miercuri, 30 martie 2016

Aşa merg lucrurile

Ahmed a venit în Europa acum treizeci de ani. S-a stabilit la o periferie a Bruxelles-ului. A muncit din greu pentru a putea să-şi aducă familia pe „Tărâmul Făgăduinţei”. Dar a reuşit. După patru ani de muncă, el împreună cu soţia şi  copiii erau în sfârşit salvaţi. Bani n-aveau, dar perspectivele păreau mari în această lume a păcii.

Zilele treceau pentru Ahmed. N-o ducea grozav. Cinci suflete locuiau într-un studio improvizat undeva, la ultimul etaj al unui imobil vechi. Era tot ce-şi puteau permite. Şi, între timp,a apărut un nou membru: Aahil.


Aahil şi-a petrecut toată copilărila în periferie, fraternizând cu copiii de pe strada sa, jucându-se pentru a descoperi lumea. În afara francezei şi flamandei, vorbea perfect araba, înţelegându-se cu tovarăşii de joacă în diverse dialecte pe care le schimba cu uşurinţă. Vremea trecea şi, în timp ce se maturiza, Aahil nu-şi mai înţelegea rostul. Tatăl său care muncea ca un rob nu era un model pentru el. Oricât îl respecta nu putea înţelege prăpastia care-i separă pe ei de ceilalţi. Colegii săi de la şcoală, chiar dacă proveneau din familii precare, păreau că „înoată” mai bine în acea societate. Lor le mergea mai bine, trăiau în case mai mari, se îmbrăcau mai bine. El, alături de fraţii săi, păreau a fi sortiţi tragicului destin al tatălui. 

Poveştile pe care le-auzea acasă despre haosul şi sărăcia din care scăpaseră nu-l mai impresionau. Pur şi simplu nu putea să înţeleagă de ce trebuie să fugi dintr-un loc în care toţi sunt săraci pentru a fi sărac într-un loc în care toţi sunt bogaţi. Sau par bogaţi. Treptat, a început să se rupă de familie. Maturizarea l-a obligat să găsească soluţii. Nu lucra nicăieri. Nici n-avea unde şi nici nu era tentat să repete destinul tatălui. Se simţea copleşit de locul în care se află, de nedreptăţile pe care le simţea din ce în ce mai dur.

Alături de prietenii săi din cartier a început să meargă la moschee. Acolo a fost primul loc în care a înţeles că lucrurile aveau o logică. Ştia de-acasă că părinţii săi au fost aproape obligaţi să fugă dintre „ai lor”, însă aici a aflat că acolo, în ţara aceea pe care o iubea şi pe care o simţea aproape chiar dacă nu era a lui, sărăcia era cauzată tocmai de bogăţia de-aici. Bogăţie care lui şi alor lui le era interzisă. Aici a înţeles că Allah, în bunătatea lui, le dăruise o lume minunată pe care bogaţii de-aici o confiscaseră strict pentru a le fi lor bine. 

Treptat şi-a făcut prieteni mulţi în ţara părinţilor săi. Şi-a cunoscut rudele, verii şi unchii săi. Şi-aşa a început să viseze la tărâmul acela cald, la umbra misterioasă a chiparoşilor şi la liniştea la care aveau dreptul. Atunci a început să înţeleagă altfel modul în care a curs istoria, iar ura pe care o acumulase inconştient, iată, avea o justificare logică.

Timpul petrecut la moschee se prelungea cu lungi sesiuni de căutare pe net. Găsea episoade fascinante despre care nimeni nu-i spusese nimic. Mai mult, pe forumurile pe care schimba impresii cu prietenii săi virtuali, înţelegea că ura lor era justificată. Aşa l-a cunoscut pe Qasim. Misterios, nu se arăta la faţă, cu toate că îi spusese că se afla la câţiva paşi de el, în acelaşi Bruxelles. Qasim a fost unul dintre cei care i-a ghidat paşii nehotărâţi, ghidându-l în cunoaşterea istoriei adevărate. I-a spus, printre altele, că datoria oricărui musulman este aceea de a lupta împotriva diavolului acestei lumi. Că te-ai născut pe lume cu o datorie. O datorie sfântă. 

În sfârşit, Aahil a înţeles că totul nu e pierdut pentru el. Că are un scop, că e o logică în spatele acestei lumi strâmbe. Că el, Aahil e important, la fel cum importantă e fiecare piatră. Când a ajuns destul de avansat a început să cunoască prieteni de-ai lui Qasim. Prieteni care s-au transformat în fraţii lui. Qasim rămânea în umbră şi toţi ştiau bine de ce. 

Simţea că devine din ce în ce mai important. I-a fost alocat un prim job. Trebuia să meargă până la Frankfurt şi să întâlnească nişte asociaţi de-ai lui Qasim. De-acolo trebuia să aducă un geamantan. A executat totul ca la carte. Cu discreţie şi dezinvoltură. A fost apreciat şi, în scurt timp, a ajuns destul de sus. Desena rute, găsea intermediari, ştia lucruri. Toată Europa era o imensă reţea în care avea prieteni, rude sau amici. Qasim, aflat în acelaşi anonimat, îi dădea sfaturi, îl ajuta să se mişte şi îi făcea rost de angajamente.

Într-o sâmbătă a trecut să-şi vadă părinţii. I s-a părut că bătrânul Ahmed e cam slab. Niciodată nu fusese gras, dar acum părea că e ceva ciudat cu el. L-a trimis la analize şi, o săptămână mai târziu, afla stupefiat, alături de mama şi fraţii săi, că tatăl lor are un cancer în ultimul stadiu. I-a  spus lui Qasim care, l-a ajutat să găsească un doctor specialist, egiptean la origine. Acesta i-a spus limpede că, singurul lucru pe care-l mai putea face, era să-i mai curme bătrânului Ahmed din suferinţele care vor urma. Şi că, din păcate, destinul lui e pe cale de a se sfârşi.

