miercuri, 17 iunie 2015

Ceea ce vine(II)

2. Doua poveşti cu tâlc

Vă voi mai lăsa pentru moment să cugetaţi la ceea ce am discutat în episodul trecut. Pentru a face lucrurile mai interesante vom începe cu ceva divagaţii pe care apoi le vom aplica în terenul social.

Aşa cum bine ştim, marile adevăruri sunt rostite în cuvinte simple. De-aceea m-am hotărât să vă reamintesc o zicală şi două poveşti pe care cu siguranţă le ştiţi. Chiar şi-aşa, o scurtă trecere în revistă sper să nu plictisească prea mult.


Prima poveste este „Hainele cele noi ale împăratului” a lui Hans Christian Andersen. Pe scurt, un împărat cam maniac într-ale modei, este păcălit de doi escroci care-i promit să-i facă haine dintr-un material invizibil pentru cei care nu-şi fac bine slujba sau care sunt mărginiţi la minte. Escrocii cereau fire de aur, pietre preţioase şi alte „materii prime” necesare ţeserii materialului însă toate acestea le puneau de-o parte, războaiele rămânând goale. Curtenii trimişi de împărat să verifice ce se petrece în odaia „ţesătorilor”, admirau frumuseţea deosebită a inexistentului material, ştiind că numai leneşii şi mărginiţii la minte nu pot vedea materialul. Însuşi împăratul se prefăcu fermecat de minunăţia materialului din care sunt făcute hainele şi a acceptat să defileze în noile haine uşoare ca aerul. Ieşit la defilare cu mult fast s-a bucurat de aprecierea mulţimilor. Cu toate că era în realitate gol oamenii, din frica de a nu fi consideraţi de către ceilalţi mărginiţi, se prefăceau a admira veşmintele. Totul până când, un copil din mulţime a exclamat: „Împăratul este gol!”. A fost strigătul eliberator şi, în acelaşi timp revelator. Toată lumea a început să murmure că împăratul e gol. 

Cea de-a doua poveste este cea cunoscută generic sub numele de „Secretul lui Polichinelle”. Ea datează din Franţa secolului al XVI-lea, vreme în care Polichinelle era o vedetă a teatrului de marionete. „Secretul” e o povestire în care Polichinelle este înştiinţat de către un avocat că a comis un delict pedepsit de codul penal. Pentru a întări informaţia, avocatul îi arată lui Polichinelle articolul din Codul Penal. Metoda de a scăpa de răspundere este cât se poate de originală: când avocatul părăseşte camera, Polichinelle rupe fila în care este înscris articolul cu pricina considerând că, în acest fel, textul de lege nu mai există. Acesta este marele secret al lui Polichinelle.

Suplimentar, înainte de a trece la capitolul următor, aş mai aminti că există în zicerile populare româneşti(şi nu numai) proverbul conform căruia „cine sapa groapa altuia cade singur în ea”. Un alt element pe care-l vom folosi în continuare. Şi-acum să trecem la partea interesantă a problemei, adică la analiză.

3. Analiza unui sistem dictatorial

Voi alege pentru exemplificare Coreea de Nord. Avem de-a face cu un stat socialist(comunist e greşit spus) condus de o dinastie al cărei părinte a fost Kim Ir Sen(eliberatorul Coreei). Moartea acestuia l-a propulsat în fruntea statului pe fiul său, Kim Jong Il. Desigur, după decesul acestuia, a fost înscăunat fiul King Jong-un, practic un necunoscut până la momentul preluării puterii. Trebuie menţionat că eliberatorul Coreei de Nord, chiar dacă e mort, ocupă funcţia de Preşedinte Etern, urmaşii săi fiind doar comandaţi supremi ai armatei şi şefi ai Partidului Muncii.

