, timp în care fotomodela n-a mai apărut. Ne întoarcem la birou unde stăm să discutăm pe marginea mostrelor şi a ofertei. Domnul Li redevine eficient încercând să-mi impună, printr-un teatru îndelung exersat un anumit model pe care se preface că-l ignoră. Trec peste, îi spun obiecţiile şi refuz toată selecţia. La fel ca şi până acum, niciun muşchi nu i se mişcă pe faţă. OK, ne revedem mâine pentru o nouă selecţie. Spre sfârşitul programului pentru că după aceasta spune că mergem la cină împreună cu câţiva colaboratori. 

Următoarea zi scena se repetă. Şoferul, gestul larg de primire, peregrinarea mostrelor, teatrul pseudo-ascunderii unui reper. Găsesc ce mă interesează, dar nu-i spun care este. Îi cer o listă de preţuri pentru fiecare în parte. Evident, n-o are, dar cu siguranţă o să mi-o trimită seara la hotel cu condiţia ca până la întâlnirea de a doua zi să-i spun la care m-am hotărât. La cină domnul Li încearcă o nouă schemă cu două colaboratoare simpatice, volubile şi deosebit de atente cu mine. Îmi spune că lucrează la marketing şi că le-a invitat în oraş ca semn al aprecierii pe care o are pentru ele. Cu siguranţă ăsta era scopul! După masă, una dintre ele propune să mergem într-un club. Găsesc vechile pretexte prăfuite cu oboseala şi cu partenera care mă aşteaptă în cameră. Pentru prima dată domnul Li are o tresărire de muşchi, undeva sub ochiul stâng. Golanule!, gândesc, ai dosarul meu complet. Cu siguranţă ştie că sunt venit singur. O şterg de-acolo spre hotel unde mă aştepta, desigur, oferta. Domnul Li ştie să joace tare. Absolut toate produsele au preţuri relativ identice! Fabulos, sunt conştient că va urma o zi cu pistoalele pe masă.

Dimineaţa următoare, din nou în biroul domnului Li. Acelaşi ritual, aceeaşi atenţie, acelaşi teatru. De data asta face pe obositul. Fapt pentru care "uit" de selecţie şi reiau discuţia despre termene. Domnul Li ştie exact ce-a discutat zilele trecute, când încerc să negociez reporneşte de pe poziţii defavorizante pentru mine, făcându-se că a uitat de negocierea anterioară. E pregătit bine, are un simţ nativ al negocierii, iar faţa impasibilă, nu trădează absolut nimic. Mă repliez cu o discuţie sterilă despre calitatea materialelor şi mă prinde la colţ reamintindu-şi că trebuie să-i spun ce-am ales. Aplic tactica sinucigaşului şi-i spun că am ales altă mostră. Îl las să peroreze despre faptul că fix aia se produce cel mai greu, că fabrica are un succes nebun din cauză că marfa e foarte bună şi că nu ştie dacă-mi poate asigura stocul de care am nevoie. Se agită, pune pe cineva să dea un telefon, primeşte un mail, piesa de teatru se pune în mişcare. E greu, e fantastic de greu, îmi transmite cu fiecare gest. Ştiu că ştie că nu ăsta e finalul. Întind coarda, îl mai las să peroreze şi, într-un final îi spun că am renunţat la respectiva mostră, dar vreau un preţ mai bun pentru cea pe care o alesesem iniţial. Desigur, nu poate umbla la preţ, e cel mai bun preţ pe care-l pot obţine aici. Mergi la cine vrei şi o să-mi dai dreptate. Apoi vorbeşte despre respectul pe care-l are pentru clienţi şi simt nevoia să mă desfăşor. Cer un calculator, fac nişte calcule inutile, aştept să se lase liniştea. Calculez în continuare, aplic VAT-uri la VAT-uri, adun de cinci ori transportul, aplic taxe vamale fictive. Reiau de câteva ori. Când simt că s-a făcut linişte deplină îi dau verdictul: 30% din preţul prezentat e maximul pe care-l pot oferi. Simt tensiunea şi primesc lovitura finală fix în plex. Fără să clipească, domnul Li îmi spune pe un ton ferm: OK, îţi dau preţul ăsta cu condiţia să dublezi cantitatea iniţial comandată. Discuţia se încheie aici şi nu mai negociem nimic. Mâine aştept confirmarea şi vedem dacă urmează să continuăm formalităţile. 

Am şters-o la hotel hotărât să mă îmbăt. L-am sunat pe neamţ să-l înjur pentru recomandare şi să-l rog să revadă calculele mele ca să verifice dacă sunt corecte. Ceea ce mi-a făcut domnul Li a fost total neaşteptat. Mă aşteptam să am parte de o pisălogeală chinezească, de o negociere în care să repete la infinit acelaşi preţ. Termin discuţia cu neamţul care-mi explică faptul că, totuşi, ar trebui să mai ţin cont şi de fusul orar când îl sun. Rămân singur, refac calculele şi mă hotărăsc să renegociez cantităţile. A doua zi mă regăsesc în biroul domnului Li. Îi spun că e OK, dar am o altă variantă: preţul rămâne cel negociat, lotul iniţial nu-l dublăm, dar îi ofer o garanţie care să acopere 10% dintr-un eventual lot doi care e cel puţin egal cu primul lot. În cazul în care nu-l comand în şase luni banii sunt ai lui. Acceptă la fel de rapid, îmi ascultă condiţiile de plată, se declară mulţumit. Lotul o să plece în câteva săptămâni spre Hans, neamţul prin intermediul căruia derulez importul. Mi-a pregătit şi trei mostre personalizate, cu ambalak cu tot. Excelent! OK, semnăm un contract agreat în prealabil de Hans şi gata. În total mai puţin de jumătate de oră. Domnul Li îmi spune politicos că are treabă acum, dar că vrea obligatoriu să ne întâlnim la cină. Accept.

