duminică, 24 iunie 2012

Despre plagiat

 „A partir du sens courent du mot grec Angelos,
 messager (qui a pour équivalent l‘hébreu malakh,
 l‘arabe malak, le persan fereshteh), nous avons 
a considérer….
Henry Corbin


Sufăr de o căldură tăietoare și necruțătoare care vine dinspre deșert și care mă supune unui greu exercițiu de adaptare. Cum azi nu vreau să mai ies din casă, o să încerc să deschid un subiect controversat. Mi-am propus să vorbim despre plagiat din mai multe perspective, să încercăm să înțelegem conceptul și, dacă e cazul, să găsim o soluție. Pentru a avea chestiunile cât se poate de clare, vă voi spune din start că subsemnatul consideră plagiatul ca fiind un furt oribil, o infracțiune care ar trebui pedepsită. Poate că nu e corectă o asemenea abordarea și, de aceea, o să fac loc în expunere și unor idei contrare.

Pe plaiurile mioritice plagiatul pare a fi fost dintotdeauna frate cu românu', existând suspiciunea că o mare parte din ceea ce avem acum la ”baza universitară” este, în fapt, rod al unui plagiat aproape colectiv. Cu toate acestea trebuie să facem o distincție între modul de a trata plagiatul în comunism și acum. Cum bine se știe, au fost destule scandaluri de plagiat în comunism însă majoritatea au fost tranșate obiectiv, iar impostorii demascați. Chiar și cei care aveau spate sănătos, înțelegând prin aceasta conexiuni în partid, în securitate sau, de ce nu, la Moscova, chiar și aceștia au fost nevoiți să facă un pas în spate și, trebuie să recunoaștem, simțeau asupra lor o presiune, un dispreț care plutea în atmosferă atunci când mai încercau să-și facă loc dând din coate.

După Revoluție, ca în toate domeniile, și în mediul universitar și-a făcut loc relativismul, interpretarea după ureche, abandonarea treptată a principiilor și, într-un final, aproape o generalizare a fraudei. Așa se face că, în prezent, o duhoare insuportabilă e pe cale să ne sufoce. Am ajuns atât de rău încât nu plagiatul în sine pare a fi problema ci, mai rău, calitatea plagiatului. Am ajuns să avem plagiate infecte, gen teze de doctorat în care se reproduc articole din ziar, referate școlare sau alte tipuri de maculatură. Plagiate ale plagiatelor, teze de doctorat care plagiază lucrări de licență, lucrări de licență care plagiază referate etc. Avem apoi, pe o treaptă mai sus, plagiatele docte, cu pasaje copiate din diverse lucrări valoroase, dar mai puțin cunoscute de vulg, compilații complexe ale căror adevărați autori sunt greu de găsit. Și, pe „cea mai înaltă treaptă de progres și civilizație” avem plagiatul de complezență, cel făcut de individul plictisit de perspectiva de a-și expune raționamentul în câteva sute de pagini pentru a ajunge la concluziile care, de altfel, pot fi chiar originale. Omul, chiar dacă are în cap ideile cristalizate, chiar dacă nu face parte din categoria copy&paste pute de lene și preferă o hoție unui lucru făcut temeinic.

În toată încrengătura prezentată mai există însă și ceea ce eu numesc plagiatul pervers. Este vorba de moda introdusă de unii dintre noii ciocoi universitari, indivizi mediocri care au reușit să-și ia doctorate pe la diverse universități străine și care, întorși în țară, se bat cu cărămida în piept în fața fraierilor de pe-aici care n-au habar cât sunt ei de deștepți. Această faună este similară băiatului de la țară din celebrul banc cu grebla(”Mama, ce e asta?”; mă-sa nu-i dă atenție, el calcă pe „utilaj” și când coada îl pocnește-n față exclamă cu năduf: „Tu-ți casa mă-tii de greblă!”). Ei bine, metoda de plagiere patentată de aceste genii pustii este una capabilă să ocolească identificarea automată a plagiatului(doar ei știu bine cum funcționează socoteala). Astfel, dacă textul pe care-l plagiezi este „oamenii din centrul Africii sunt săraci”, isteții noștri îl schimbă în „sărăcia oamenilor din Africa Centrală e cunoscută”. Și astfel dai de sute de pagini reformulate, uneori de-a dreptul cretin, dar care din punct de vedere tehnic nu sunt plagiate. 