Informaţiile pe care le primim de-acolo, chiar dacă sunt înflorite de propaganda vestică, sunt în mare parte adevărate. Un popor chinuit de foame şi lipsuri, supus unui control brutal al vieţii personale. O ţară cu lagăre de concentrare în care „duşmanii poporului” îşi trăiesc moartea. Mai mult, copiii născuţi în lagăr sunt şi ei tot duşmani ai poporului având parte de aceeaşi viaţă semi animalică.

Menţinerea controlului asupra populaţiei se face prin metoda războiului perpetuu şi a revoluţiei continue. Oamenii se pregătesc zilnic pentru „războiul final” împotriva SUA şi pentru reîntregirea ţării. Aproape în fiecare zi liderul suprem face declaraţii belicoase, prezintă realizări militare şi ameninţă SUA, Japonia sau Coreea de Sud. „Ritualul” războiului este din când în când spart de evenimentele neprevăzute: moartea liderului, alegerea „democratică” a urmaşului s.a.m.d.

Pentru omul de rând lipsurile de tot felul sunt la ordinea zilei. Principala activitate este supravieţuirea, care te obligă la compromisuri de tot felul. Dacă vreţi o comparaţie, acolo viaţa e cumva similară celei din România socialistă, cu diferenţa că poziţia geografică a Coreei de Nord o face mult mai uşor de (auto)izolat. Graniţa de sud e practic impenetrabilă, iar în nord vecinii sunt China(principalul aliat) şi pe o linie de doar 19 kilometri Rusia(tot un fel de aliat). Nu insist foarte mult cu alte informaţii deoarece situaţia este cunoscută. Cum la nivelul populaţiei avem un dezastru, să ne mutăm spre vârf.  

Aşa cum am spus, Coreea de Nord este condusă de Comandatul Suprem al Armatei şi şeful Partidului Muncii.  Toată lumea din jurul său este devotată doctrinei juche(ciuce) concepută de Kim Ir Sen şi care a înlocuit marxism-leninismul ca ideologe oficială a statului. Juche se ghidează în jurul a trei principii extrem de generoase: chaju(suveranitate politică), charib(independenţă economică) şi chawi(autonomie militară). Putem spune că, la iniţiativa conducerii centrale, Juche a „evoluat” continuu astfel încât în prezent este mai mult decât o ideologie de stat. A fost încurajată şi, ca urmare există, o „mistică juche”. La fiecare moment aniversar la mormântul lui Kim Ir Sen se opresc rândunicile să plângă. Moartea liderilor este însoţită de răspunsuri inexplicabile(paranormale) ale naturii. Ţara a trecut la calendarul Juche, al cărui prim an este 1912(anul naşterii lui Kim Ir Sen), iar figura Preşedintelui Etern este zeificată. Acesta a fost îmbălsămat(precum Lenin) şi poate fi vizitat în mausoleul propriu care începe să capete o aură mistică devenind un fel de templu din care se manifestă invizibil personalitatea zeului.

Revenind la sistemul de conducere, observăm că avem de-a face cu o dictatură absolutistă în care toată ţara este la mâna unui tiran. Putem face paralele cu stalinismul în ceea ce priveşte modul de luare a deciziilor. De asemnea, inumanul sistem penitenciar(vezi „Escape from camp 14” despre care am scris aici) ne duce cu gândul tot spre stalinism sau nazism. Există însă ceva care ar trebui să ne facă să ne îndoim în ceea ce priveşte sistemul de putere de-acolo: stabilitatea sa. Suntem la a treia generaţie a dinastiei, noii lideri apar „din necunoscut” după moartea părintelui-conducător. Propaganda îşi turează motoarele şi impune figura noului lider în timp ce fostul lider păşeşte spre legendă, urmând calea Preşedintelui-zeu.  