Seara lucrurile se schimbă. Domnul Li este îmbrăcat casual, pentru prima dată-l văd dat jos din costumul strict. E însoţit de o fiinţă superbă. La naiba, gândesc, omul ăsta se-nvârte numai printre super-modele. Mi-o prezintă. Spune că e soţia lui şi, dacă e să mă iau după cum se manifestă, îl cred. Ne aşezăm la masă şi pentru prima dată discutăm liber. Povesteşte despre oraş, despre dezvoltare, despre cum merg afacerile şi despre ce vrea să facă în continuare. Treptat ajungem la subiectul criză şi-mi spune că el o simte. Că şi-a luat măsurile din timp şi că momentan nu mai are decât nişte credite minore. A văzut ce s-a întâmplat în SUA, în Europa şi peste tot în lume. Nu crede că asta va urma în China pentru că "noi suntem altfel, avem un război de câştigat şi nu ne împiedicăm în lupte minore". "Ce război", îl întreb? "Acela de a-i obliga pe cei care ne-au ignorat şi badjocorit să ne recunoască superioritatea". Înghit în sec, nu-nţeleg decât vag la ce se referă, mă simt inclus pe lista ticăloşilor şi-ncerc să deviez discuţia, însă domnul Li e prins de subiect. "Am avut parte de umilinţe în cele două războaie nedrepte ale opiului, am fost atacaţi mişeleşte de japonezi, ţara ne-a fost invadată, dar de fiecare dată am renăscut. Acum e timpul să arătăm că tot ceea ce ni s-a întâmplat negativ în istorie au fost doar accidente. Am devenit fabrica lumii pentru că aveam costuri mici de producţie. Peste puţin timp vom fi fabrica lumii pentru că altfel nu se va putea. Ne-am dezvoltat, putem produce orice şi suntem de la o zi la alta mai puternici. Nimic nu ne poate opri acum!". Vorbele lui mă pun pe gânduri. Şi asta pentru că pare a avea dreptate. Îl întreb despre Japonia şi recentele dezvoltări. Dacă iese vreun război din toată nebunia asta? Îi e frică pentru afacerile lui? "În cazul unui război, probabil toţi oamenii mei se vor opri din ceea ce fac şi vor produce arme. Asta e, va trebui să învăţ un alt business". De japonezi nu-i place, are o ură istorică pentru ei. Îmi spune că este posibil ca tot tărăboiul cu insulele să se termine indecis, dar că Japonia trebuie să se pregătească să primească o lecţie istorică usturătoare. "China e abia la începutul evoluţiei, mai avem multe de făcut". Uşor uşor timpul trece. Ne despărţim aproape prieteneşte. Domnul Li, chiar şi în timpul liber preferă să păstreze distanţa. Rămâne să aştept sosirea primului lot. 

Mă reîntorc la hotel. Rămân în urmă câteva zile intense, cu un domn Li care, după atâta timp, a rămas la fel de necunoscut pentru mine. Probabil în această ţară sunt milioane de domni Li şi din această cauză ne este atât de greu să o percepem. Atunci când spunem că ei urmează să facă ceva, de cele mai multe ori greşim. În realitate nu ştim nimic deoarece China e doar aparent deschisă sau, mai bine spus, deschisă atât cât îi convine. În rest, are propriul său drum, propriul program pe care şi-l urmează neabătută de câteva mii de ani. În ceea ce-l priveşte pe domnul Li am uitat să vă spun esenţialul: are doar 28 de ani! Fabulos!

vineri, 28 septembrie 2012

Lumea de azi (III)

De fiecare dată exuberantul Tokio îmi rezervă experienţe şi mai ales "atmosfere" similare celor din "Lost in translation". Oraşul te obligă să-l percepi la un alt nivel, te stoarce de puteri şi-ţi injectează un ritm diferit. Te simţi conectat cu un fir invizibil la viaţa palpitantă, peregrinarea prin puncte eterogene devine un fel de ritual. Dimineţile, din punct de vedere temporal, sunt o noţiune abstractă şi nu reprezintă nimic altceva decât o conştientizare a treptei pe care ai ajuns şi siguranţa că a o lua de la capăt e nu doar o obişnuinţă, un ritual cotidian, ci o obligaţie. În trei zile eşti deja stors de puteri, ai sentimentul unui tub de pasta de dinţi golit până la limite, devii neputincios, inutil şi incapabil de a-ţi asuma obligaţiile pe care le ai faţă de oraş. Cam aşa m-a găsit un bunul meu prieten, într-o dimineaţă noroasă. Eram abulic şi-mi mestecam inconştient micul dejun cu înghiţituri cadenţate, egale. Priveam în gol şi mă vedeam incapabil s-o iau de la capăt. Văzându-mă a zâmbit discret, precum un doctor care ştia exact tratamentul: "Mergem să schimbăm atmosfera, a decis el pe un ton calm. Te duc să-mi cunoşti bunicul şi vei avea posibilitatea să vezi puţin din Japonia rurală". Am acceptat fără proteste şi, în câteva ore eram teleportaţi într-un decor superb. M-a cuprins un sentiment similar celui pe care-l are un copil atunci când, la teatrul de păpuşi, eroul favorit trece brusc într-o altă etapă a poveştii. La nivel tehnic lucrurile sunt simple întrucât nu e vorba decât de o banală schimbare a fundalului, însă spectatorul percepe esenţialul, anume emoţiile noii realităţi a poveştii de pe scenă.