După acest tur de forță al plagiatului rămâne întrebarea: este bun sau nu? Celor care, ca și mine de altfel, se vor înfierbânta în susținerea punctului de vedere contrar plagiatului le voi arunca în față raționamentul unui franțuz, René Alleau pe numele său:
Să consultăm textele: „Cel care caută adevărul, scrie Descartes, trebuie pe cât posibil să se îndoiască de orice.” Este o frază binecunoscută  și pare foarte nouă. Dar dacă citim a doua carte a Metafizicii lui Aristotel, găsim: „Cel care caută să se instruiască trebuie în primul rând să știe să se îndoiască, pentru că îndoiala spiritului duce la manifestarea adevărului.” Se poate constata de altfel că Descartes a împrumutat nu numai această frază capitală de la Aristotel, ci și majoritatea faimoaselor reguli de îndrumare a spiritului care stau la baza metodei experimentale. Aceasta dovedește în orice caz că Descartes îl citise pe Aristotel, lucru de la care se abțin prea adesea cartezienii moderni. Ei ar putea de asemenea constata că cineva a scris: „Dacă mă înșel, trag de-aici concluzia că exist, căci cel care nu există nu se poate înșela prin însuși faptul că mă înșel, simt că exist.” Din păcate nu e Descartes ci Sfântul Augustin.
Sunt acestea dovezi că Descartes a fost un plagiator, că ar trebui pus la zid de haitele de semidocți experți în cititul într-un program de identificare a citărilor? Există numeroase alte exemple celebre care ne-ar putea pune în situația să reevaluăm cumva plagiatul sau, mai bine spus, să privim ceva mai nuanțat subiectul. Sunt mulți care vor credita acest punct de vedere, dar, așa cum am mai spus, personal nu sunt de acord cu el. 

Revenind la mediul nostru universitar, poate că ar trebui să avem un moment zero al adevărului. Ne trebuie norme clare care să prevadă pedepse aspre. Avem nevoie de un organism care să deschidă Cutia Pandorei și să reanalizeze toate tezele de doctorat. Dacă sunt dovezi clare respectivele doctorate trebuie retrase. Și asta urgent deoarece, din nefericire, plagiatorii noștri nu fac în niciun caz parte din clasa superioară.

În final vă fac o invitație de a vă exprima opinia referitoare la acest subiect. Și, pentru ca dilemele politice să nu interfereze cu subiectul, vă anunț că voi șterge absolut toate comentariile care fac referire la vreunul din personajele acuzate de plagiat. Hai să vedem mai întâi care-s principiile cu care sunteți de acord și abia apoi să trecem la persoane.

P.S.
Le fac pe această cale o invitație la opinie și domnilor Liiceanu, Patapievici sau Pleșu. Cred că în tot tăvălugul început de idolul lor ar trebui să-și spună și ei  un punct de vedere, doar de-aia sunt considerați intelectualii palatului.

21 de comentarii:

  1. Buna dimineata, cred ca esti la curent cu mica taxonomie a tipurilor de plagiat de pe: http://en.wikipedia.org/wiki/Plagiarism_detection. Ceea ce ai mentionat tu cu exemplul cu Africa Centrala cred ca intra la "paraphrase" si "disguised plagiarism". Softurile foarte performante, sunt deja capabile sa detecteze astfel de plagiarisme (in engleza).

    Partea cu adevarat grea/interesanta este de a detecta plagiatul ideilor (e.g., Decartes<-Aristotel). In opinia mea, reiterarea anumitor idei/principii (chiar si fara mentionarea originalului) poate fi privita mai ingaduitor atata timp cat autorul aduce totusi ceva nou, pune lucrurile intr-o alta lumina, contribuie cat de cat la expandarea universului cunoasterii. Evident cu cat ideile sunt mai asemanatoare cu originalul, cu atat efectul lateral asupra cunoasterii trebuie sa fie mai insemnat pentru a inlatura eticheta de plagiator.

    Un alt lucru important de care trebuie tinut cont este perspectiva generala asupra carierei individului suspectat de plagiat. Intr-un fel privesti un student sau un cercetator la inceputul carierei care preia putin prea mult din ideile altora si altcumva privesti o scapare identica, dar singulara, in cazul unui cercetator foarte respectat, cu o cariera ireprosabila, un om care deja si-a dat masura propriei valori.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma indoiesc de eficienta unor softuri care ar putea fi capabile sa detecteze reformularile(probabil detecteaza chestiunile flagrante, facute de novici). Pt plagiatul ideilor cred ca e imposibil sa faci un program.
      Parerea mea e ca in toata aceasta chestiune trebuie inceput de la radacina, de la comisiile care acorda acele titluri. Practic, daca factorul uman e compromis poti avea orice programe ca tot aia e finalitatea.

      Ștergere
    2. La partea cu softul si detectarea reformularilor vorbesc din experienta. De exemplu, daca iti faci cont aici: http://veriguide1.cse.cuhk.edu.hk/portal/plagiarism_detection/index.jsp ai dreptul la trei teste gratuite. Ia un fragment dintr-o lucrare accesibila liber pe net (in engleza), reformuleaza-l (profesionist :)) si trimite-l spre verificare.

