vineri, 28 septembrie 2012

Lumea de azi (III)

De fiecare dată exuberantul Tokio îmi rezervă experienţe şi mai ales "atmosfere" similare celor din "Lost in translation". Oraşul te obligă să-l percepi la un alt nivel, te stoarce de puteri şi-ţi injectează un ritm diferit. Te simţi conectat cu un fir invizibil la viaţa palpitantă, peregrinarea prin puncte eterogene devine un fel de ritual. Dimineţile, din punct de vedere temporal, sunt o noţiune abstractă şi nu reprezintă nimic altceva decât o conştientizare a treptei pe care ai ajuns şi siguranţa că a o lua de la capăt e nu doar o obişnuinţă, un ritual cotidian, ci o obligaţie. În trei zile eşti deja stors de puteri, ai sentimentul unui tub de pasta de dinţi golit până la limite, devii neputincios, inutil şi incapabil de a-ţi asuma obligaţiile pe care le ai faţă de oraş. Cam aşa m-a găsit un bunul meu prieten, într-o dimineaţă noroasă. Eram abulic şi-mi mestecam inconştient micul dejun cu înghiţituri cadenţate, egale. Priveam în gol şi mă vedeam incapabil s-o iau de la capăt. Văzându-mă a zâmbit discret, precum un doctor care ştia exact tratamentul: "Mergem să schimbăm atmosfera, a decis el pe un ton calm. Te duc să-mi cunoşti bunicul şi vei avea posibilitatea să vezi puţin din Japonia rurală". Am acceptat fără proteste şi, în câteva ore eram teleportaţi într-un decor superb. M-a cuprins un sentiment similar celui pe care-l are un copil atunci când, la teatrul de păpuşi, eroul favorit trece brusc într-o altă etapă a poveştii. La nivel tehnic lucrurile sunt simple întrucât nu e vorba decât de o banală schimbare a fundalului, însă spectatorul percepe esenţialul, anume emoţiile noii realităţi a poveştii de pe scenă.

Trecut brusc de la ritmul extrem al capitalei nebune, parcă am început să simt în urechi firul melodic al unor instrumente tradiţionale îngânând imnuri ale liniştii. Realitatea e că totul, absolut totul arată diferit şi te reconectează la o sursă de energie benefică. În mijlocul unui asemenea decor de basm l-am cunoscut pe bătrânul Nobuyuki. Are mai bine de optzeci de ani şi emană o energie debordantă. Vorbeşte o engleză pe care-a prins-o din zbor, o amestecă cu japoneza şi iniţial ţi-e imposibil să-l înţelegi. Pe măsură ce conversaţia evoluează începi să prinzi frânturi de cuvinte, descâlceşti accentul straniu şi, toată conversaţia în engleză se transformă în cel mai compact curs de învăţat limba japoneză.

Dincolo de magnetismul pe care-l răspândește bătrânul, există ceva care într-adevăr te pune pe gânduri. S-a petrecut acum vreo patruzeci de ani când a avut o încurcătură cu banca. Din ce-am înțeles, totul a pornit de la un comision care-i era perceput și pe care efectiv nu-l considera corect. După câteva drumuri la bancă a studiat contractul, apoi a pătruns mai adânc studiind legislația în vigoare și a înțeles că ceea ce-i percepea banca era perfect legal, că nu avea nimeni absolut nimic cu el și că atunci când se luase de funcționarul de la ghișeu de fapt greșise. Într-un stil deja specific poporului respectiv, s-a dus la prima oră la bancă, l-a căutat pe funcționar și i-a cerut scuze în fața colegilor acestuia. Apoi, împăcat cu sine, i-a solicitat angajatorului să nu-l mai plătească în bani ci în produse. Cum acest lucru n-a fost posibil, Nobuyuki a renunțat la slujbă și s-a mutat în casa pe care-o avea moștenire de la un bunic. Toate acestea din cauză că, după întâmplarea cu banca, a ajuns la credința că esența răului stă în ban. Şi, cum în Japonia orice iluminare necesită asumarea drumului, Nobuyuki a întors total spatele civilizaţiei.

De aproape jumătate de secol el trăiește fără absolut niciun ban îmbinând agricultura de subzistență cu practicarea meseriei sale, aceea de fierar, de specialist în oțel pe care-l prelucrează tradițional. Cei care vor ceva de la el îi plătesc în produsele de care are nevoie atunci. De ce face toată asta? Pentru că nu a găsit altă cale mai bună de a-și trăi viața, mai bine spus, de a percepe, de a conștientiza că trăiește. Prin acest mod de viață bătrânul crede că-și ține spiritul viu și că ocolește capcanele lumii actuale. Concluziile la care a ajuns sunt fascinante. Îmi spune că cea mai mare eroare a omenirii a fost reprezentată de înlocuirea civilizației rurale cu cea urbană. Într-o organizare de tip rural ești conștient de resursele limitate pe care le ai și dezechilibrele se corectează într-o generație sau maxim două. Conform lui, civilizația urbană te îndepărtează de realitățile imediate pe care le transformă în noțiuni abstracte. Așa se ajunge ca dezechilibrele să nu se mai corecteze, să se acumuleze și să genereze crize din ce în ce mai mari. Principalul vinovat pe care-l găsește este banul deoarece, conform credinței sale, el te păcălește, îți adoarme spiritul, îndepărtându-te de realitate. Din cauza lui se ajunge la suprapopulare, la secătuirea resurselor și la perpetuarea crizelor.