Trecut brusc de la ritmul extrem al capitalei nebune, parcă am început să simt în urechi firul melodic al unor instrumente tradiţionale îngânând imnuri ale liniştii. Realitatea e că totul, absolut totul arată diferit şi te reconectează la o sursă de energie benefică. În mijlocul unui asemenea decor de basm l-am cunoscut pe bătrânul Nobuyuki. Are mai bine de optzeci de ani şi emană o energie debordantă. Vorbeşte o engleză pe care-a prins-o din zbor, o amestecă cu japoneza şi iniţial ţi-e imposibil să-l înţelegi. Pe măsură ce conversaţia evoluează începi să prinzi frânturi de cuvinte, descâlceşti accentul straniu şi, toată conversaţia în engleză se transformă în cel mai compact curs de învăţat limba japoneză.

Dincolo de magnetismul pe care-l răspândește bătrânul, există ceva care într-adevăr te pune pe gânduri. S-a petrecut acum vreo patruzeci de ani când a avut o încurcătură cu banca. Din ce-am înțeles, totul a pornit de la un comision care-i era perceput și pe care efectiv nu-l considera corect. După câteva drumuri la bancă a studiat contractul, apoi a pătruns mai adânc studiind legislația în vigoare și a înțeles că ceea ce-i percepea banca era perfect legal, că nu avea nimeni absolut nimic cu el și că atunci când se luase de funcționarul de la ghișeu de fapt greșise. Într-un stil deja specific poporului respectiv, s-a dus la prima oră la bancă, l-a căutat pe funcționar și i-a cerut scuze în fața colegilor acestuia. Apoi, împăcat cu sine, i-a solicitat angajatorului să nu-l mai plătească în bani ci în produse. Cum acest lucru n-a fost posibil, Nobuyuki a renunțat la slujbă și s-a mutat în casa pe care-o avea moștenire de la un bunic. Toate acestea din cauză că, după întâmplarea cu banca, a ajuns la credința că esența răului stă în ban. Şi, cum în Japonia orice iluminare necesită asumarea drumului, Nobuyuki a întors total spatele civilizaţiei.

De aproape jumătate de secol el trăiește fără absolut niciun ban îmbinând agricultura de subzistență cu practicarea meseriei sale, aceea de fierar, de specialist în oțel pe care-l prelucrează tradițional. Cei care vor ceva de la el îi plătesc în produsele de care are nevoie atunci. De ce face toată asta? Pentru că nu a găsit altă cale mai bună de a-și trăi viața, mai bine spus, de a percepe, de a conștientiza că trăiește. Prin acest mod de viață bătrânul crede că-și ține spiritul viu și că ocolește capcanele lumii actuale. Concluziile la care a ajuns sunt fascinante. Îmi spune că cea mai mare eroare a omenirii a fost reprezentată de înlocuirea civilizației rurale cu cea urbană. Într-o organizare de tip rural ești conștient de resursele limitate pe care le ai și dezechilibrele se corectează într-o generație sau maxim două. Conform lui, civilizația urbană te îndepărtează de realitățile imediate pe care le transformă în noțiuni abstracte. Așa se ajunge ca dezechilibrele să nu se mai corecteze, să se acumuleze și să genereze crize din ce în ce mai mari. Principalul vinovat pe care-l găsește este banul deoarece, conform credinței sale, el te păcălește, îți adoarme spiritul, îndepărtându-te de realitate. Din cauza lui se ajunge la suprapopulare, la secătuirea resurselor și la perpetuarea crizelor.

Prietenul meu încearcă să-l contrazică însă argumentele bătrânului sunt solide şi ascuţite precum cuţitele pe care le face în atelierul său rudimentar. Reuşeşte să dărâme cu uşurinţă orice raţionament care i-ar contrazice teoria. Încercăm să-l contrazicem aducând în discuţie evoluţia, progresul. Nu acceptă. Ne spune că nu putem înţelege nimic din timp ce de la Tokio până-n satul lui am ajuns în două ore. Cum putem noi să înţelegem că am trecut pe lângă câteva zeci de sate, că am traversat o groază de drumuri, fiecare cu istoria sa. "Eu merg până în satul vecin pe jos şi aflu mai multe lucruri decât înţelegeţi voi într-un an". Cu toate acestea civilizaţia nu e un duşman pentru Nobuyuki. E doar o mărturie a faptului că lucrurile merg greşit. Ne mai îndeamnă încă odată să ne gândim la o realitate: "de patruzeci de ani trăiesc în satul ăsta şi n-am avut parte de niciun război cu satul vecin. Câte războaie au avut loc în lume în toată această perioadă? V-aţi întrebat de ce se întâmplă asta? Pentru că oraşele sunt lacome. Banul le face să fie aşa pentru că le rupe de realitatea imediată. Aici dacă ştiu că mai am un sac de orez mi-l gestionez astfel încât să trăiesc cât mai mult cu ceea ce am. Când ai bani crezi că orezul e ceva dat, ceva ce e obligatoriu să existe. Şi-atunci rişti să te trezeşti că ai buzunarul plin de bani, dar sacul de orez s-a terminat de mult. Şi ce-ţi rămâne altceva de făcut decât să dai cuiva în cap pentru a-l obliga să ia banii tăi contra orezului lui. Ţie şi se pare natural să faci asta, doar ai muncit ceva pentru banii ăia, dar e oare corect? Ceva e greşit aici şi de aceea se ajunge la războaie".