      Menirea softului este oricum doar de a gasi probabilele surse de inspiratie, rolul principal este al "comitiilor" iar aici iti dau dreptate 100%, daca factorul uman e compromis, chiar nu mai conteaza rezultatul dat de calculator.

      Ștergere
    3. Chiar m-ai facut curios. O sa ma apuc de experimente. Multumesc pentru link!

      Ștergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  3. De fapt Descartes ajunge la acelasi concluzii cu Aristotel. Chiar dacă Descartes știa concluziile lui Aristotel, ideile carteziene sunt produsul cugetării carteziene. „Non idem est, si duo dicunt idem”. Deci pentru a dovedi inexistența plagiatului trebuie dovedită existența gândirii la René Descartes, chestie foarte simplă.

    RăspundețiȘtergere
  4. cite idei si cite miliarde de oameni ?
    si mai ales cite idei poate intelege un om ?
    mi se pare evident ca nu pot fi milioane de "dottori" avind idei originale si care mai au si sens si legatura cu realitatea.
    intr-un trib izolat se putea dar nu mai e cazul de ceva vreme.
    si in multe cazuri nu e vre-o filozofie ci o descriere a ceva care exista si (nu) functioneaza de ceva vreme.

    RăspundețiȘtergere
  5. Mi-aduc aminte de o caricatură în care se susținea că cineva înregistrase brevetul asupra tristeții. Nuami el mai avea dreptul să se întristeze. Adică sunt multe idei care circulă liber. Devine autor cel care se înregistrează primul.

    RăspundețiȘtergere
  6. Devine autor cel care se înregistrează primul. De exemplu eu înregistrez „tristețea” și oamenii au voie să se întristeze doar cu acordul meu.

    RăspundețiȘtergere
  7. Despre poligeneza formelor culturale ne mai amintim noi? Iar dacă ne concentrăm doar pe vânarea plagiatului, când dracu mai gândim? Şi, în general, despre ce vorbim? Despre morală, sau despre bani? Mă tem că ascundem banii într-o caşetă de "moralitate", pentru ca proştii să înghită hapul mai uşor!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Intr-o societate normala, cu ceva mai putini impostori, ceea ce sustii tine de normalitate. Sa nu uitam insa ca suntem in Romania...

      Ștergere
  8. Problema este ca titlurile au ajuns sa fie un scop in sine. Cand vom scoate capitalismul din invatamant si sanatate vom reveni la normal. Piata e piata si are locul ei bine stabilit. Atunci cand o folosim in locuri nepotrivite apar aberatii.

    RăspundețiȘtergere
  9. Ca sa-l "plagiez" pe @Zmmz :) zic: piata e piata, dar societatea o include; si fiind ceva mult mai complex nu i se pot aplica aceleasi reguli. E ok rationamentul logic?

    Dar ca sa nu fiu plagiator al ideii, cica tre' sa aduc ceva nou in discutie :)

    Daca nici capitalismul si nici socialismul/comunismul, diktatura nu-s forme de organizare sociala potrivite pt mileniul 3, ce naiba trebuie (re)inventat ca sa mearga bine si piata si invatamantul si sanatatea?

    RăspundețiȘtergere
  10. Daca bine stiu, doctoratul in matematica inseamna ca trebuie sa demonstrezi doua teoreme noi, care nu au mai fost demonstrate de nimeni pana acum.
    Nu stiu cum este in alte domenii, insa daca matematica este ata de restrictiva ma astept ca si in alte domenii sa fi obligat sa ai concluzii si demonstratii inedite.

    Am chiar o intrebare, eu nefiind doctor(and), care este scopul doctoratului si care sunt criteriile unanim acceptate pentru a obtine titlul de doctor?
    Ma gandesc ca de aici ar trbui inceputa discutia, a intelege ce este doctoratul, care sunt regulile oficiale pentru a obtine titlu de doctor, si apoi a intelege ce este plagiatul, asta asa pentru cei care nu sunt doctori.

    RăspundețiȘtergere
  11. Marius, esti mult prea optimist, dpmdv, dar e opinia ta, nu ma bag eu s-o schimb.
    Eu am vazut si auzit de avocati, doctori, ingineri foarte bine pregatiti profesional (deci invatamantul si-a facut bine treaba), dar care la capitolul moralitate produceau efectiv scarba (ma refer la fapte gen molestarea sotiei, betii crunte, etc...)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai asta tine de educatie, deci invatamantul nu si-a facut chiar atat de bine treaba. Eu nu discut despre exceptii.