Prietenul meu încearcă să-l contrazică însă argumentele bătrânului sunt solide şi ascuţite precum cuţitele pe care le face în atelierul său rudimentar. Reuşeşte să dărâme cu uşurinţă orice raţionament care i-ar contrazice teoria. Încercăm să-l contrazicem aducând în discuţie evoluţia, progresul. Nu acceptă. Ne spune că nu putem înţelege nimic din timp ce de la Tokio până-n satul lui am ajuns în două ore. Cum putem noi să înţelegem că am trecut pe lângă câteva zeci de sate, că am traversat o groază de drumuri, fiecare cu istoria sa. "Eu merg până în satul vecin pe jos şi aflu mai multe lucruri decât înţelegeţi voi într-un an". Cu toate acestea civilizaţia nu e un duşman pentru Nobuyuki. E doar o mărturie a faptului că lucrurile merg greşit. Ne mai îndeamnă încă odată să ne gândim la o realitate: "de patruzeci de ani trăiesc în satul ăsta şi n-am avut parte de niciun război cu satul vecin. Câte războaie au avut loc în lume în toată această perioadă? V-aţi întrebat de ce se întâmplă asta? Pentru că oraşele sunt lacome. Banul le face să fie aşa pentru că le rupe de realitatea imediată. Aici dacă ştiu că mai am un sac de orez mi-l gestionez astfel încât să trăiesc cât mai mult cu ceea ce am. Când ai bani crezi că orezul e ceva dat, ceva ce e obligatoriu să existe. Şi-atunci rişti să te trezeşti că ai buzunarul plin de bani, dar sacul de orez s-a terminat de mult. Şi ce-ţi rămâne altceva de făcut decât să dai cuiva în cap pentru a-l obliga să ia banii tăi contra orezului lui. Ţie şi se pare natural să faci asta, doar ai muncit ceva pentru banii ăia, dar e oare corect? Ceva e greşit aici şi de aceea se ajunge la războaie".

Faptul că aceste concluzii aparțin unui om care nu are acces la „beneficiile” lumii actuale e de-a dreptul fascinant. L-am întrebat cum face cu chestiunile de strictă necesitate, ce se întâmplă dacă se îmbolnăvește, dacă are nevoie urgentă de ceva s.a.m.d. Îmi spune că are acces aici, în satul său, la tot ce-ar putea avea nevoie, fără să fie nevoit să plătească bani. Răspunsurile sale sunt simple și de neînțeles pentru noi. Rezumând, concluzia lui este că omul trăiește cât trăiește după care moare. Că asta e realitatea vieții pe care o uităm toți, că trebuie să te împaci cu propria moarte, să fii conștient că ea urmează.

5 comentarii:

  1. Felicitari pentru seria de articole! Foarte interesant de urmarit...

    RăspundețiȘtergere
  2. Hmm, să lăsăm totul baltă şi să ne retagem într-o casuţa la ţară şi să trăim departe de lumea dezlănţuită? Trebuie să crezi cu adevărat că aceasta e calea, altfel o sfârşeşti rău!

    RăspundețiȘtergere
  3. batranul noboyuki traieste pe o insula pe care flota lui kubilay nu aputut ajunge. daca traia in romania acum vreo 800 de ani ar fi vazut ca desi doua sate pot sta in pace cand la orizont apar niste baieti cu ochii oblici lucrurile capata o alta perspectiva. si nu banul ii mana spre vest. filosofia bobului de orez e frumoasa. insa nea' vasile al nostru de la munte are si el filosofia lui. ceva mai aproape de legile lui murphy.
    si daco-romanii au parasit orasele in corpore si repejor. ca dovada ca "pamant" vine de la "pavimentum" caz unic intr-o limba latina cand se foloseste cuvantul pt pavaj in loc de un derivat din "terra" ca la italieni, spanioli sau francezi.
    visul lui noboyuki se apropie - societatea fara bani - dar nu asa cum si-o imagineaza el sau cum ar fi de dorit pt noi.
    sa nu ajungem nostalgici dorindu-ne sa mai avem o hartiuta colorata pe care sa o cheltuim asa cum ne taie capul fara sa dam socoteala nimanui.
    in rest felicitari pt text.
    mihai

    RăspundețiȘtergere
  4. Mi-a placut concluzia de final:"că trebuie să te împaci cu propria moarte, să fii conștient că ea urmează".
    Interesant e faptul ca si la noi in ortodoxie,gasesti ceva similar.
    De exemplu,parintele Cleopa intrebat fiind,care ar fi cea mai buna invatatura pentru un om in toata viata lui,a raspuns:Moartea...moartea....moartea.
    Gandul la moarte,meditatia asupra faptului ca suntem trecatori,il transforma pe om,il face mai bun.

    RăspundețiȘtergere
  5. Modelul batranului se reproduce cu siguranta si in alte zone ale lumii, inclusiv la noi si este viabil atata timp cat ce ne dorim corespunde cu acel model si nu avem alte asteptari mai high tech. Totusi, este interesant de ce apar problemele la nivel de ora, regiune, tara, continent si global? nu stiu daca neaparat cresterea in dimensiune este problema desi comunicarea are de suferit cu siguranta si rupturile sunt mai greu de inteles.
    Cat despre Tokyo, cred ca e mai degraba vorba de fusul orar, si mie mi-a luat ceva pana sa ma obisnuiesc;)

    RăspundețiȘtergere

Atenție! Comentariile sunt supuse moderării și vor fi vizibile după o perioadă cuprinsă între 1 și 4 ore. Sunt permise doar comentariile care au legătură cu subiectul.
Pentru discuţii mai flexibile folosiţi canalul de Telegram Dan Diaconu(t.me/DanDiaconu)