Faptul că aceste concluzii aparțin unui om care nu are acces la „beneficiile” lumii actuale e de-a dreptul fascinant. L-am întrebat cum face cu chestiunile de strictă necesitate, ce se întâmplă dacă se îmbolnăvește, dacă are nevoie urgentă de ceva s.a.m.d. Îmi spune că are acces aici, în satul său, la tot ce-ar putea avea nevoie, fără să fie nevoit să plătească bani. Răspunsurile sale sunt simple și de neînțeles pentru noi. Rezumând, concluzia lui este că omul trăiește cât trăiește după care moare. Că asta e realitatea vieții pe care o uităm toți, că trebuie să te împaci cu propria moarte, să fii conștient că ea urmează.

joi, 27 septembrie 2012

Lumea de azi(II)

Se ridică soarele deasupra Bagdadului şi Tariq se trezeşte în apartamentul său situat la ultimul etaj al unui bloc. Cu toate că are la o vârstă la care alţii s-ar mulţumi să-şi crească nepoţii, el nu are stare. Şi chiar dacă-ar avea tot degeaba. Nepoţi nu are deoarece unicul copil i-a murit într-un atentat. La fel şi soţia sa, aşa încât acum se află într-o singurătate apăsătoare. De la moartea lor şi-a spus că viaţa nu mai are niciun sens, astfel încât trăieşte în fiecare zi sfidând moartea. Dacă la o stradă distanţă e detonată o bombă se află printre primii care dă primul ajutor. Nu-i pasă că pot fi mai multe bombe sau că poate urma un atac. Şi, cum în ultima vreme atentatele s-au mai domolit îşi trăieşte zilele de pe urma unei cafenele. Probabil cel mai liniştit loc din Bagdad unde, împreună cu doi băieţi, încearcă să le dea celor care-i trec pragul ceva din liniştea la care tânjesc cu toţii.

În cafeneaua lui Tariq e o atmosferă extrem de relaxată, aproape că uiţi de teroarea de-afară. E o linişte care te face să te simţi pe o altă planetă, o atmosferă în care chiar şi un semi-legal ca mine uită de presiune.  Mobilierul e modest, adunat de pe unde-a apucat. Într-un colţ e un fotoliu aristocratic, dominând spaţiul din jurul său. "A fost al lui Saddam", îmi spune Tariq cu mândrie. "L-am luat de la un militar care-i păzea castelul. M-a costat vreo 10 dolari". E mulţumit că are ce face, însă nu se simte deloc în apele sale. Îmi spune că americanii i-au distrus ţara, că Saddam a fost un criminal pe care tot ei l-au pus. E nefericit pentru că nu crede că va prinde ziua în care ţara sa să fie plină de turişti asa cum a văzut el în Turcia. Turcia e singura ţară străină pe care-a vizitat-o. Se tot duce acolo de acum un an pentru că va începe un business cu Bulent, un turc care a prins o relaţie şi care vrea să ofere servicii adiacente extracţiei de petrol. Bulent are în spate un american pe-al cărui nume nu l-ar spune nici dacă ar avea pistolul la tâmplă. Nu are foarte mult timp să se ocupe cu business-ul din Irak, dar simte că e o mare oportunitate. Aşa că preferă să lase un om de încredere să facă tot, el urmând doar să asigure suportul când e nevoie. Pe Tariq l-a cunoscut în condiţii limită. Era pentru a treia oară în Bagdad în căutare de oportunităţi şi, pentru a-şi asigura protecţia, îşi luase ca gardă de corp un fost sportiv. Într-o zi acesta, în loc să-l ducă la întâlnirea pe care o stabilise, a tras maşina într-o fundătură, a scos pistolul, l-a dat jos din maşină şi l-a pus să intre în portbagaj. Ar fi urmat o răpire clasică dacă, întâmplător, pe-acolo n-ar fi trecut Tariq. Pentru Bulent ceea ce a urmat a fost ceva care ţine mai mult de fantastic, de incredibil. Tariq s-a aşezat între ei, i-a dat două palme sportivului şi i-a spus ceva care l-a făcut pe sportiv să izbucnească în plâns şi să fugă de-acolo. "Îl cunoşteam de când era mic, ne spune Tariq, iar pe tatăl lui l-am scăpat de la moarteîn război(Iran-Irak n.n.)." Discuţia ni se întrerupe pe măsură ce cafeneaua se umple de oameni. Un tânăr din Arabia Saudită care-şi caută fratele, două femei şi un bărbat de la o organizaţie umanitară, câţiva oameni din vecinătate. Din spatele tejghelei improvizate, motoarele afacerii lui Tariq duduie. Ceaiul şi cafeaua curg în fluvii peste muzica liniştitoare. E o nouă zi în Bagdad!