      Ștergere
  12. In articol ati impartit plagiatul in cateva mari categorii:
    - plagiate infecte - copy & paste din surse derizorii, gen referate sau ziare obscure sau chiar alte lucrari de doctorat/licenta/disertatie
    - plagiate docte - copy & paste din lucrari valoroase
    - plagiatul de complezenta - copy & paste din lucrari valoroase facut cu scopul de a sustine o concluzie care poate fi originala.
    - plagiatul pervers - copy & paste cu reformularea frazei citate

    Din punctul meu de vedere, primele 3 categorii de mai sus sunt dovada clara de plagiat. Adica, daca tu ca viitor doctorand care contribuie cu ceva la evolutia umanitatii, care cerceteaza ceva care n-a mai fost niciodata cercetat, vii si copiezi cu totul opera altcuiva fara macar sa ai o atitudine critica fata de ea, atunci este clar ca fie nu ai prea multe de spus, deci contributia ta este minima, fie nu ai nimic de spus caz in care nu poti fi numit doctor.
    In cazul al patrulea incep sa apara nuante, asa cum bine ati subliniat si dumneavoastra. Ce ar conta pentru mine, in acest caz, ar fi daca textul reformulat a fost abordat din punct de vedere critic si aduce o sustinere pentru ideile noi promovate de autor sau sunt suport pentru unele demonstratii. In acest sens, imi vin in minte acum cel putin 2 metrici (care nu sunt in nici un caz exhaustive):
    - cat de mult text a fost plagiat (una este un plagiat de 1 pagina din 300, altceva un plagiat de 1 pagina din 3);
    - cat de multi autori au fost plagiati (una este sa plagiezi un singur autor intr-o lucrare, alta sa plagiezi 100).

    Ar mai fi, zic eu, utila si o impartire in functie de nivelul academic la care se plagiaza, astfel:
    - plagiat in lucrarea de licenta
    - plagiat in lucrarea de disertatie
    - plagiat in lucrarea de doctorat

    Mai bine zis, ar fi util sa vedem ce ne dorim de la fiecare nivel de invatamant. Spre exemplu, sa zicem ca in ciclul de licenta doar ne insusim niste cunostinte. Asadar un plagiat de tipul 4 ar putea fi acceptat in acest caz, pentru ca nu vii cu nimic nou ci doar demonstrezi ca ti-ai insusit niste elemente. Din acest punct de vedere altfel stau lucrurile pentru un doctorat - pentru mine un doctorat fiind o contributie absolut originala, noua, autentica cu privire la tema abordata. Si da, poate in acest sens o lucrare de doctorat nu ar trebui sa aiba 400 de pagini, poate 50 - 100 de pagini ar fi suficiente.

    RăspundețiȘtergere
  13. Un plagiat este un plagiat, din orice categorie (dintre cele 4 mentionate mai sus) ar facea parte. Plagiatul este furt, indiferent ca este unul tamp, de tip copy and paste, ori pervers, de tip "inversarea ordinii cuvintelor, ideilor etc". Societatea romaneasca atat de mult s-a obisnuit cu furtul incat, daca el n-ar fi fost... pervers scos la inaintare in ultima perioada (paine si circ, vechea strategie), nimeni n-ar (mai) fi comentat pe aici, ori aiurea, fiind bagatelizat by default. Desi cu siguranta Descartes l-a citit pe Aristotel, reformularea acelei idei poate fi vazuta ca fiind produsul subconstientului sau, in cautarea unor noi teorii filozofice, nu neaparat un plagiat.
    Calitatea invatamantului din ziua de azi e la pamant si odata cu acesta si lucrarile de licenta, doctorat etc., de aici si furturile in domeniu. Cine sa mai verifice un plagiator, un altul? Acest lucru era de asteptat dupa diletantismul care a caracterizat ministrii ce s-au perindat pe acolo. Sigur, sunt de acord cu pedepse aspre (si) pentru acest tip de furt, insa daca justitia romana ar trebui sa pedepseasca toate nelegiuirile care se fac in Romania, consider ca ar trebui ulterior sa importam magistrati si politisti pentru a face fata, iar societatile de constructii si-ar canaliza buna parte din activitate catre un nou trend in imobiliare, puscariile...

    P.S. Sa inteleg ca din cand in cand isi fac aparitia (sau chiar scriu pe aici) domnii Liiceanu, Patapievici sau Plesu???

    RăspundețiȘtergere

Atenție! Comentariile sunt supuse moderării și vor fi vizibile după o perioadă cuprinsă între 1 și 4 ore. Sunt permise doar comentariile care au legătură cu subiectul.
Pentru discuţii mai flexibile folosiţi canalul de Telegram Dan Diaconu(t.me/DanDiaconu)