A ales să stea mai aproape de familie. Venea în fiecare seară să-şi vadă tatăl şi să discute. De la o zi la alta starea i se înrăutăţea. Mai mult, îl rănea faptul că bătrânul Ahmed nu împărtăşea aceleaşi idealuri pe care el i le descria cu însufleţire. Pur şi simplu nu putea înţelege cum unul, care a cunoscut oprimarea atât în ţara sa cât şi în cea de adopţie, nu reuşeşte să vadă adevărul. 

Zilele treceau, iar viaţa bătrânului se scurgea. La un moment-dat n-a mai putut să coboare din pat. Aahil încerca să-şi facă timp pentru a sta cât mai mult pe lângă bătrân. Însă, avea trebuiri importante. Qasim l-a atenţionat să se concentreze pentru că aveau ceva important de făcut. Trebuiau coordonate nişte transporturi. Vremea răzbunării se apropia. A făcut totul cu aceeaşi eficienţă de care era capabil. 

Într-o seară a hotărât să rămână lângă tatăl său pentru că starea i se înrăutăţise. Durerile i se agravau, avea din ce în ce mai puţine episoade de conştienţă. L-a vegheat aproape toată noaptea. Dimineaţa părea ceva mai bine. Pe la ora 11, sora sa a sosit în grabă cu veşti. Un atentat la aeroport, altele la metrou. Televiziunile vuiau. „A venit vremea răzbunării”, spunea Aahil însufleţit. Sora şi fraţii săi îi dădeau dreptate. Singur, bătrânul Ahmed, avea o umbră de îndoială. I-a lăsat să vorbească şi, într-un târziu, pe o voce şoptită i-a rugat să-l asculte:
„Copiii mei - le-a spus el - am fugit de-acolo pentru a scăpa de călăi şi pentru a trăi în pace. Şi n-am fugit de călăi pentru a mă transforma eu în călău. Nu vă lăsaţi amăgiţi de fraţii noştri care au luat-o pe calea greşită! Noi nu suntem călăi, noi trebuie să căutăm doar pacea!”
Şi-apoi a închis ochii pentru totdeauna. 

***

În sala de conferinţe de la etajul 34 era linişte. John tocmai terminase ultima sesiune de acomodare a echipei. În clipa aceea, uşa s-a deschis discret şi şi-a făcut apariţia un individ mic de statură, grăsuţ, cu ochelari supradimensionaţi şi cu mustaţă. 
„Exact la fix!” - exclamă John cu admiraţie. „Dragii mei, aveţi în faţă un erou. Bunul meu prieten Fatin tocmai a încheiat o misiune de succes şi, de-acum înainte va fi noul vostru şef. Vă invit să-l ascultaţi pentru a înţelege rigorile proiectului la care urmează să lucraţi, mai ales că acest sfârşit de mileniu va veni cu provocări fabuloase.”
„Mulţumesc, John! Şi-acum o să intru direct în subiect pentru că timpul introducerilor s-a scurs. Avem extrem de mult de lucru, mai ales că, în câţiva ani, lumea se va schimba radical. Pentru a face faţă noului viitor pe care-l desenăm acum vom adopta metode novatoare în ceea ce priveşte infiltrările, dezvoltarea reţelelor de influenţă şi controlul. O să luăm lucrurile de la zero, conform unui plan riguros pe care-l veţi afla în detaliu. Totul începe cu o identitate. O identitate care presupune, dincolo de un nume, un cerc de cunoscuţi, o anumită doctrină, o credinţă fermă, radicală. Altfel nu vom putea face nimic. Iar scopul nostru este să dezvoltăm o primă reţea care se va constitui într-o coloană vertebrală pentru o încrengătură de organizaţii mai mici sau mai mari. Reţea în care membrii nu prea se vor cunoaşte între ei, dar vor acţiona hotărât, în direcţia dorită, supunându-se necondiţionat capului reţelei. 
Începem de azi ceva nou în Europa: Proiectul Qadar. Coordonaturul lui - şeful suprem - va fi deplin conspirat. Pe el nu-l va vedea niciun membru al reţelei din motive lesne de înţeles. Va fi un amestec de realitate şi legendă. Începem deci de azi să-l construim pe Qasim - cel mai misterios, mai radical şi mai de temut lider. Omul din umbră care coordonează o organizaţie misterioasă despre care, chiar şi serviciile secrete partenere, vor avea informaţii extrem de vagi şi fragmentate.”

4 comentarii:

  1. Un fel de Breaking News in varianta Petre Ispirescu :) .

    RăspundețiȘtergere
  2. Si marmota unde e in toata ecuatia asta?

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce n-am inteles exact de aici: CIA/MI6/SDECE/Mossad. Dintre toti cei enumerati cine e tatal lui Qasim, cine e bunicul lui cine sint nasii lui.. Bunicul lui Qasim e CIA asta e sigur, o stiu pina si copii..LOL

    https://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Cyclone

    Operation Cyclone was the code name for the United States Central Intelligence Agency (CIA) program to arm and finance the Afghan mujahideen prior to and during the Soviet war in Afghanistan, from 1979 to 1989..

    Dar ne intereseaza rudele mai apropiate de dupa 1989, care trebuie sa-i tina pe boii/bizonii din Occident in teroare si spaima continua...

    RăspundețiȘtergere