Bulent îmi vorbeşte despre viitorul lui. Are încredere în Tariq şi în ceea ce va face în Irak. "Chiar dacă nu-ţi dai seama, Tariq e foarte puternic aici. Cunoaşte o groază de lume şi e respectat de toţi. S-a ocupat de tot, a găsit oameni, ne-am făcut prima bază. După ce semnez mâine contractul intrăm în linie dreaptă." Mă ciupesc pentru a mă asigura că nu visez. Un turc demarează o afacere în petrol care promite să aducă milioane de dolari folosindu-se de un bătrân proprietar al unei cafenele. Îi spun că numai la Bagdad se poate întâmpla aşa ceva şi Bulent zâmbeşte înţelegător. "Voi sunteţi superficiali, de-aia nu puteţi să faceţi nimic aici. Ai ascultat poveştile noastre şi ai tras concluzii pripite. Probabil crezi că Tariq e vreun analfabet peste care a dat brusc norocul. Ai uitat că el are o viaţă întreagă în spate. Puteai să te întrebi oare cu ce s-o fi ocupat atâta vreme? Ai fi aflat că în vremea lui Saddam era unul dintre cei mai pricepuţi ingineri din domeniul petrolier. Aşa e că altfel se văd lucrurile?" Sunt oarecum debusolat în timp ce turcul continuă: "Ai habar de ce şi-a făcut cafeneaua aici? Ştiu că nu. Aici a fost casa în care s-a născut soţia lui şi jos, în stradă, a avut loc atentatul. După ce ea a murit s-a hotărât să facă tot ceea ce vezi aici pentru că oamenii care vin şi se simt bine vor aduce un omagiu soţiei lui." Sunt nedumerit pentru că nu înţeleg cum vine asta cu omagiul. O fi vreun obicei de care n-am auzit? Îl întreb nedumerit pe Bulent şi izbucneşte în râs. "Vezi tu, voi ori sunteţi pripiţi ori gândiţi prea mult. E mult mai simplu, te-ai întrebat cum se numeşte cafeneaua? Acolo e omagiul! Vezi tu cum stau lucrurile? Voi, ca şi americanii, aveţi tot ce vă trebuie, trăiţi mult mai bine decât oamenii de-aici, dar nu-i veţi înţelege niciodată pentru că sunteţi superficiali. Aşa cum e acum aici la fel o să fie şi în Iran după ce vor ataca americanii. Vor încerca să facă ceva, nu vor reuşi şi vor avea nevoie tot de oameni ca mine sau ca Tariq. Aici oamenii nu au rachete, tancuri şi zgârie-nori. De fapt nici voi nu le aveţi pentru că nu mănânci rachete la micul dejun. Noi, în schimb, avem viaţa. Când punem întrebări celuilalt o facem pentru că vrem să-l cunoaştem, voi o faceţi doar ca să profitaţi. De-aceea suntem diferiţi şi tot din aceeaşi cauză noi murim liniştiţi, iar voi nu ştiţi de ce aţi trăit.

(va urma)

marți, 25 septembrie 2012

Lumea de azi(I)

Lumea e exact ca un ibric de cafea. Are nevoie de foc pentru a se 
pune în mișcare, dar trebuie să stai cu ochii pe el. Dacă focul 
prea mic nimic nu se mișcă în ibric, dacă e prea mare cafeaua dă 
în foc, îl stinge și totul se răcește.” 
Hassan (cafegiu din Bazarul Egiptean)


Lumea pare cuprinsă de flăcări. Din toate colțurile sale sosesc vești nefericite, un război final pare a ne încolți pe măsură ce falșii profeți dezvăluie date limită, cu rezonanțe nefaste, date de la care lumea promite să se schimbe ireversibil. Suntem prinși între scenarii categorice, temeri care ne hăituie sufletele și o existență imediată pe care suntem tentați să o ignorăm. Ce se întâmplă? Unde ne aflăm? Cât mai avem? Sunt întrebări inevitabile cărora nu le putem da un răspuns. Nu ne-am pus însă niciodată întrebarea dacă trebuie într-adevăr să avem de fiecare dată un răspuns. Lumea merge înainte indiferent de răspunsurile sau temerile noastre. Cu toate acestea, materia din care suntem făcuți nu ne dă pace și ne obligă să facem o simplificare, să ne imaginăm un scenariu și, de ce nu, să credem în el.