Sunt motive suficiente pentru a ne întreba dacă într-adevăr sistemul de conducere al ţării este o tiranie absolutistă. Ei bine, răspunsul este nu! În realitate există un raport de forţe foarte complex. „Comandantul Suprem” e marioneta scoasă în faţă. În spatele său se află o încrengătură incredibilă de interese diverse. Cu toate că sistemul de putere este împărţit, constanta generală a regimului este teama. Deciziile se iau în şoaptă, majorităţile se fac pe tăcute şi, putem spune că există extrem de mult hazard în ceea ce priveşte procesul decizional. Oricât de puternic ai fi ca „lider din spate” trebuie să te fereşti de la impunerea prea accentuată a opiniei deoarece devii suspect, dubios. A cunoscut-o pe pielea sa unchiul prin alianţă al liderului. Numărul doi al regimului, Jang Song-thaek a fost arestat, judecat sumar şi executat pentru corupţie în anul 2013.

Chiar dacă atât propaganda nord-coreeană cât şi serviciile vestice trag să impună imaginea unui lider absolutist, realitatea e alta. În Coreea de Nord, precum în poveste, regele e gol şi acesta pare a fi secretul de-acolo al lui Polichinelle. Regimul este însă de monolit, în ciuda terorii pe care o degajează şi aceasta deoarece în urma dărâmării sale absolut toţi ar avea de pierdut. În plus, mai este frica, acea teroare perpetuă care nu te lasă nici să te gândeşti la alternnative. Din această privinţă, putem spune că tocmai liderii Coreei de nord sunt cei prinşi în propria capcană. Instaurarea terorii incontrolabile a prins în mrejele sale pe absolut toată lumea. Nimeni nu e relaxat în Coreea de Nord şi orice pas suspect de nedogmatism tinde să constituie rapid unanimităţi având ca finalitate eliminarea fizică a ereticului.

Şi, pentru că suntem la capitolul dictaturi, poate ar trebui să întărim cele spuse privind puţin în istoria recentă pentru a înţelege cum merg în realitate lucrurile. Stalin, tiranul absolut al secolului XX, a făcut o obsesie din eliminarea posibililor duşmani. Astfel, prin intermediul lui Beria, a eliminat haotic lideri, oameni simpli, birocraţi, personalităţi ale lumii ştiinţifice s.a.m.d. În final, Stalin a devenit victima lui Beria. În memoriile sale, Molotov povesteşte că Beria i-ar fi mărturisit că l-a otrăvit pe Stalin. Desigur, într-un final, la puţin timp după moartea lui Stalin, Beria este judecat şi condamnat la moarte. Este un alt exemplu al căderilor în cascadă în propria capcană.

Vorbind despre teamă în dictatură, poate ar fi util să ne amintim despre Ceauşescu. Esenţială este stenograma ultimului CPEx în care Ceauşescu forţează cercul său intern să-i accepte poziţia. Obţinerea acceptului liderilor de rang secund era importantă şi necesita eforturi serioase! O altă ilustrare a faptului că teroarea atinsese şi nivelul superior este afirmaţia Elenei Ceauşescu de la proces: „Ti-am spus eu că securiştii ne-au trădat”.

Sunt doar câteva exemple la care vă invit să vă gândiţi. În următorul episod trecem la partea grea a problemei, anume democraţia. 

Un comentariu:

  1. Daca dictatura e un fel de monopol (al unei dogme) democratie e economie de piata (a dogmelor) - fiecarui grup de indivizi i se serveste o dogma calibrata pentru "nevoile" acelui grup de indivizi! Daca Grexit atunci o sa fie rau asa ca mai bine sa salvam grecia imprumutand-o cu mai multi bani desi nu face sens logic si rational. Daca o banca mare da faliment e rau asa ca mai bine o salvam (too big to fail) desi din nou nu face sens rational si logic. Daca nu avem baza la deveselu o sa ne atace rusia si va fi rau, desi rusia poate nici nu e interesata de asa ceva. Si pe tema asta putem continua sa definim democratia asa cum arata ea astazi in europa de vest si tarile anglosaxone (us of a included). Ca dogma dogmei democratice e ca democratie e in zonele astea.
    Interesat, astept maine continuarea rationamentului tau.

    RăspundețiȘtergere