N-am mai făcut de mult „turul lumii”, așa că mă gândeam că e un moment prielnic să privim micul nostru glob dintr-o altă perspectivă, aceea a oamenilor obișnuiți aflați sub umbra vremii. Hassan, cafegiul din Istanbul mi-a deschis ochii zilele trecute, atunci când insista să mă învețe secretul cafelei lui. Tocmai fuseseră condamnați vreo trei sute de ofițeri, doi generali și un amiral. Pentru oricine cunoaște faptul că în Turcia armata este(era) paznicul democrației, știrea i se pare ruptă de realitate, aproape imposibilă. Condamnarea unor fruntași ai armatei este ceva aproape incredibil. Mai mult, Turcia masează trupe la granița cu Siria în timp ce privește cu atenție la Iran. În interiorul țării recrudescența mișcărilor kurde pare mai proaspătă ca niciodată cu toate că e vorba de o problemă pe care eram tentați să credem că s-a pus praful. Hassan, în timp ce asculta cu mâna vibrațiile ibricului privea imperturbabil televizorul de unde curgeau știrile negative sparte doar de câteva elemente minore de fapt divers. Tu ce crezi? - l-am întrebat în timp ce turna lichidul magic în ceașcă.  Sultanul a avut de fiecare dată ultimul cuvânt  - mi-a răspuns bătrânul și-atunci am înțeles ce se petrece de fapt. În Turcia nu avem altceva decât o altă manifestare a primăverii arabe, un fel de variantă soft, exersată în democrație, dar croită după același model. Erdogan e sultanul, omul providențial, noul calif, cel care se crede așteptat de toată suflarea musulmană. Cu toate că declarativ îl apără pe Atatürk, în realitate are o ură istorică și o dorință infinită de răzbunare pe cel care a sufocat imperiul. El se visează mai mare decât Suleiman şi consideră că a sosit momentul s-o arate, să scrie noua istorie a sultanatului sau, de ce nu, a imperiului său. Turcul de rând privește calm răfuielile, a mai trăit asta cândva, pare să cunoască despre ce e vorba. Sultanul s-a reîntors, iar vechea lege va începe să-și facă loc din ce în ce mai vizibil. Asta probabil până când un altul, cu ochii însângerați, îl va pândi din capul scării pe Sultan și, cu o mișcare rece, îi va doborî capul dintr-o singură mișcare de iatagan.

Din Tel Aviv, Ariel îmi spunea acum vreo șase luni că trebuie să-l vizitez urgent. „Nu știm cât timp vom mai fi aici, așa că e timpul să vii să mai vezi Israelul, poate pentru ultima oară”. Ariel, frizerul șmecheraș care pare a trăi în paralel și viața sa uitată undeva printr-o mahala a Iașiului, omul care te face să râzi cu lacrimi la bancurile cu evrei, monumentul de optimism și de voie bună, era cel îngrijorat. Privea la televizor evoluția Fraților Musulmani în Egipt și-mi spunea că dacă Egiptul trece „în partea cealaltă” pentru ei s-a cam terminat totul. „Cu siguranță egiptenii vor încălca tratatul cu noi și vor veni cu armata până la graniță”. Și, din acel punct, totul părea simplu pentru Ariel. Înconjurați de o mare musulmană gata să se reverse peste ei nu vor mai avea nicio șansă. „Acum mi-e frică de profeția rabinului nebun”, mi-a spus într-o altă convorbire. Rabinul nebun e un prieten de-al lui care se apucase să facă un fel de inventar al profețiilor moderne. O noapte întreagă ne-a povestit despre chestii inimaginabile, găsite prin surse care mai de care mai obscure, greu de verificat și, uneori, surprinzătoare. În acea seară ne-a povestit de profeția unui musulman referitoare la un masacru al evreilor care urmează să se petreacă în Ierusalim. Pentru prima dată am văzut cum fața veselă a lui Ariel s-a schimbat ca și cum fantomele trecutului îl bântuie. Văzusem ceva similar pe fața lui atunci când îmi povestise despre atrocitățile prin care trecuseră bunicii lui, despre pelerinajele pe care le face prin Europa, prin locurile unde știe că rude de-ale lui s-au prăpădit într-un mod tragic. Când rabinul a vorbit despre profeție am izbucnit în râs spunându-i că e primul evreu care se uită în gura musulmanilor. „Nu-i așa, mi-a spus el, dacă-ai trăi cu frica noastră n-ai mai râde!”. Am înțeles, pentru a câta oară, că a privi detașat o situație e, de fapt, o superficialitate.

De partea cealaltă, Mohamed din Cairo îi blestemă pe toți. Turiștii au scăzut și ceea ce mai prinde de la aeroport sunt mărunțișuri. Își plimbă zi de zi taxiul care e din ce în ce mai gol. Norocul său e în câteva ambasade care-l mai solicită când şi când. Înainte îl înjura pe Mubarak, acum îl înjură pe Mursi. Îi spun despre temerile lui Ariel și începe să râdă. „Păi evreii trebuie să se roage să încălcăm tratatul și să ducem armata în Sinai”. După înlăturarea lui Mubarak Sinaiul s-a transformat într-o țară a nimănui apărând tot felul de organizații mai mult sau mai puțin teroriste. Chiar dacă scopurile afișate sunt, de multe ori de natură religioasă, în realitate e vorba de trafic, bani negri, arme, droguri, adică adevărate rețele de crimă organizată. Confruntările dintre ei și autorități sunt din ce în ce mai dese, și, în cazul în care tratatul referitor la menținerea controlului strict al trupelor armatei egiptene din Sinai va fi respectat, atât Egiptul cât și Israelul vor avea de pierdut deoarece un tărâm al teroriștilor nu convine nimănui. Așa că intrarea armatei egiptene în Sinai este nu numai inevitabilă, ci chiar de dorit pentru evrei. În ceea ce-l privește pe Mursi, Mohamed e rezervat și spune că o s-o sfârșească rău. „E între ciocan și nicovală. Frații musulmani îl obligă să fie radical, în timp ce americanii îl comandă prin intermediul banilor. Dacă americanii taie ajutoarele Mursi se va prăbuși mai rău ca Mubarak”. 

În Alexandria, Daniel(folosesc un nume fictiv poate din cauza paranoiei mele, dar sunt convins că e mai bine aşa) trăieşte într-o teroare continuă. Avansul Frăţiei şi al celorlalte mişcări ultrareligioase îl disperă. Din punctul de vedere al egipteanului, Daniel are tot ce-şi doreşte: o groază de afaceri, sute de angajaţi şi o viaţă la care extrem de puţini pot visa. Are în schimb un mare dezavantaj: e creştin copt şi pentru el viaţa are o cu totul altă dimensiune. Frica l-a făcut să-şi mute soţia şi cei doi copii în Elveţia, iar nevoia încă îl ţine legat de locul pe care-l ştie de-o viaţă. „De când a început nebunia cu filmul nu mai am somn. Mi-e frică în fiecare seară că nu voi mai apuca dimineaţa. Cu toate acestea nu mă pot muta. N-aş putea trăi acolo unde lumea te judecă numai după contul pe care-l ai în bancă.” Afacerile-i merg aproape la fel de bine ca înainte, însă e unul dintre cei care-l regretă sincer pe Mubarak. În Cairo, bunul său prieten Mohamed(nu taximetristul, ci un prosper om de afaceri) are o cu totul altă percepţie. Consideră că ceea ce se întâmplă e normal, că Fraţii Musulmani nu trebuie priviţi ca duşmani şi că accesul democratic la putere al lui Mursi e de bun augur. „Şi în Europa sunt partide religioase sau naţionaliste. La fel e şi aici. Dacă poporul asta vrea, e bine să se întâmple cum vrea poporul. Daniel e speriat de instabilitate şi de nebunia unor frustraţi. Va trece şi asta! Uşor, uşor excesele vor dispărea şi toată lumea va trăi în linişte. Doar aşa trăim de mii de ani.” Mohamed e mulţumit. Afacerile-i merg de la o zi la alta mult mai bine şi crede că acum doar cerul e limita. De Daniel îl leagă o prietenie veche şi sinceră. Au fost colegi la Universitatea Germană şi de-atunci sunt practic nedespărţiţi. Îmi spune râzând că încă nu şi-a plătit toate datoriile pe care le are la Daniel. E vorba de vreo 10 dolari pe care i-a împrumutat în studenţie şi pe care nu-i va înapoia niciodată pentru că „dacă vreodată ne va îndepărta ceva, cel puţin datoria asta o să ne ţină uniţi”. 

(va urma)

luni, 24 septembrie 2012

Hartile nedumeririi

Eliminarea Google Maps din noua versiune a iPhone se dovedește a nu fi altceva decât începutul unui dezastru. Dincolo de poziționările hazlii ale unor orașe, de încurcături ale numelor străzilor sau de alte numeroase erori specifice începutului, serviciul de la Apple mai are o problemă: este doar o copie nereușită a celui de la Google. 

Strategia de lansare a serviciului cu tam-tam s-a dovedit a fi una greșită. Nu poți prezenta ca noutate absolută un serviciu mediocru a cărui unică noutate este reprezentată de câteva elemente având un grad superior al detaliului sau de două-trei shortcut-uri inspirate. Este mult prea puțin și mult prea dezamăgitor pentru Apple. Ceea ce face ca, pentru utilizatorii iPhone să se pună problema nu când va repara Apple erorile din serviciul de hărți ci cum pot rula Google Maps pe noile telefoane. 

Problema hărților se dovedește a nu fi fost nimic altceva decât un simplu hatâr costisitor al șefilor companiei. Confruntați cu o lipsă cronică de idei, oficialii Apple s-au gândit să-și impună noul telefon cu chestiuni minore de genul „mai subțire”, „ecran mai mare” sau „baterie mai puternică”. Toată lumea știe că acestea sunt caracteristici specifice evoluției, chestiuni la care toată lumea se așteaptă. 

Personal consider că, în ciuda succesului de vânzări așteptat, iPhone se dovedește a fi doar o șlefuire a modelului anterior, noutățile nefiind atât de revoluționare pe cât au fost prezentate de oficiali. Criza de idei de la Apple este principalul element de risc al companiei. Dacă ne gândim la faptul că mini iPad-ul nu este altceva decât o încercare de a ocupa segmentul dominat copios de Samsung prin Galaxy Note, ne putem da seama că americanii sunt într-o criză profundă de idei. Criză care, pentru Apple poate echivala cu intrarea în banalitate.

joi, 20 septembrie 2012

Urmatoarea (r)evolutie

Comentariile articolului de ieri mă fac să cred că în articolul de astăzi voi dezamăgi multă lume întrucât așteptările unora sunt extrem de mari. Multe dintre ideile de ieri țineau mai degrabă de revoluție decât de evoluție, ceea ce le-a descalificat de la a avea potențial pe termen scurt. Fără a exclude materializarea rapidă a vreuneia dintre ele vă voi spune că ideea mea se referea la cu totul altceva, atacând piața unui echipament practic omniprezent.

Prin 1996(sper să nu mă înșel) Larry Ellison ne vorbea despre moartea desktop-ului tradițional introducând în atenție un nou concept, anume network computer-ul. Având în vedere piața enterprise, lucrurile prezentate de Larry păreau logice deoarece promiteau simplificarea arhitecturii generale a rețelelor mari, reducerea costurilor și o eficiență sporită. Ideea lui Ellison nu era atât de originală pe cât s-ar putea crede. Cei mai bătrâni știu bine că bătrânul IBM avea în cap încă din anii '60 o asemenea arhitectură, doar de aceea au introdus mainframe-ul pe piață. Cu toate că „noul concept” al lui Larry părea logic, network computer-ul a murit. Ieftinirea componentelor a generat desktop-uri din ce în ce mai performante condamnând la uitare tot conceptul de network computer. În plus, nici serverele acelor vremuri nu erau atât de puternice pentru a susţine la un nivel mulţumitor sute sau mii de computere.

Între timp au mai fost încercări de revitalizare a network computer-ului, mulți din giganții hardware având oferte de „thin client”, însă prețurile reprezintă un impediment major. Și aceasta deoarece este de-a dreptul penibil să arunci 200-300 EUR pe un sistem chior când, cu același preț poți achiziționa un desktop. Ei bine lucrurile sunt pe cale să se schimbe deoarece elementul care va conta enorm va fi chiar prețul.

Cu toate că existau concepte similare de mai multă vreme, revoluția în ceea ce privește arhitectura s-a produs în acest an. Este vorba de Raspberry Pi, o placă de mărimea unui card având absolut toate funcționalitățile unui computer. Marketat ca un sistem complet la 25$(ma rog, se-ajunge pe la 35-40), conceptul a șocat, iar comenzile i-au sufocat pe inițiatorii proiectului. Raspberry Pi a fost începutul însă alternativele abundă, unele dintre ele fiind chiar mai vechi, dar mai prost marketate. Beagleboard, Gumstix, IGEP, Mele A100 sunt doar câteva din alternativele la placa englezilor. Lupta însă s-a ascuțit în momentul în care VIA a anunțat că urmează să lanseze un competitor direct pentru Raspberry Pi, anume APC. O placă all-in-one la 49$ care rulează Android.

Și-acum să facem pasul înainte. Ceea ce v-am expus mai sus nu reprezintă nimic altceva decât faptul că  avem deja hardware-ul care permite revoluționarea desktop-ului. Utilizând aceste plăci se pot construi computere de mărimea unei telecomenzi(sau chiar mai mici), silențioase și destul de puternice pentru utilizatorii actuali. Practic network computer-ul lui Ellison are toate șansele să renască și, mai mult, să stârnească o adevărată isterie. Dacă în urmă cu cincisprezece ani desktop-ul omora NC-ul datorită prăbușirii prețului componentelor, iată că NC-ul își ia revanșa . Un sistem care va costa undeva între 50-100 EUR va fi greu de refuzat. Mai mult, în mediul enterprise un asemenea sistem este de mult timp așteptat. Fără ventilatoare sau alte elemente mobile, cu un consum mic și pretabil aplicațiilor business, noul network computer este ceea ce așteaptă marile firme. De ce spun asta? Simplu, virusul cloud intră încet și sigur în mediul business, astfel încât clientul ieftin este fix veriga lipsă din întreaga ecuație. Să schimbi o mie de sisteme cu 50 000 $ este ceva incredibil acum, dar perfect realizabil în scurt timp.

Dacă în mediul business avantajele ne sunt clare, să vedem care pot fi avantajele utilizatorului casnic. O să fac apel tot la memorie pentru a vă aduce aminte de fenomenul Sinclair Spectrum. Ei bine, un asemenea sistem poate reprezenta acum ceea ce a fost Spetrum-ul în vremea sa. Pentru utilizatorul casnic, doar adăugarea unui card de memorie sau a unui SSD transformă NC-ul într-un desktop cu tot ce-i trebuie. Am uitat să amintesc un amănunt interesant: aceste arhitecturi permit și interfațarea cu diverse dispozitive, combinând cumva Arduino cu desktop-ul(nu e cea mai fericită exprimare, dar înțelegeți la ce mă refer). Practic, desktop-ul de-acasă este pretabil și interfaţării cu lumea reală, micilor automatizări ceea ce, pentru oricine reprezintă un nou univers.

La capitolul software, mai precis al sistemelor de operare, deja există o groază de alternative. Pornind de la ArchLinux, o versiune extrem de bine optimizată pentru arhitecturile ARM și continuând cu Chrome OS sau cu mai noile inițiative gen "Boot to Gecko", toate acestea constituie platforme ideale de lucru. Posibil ca în această categorie să intre și Windows RT, dar trebuie să vedem cât de mult va fi dispus Microsoft să „deschidă” sistemul și să renunțe la limitările artificiale pe care le-a impus.

Ceea ce lipsește pentru ca ce-am descris să devină realitate este un jucător mare din mediul global care să aibă viziunea necesară deschiderii acestei pieţe. Pentru a impune arhitectura e nevoie de cineva puternic, capabil să ofere atât un preț mic cât și o calitate adecvată. Deocamdată n-a apărut însă, atunci când vă veți întâlni cu un buzz mediatic referitor la computerul de 99$ va trebui să vă uitați pe cotațiile acelei companii și să vedeți dacă nu cumva e o oportunitate majoră.