duminică, 1 octombrie 2017

Catalonia si calea ce vine

Pe la începutul anilor 2000, la Nisa, admiram un afiş care anunţa un fel de înfrăţire strategică cu Barcelona, cele două mari oraşe mediteraneene devenind astfel vârfurile de lance ale unei „Europe a identităţilor locale”. Am rămas oarecum surprins. Iniţiativa venea după o alta, la fel de surprinzătoare pentru mine: într-o manifestare care mirosea de la o poştă a păgânism, „locuitorii Nisei” dăduseră foc „Regelui Franc” şi-l primiseră cu entuziasm pe „Regele Euro”. Atunci am înţeles prima dată că lucrurile sunt setate să meargă pe o cale a dislocărilor.

După Război, vreme de vreo patruzeci de ani, Franţa a refuzat să vadă altceva în afara „unităţii de monolit” a propriei sale identităţi. Orice manifestare a vreunui dialect local era înăbușit din fașă de către sistemul de învăţământ care nu (re)cunoştea decât franceza literară. Oficial, în Franţa nu existau nici măcar regionalisme, de dialecte nici nu se pomenea. Mai mult, politica uniformizării mergea mai departe: în ţară existau doar francezi sau străini, nimic intermediar. Erai negru venit dintr-un stat african? Din punct de vedere oficial aveai unul dintre cele două statuturi posibile: ori francez(dacă aveai cetăţenie), ori străin(eventual cu drept de rezidenţă). Obţinerea cetăţeniei îţi ştergea însă orice altă identitate: erai francez şi-atât! Din punct de vedere oficial în Franţa nu existau minorităţi naţionale(religioase cu atât mai puţin!), dialecte, alte limbi s.a.m.d. Nimic! Doar francezi şi-atât! Dacă te luai după modul în care prezentau autorităţile situaţia, aproape că-ţi venea să crezi că sudul Franţei nu era al Franţei.


Vă imaginaţi, în acest context, cât de mare a fost mirarea mea văzând afişul extrem de bine promovat de Primăria Nisei. Pentru prima dată observam manifestări ale identităţii locale, culmea, încurajate de autorităţi. Era o schimbare radicală! Noua ideologie intra în scenă, iar marele patron, „guvernul invizibil” de la Bruxelles, devenea vizibil impunându-şi ideologia. Astfel, peste tot în Europa, ca într-o eliberare a energiilor, au fost încurajate manifestări dedicate „specificului local”, identităţii culturale a diverselor zone, cu alte cuvinte, evidenţierea a ceea ce separă localul de naţional. Aşa cum aveam să constat mai târziu, sume imense erau eliberate din bugetul comunitar pentru studiul şi renaşterea dialectelor de multe ori uitate. Comunităţile locale primeau cu dărnicie fonduri pentru orice iniţiativă care avea ca scop evidenţierea diferenţei faţă de ceilalţi, în contextul în care ceilalţi reprezentau poporul din care făceau parte.

Am făcut această lungă introducere pentru a putea fi înţeleasă exact rădăcina evenimentelor de azi. Catalonia fierbe deoarece e „ziua cea mare” a referendumului. „Lumea vrea independenţă!”, ţipă în gura mare autorităţile locale, în timp ce Madridul face mişcări disperate pentru împiedicarea evenimentului. E o variantă soft a ceea ce a fost Războiul Civil Spaniol, în care, din nou, Barcelona este vârful de lance al secesiunii Spaniei şi, din punct de vedere doctrinar, al instaurării comunismului radical(de data aceasta „de piaţă”). Dacă în urmă cu aproape un secol sorţii au înclinat către Madrid, de data aceasta, cu suportul ideologic al „noului centru” de la Bruxelles, calea către secesiune este deschisă. Spun asta limpede ca să înţeleagă toată lumea: aluziile care vin dinspre Bruxelles, cum că cei care se separă se separă şi de UE, sunt simple lacrimi de crocodil. În fapt, dorinţa „farului de Bruxelles” este atomizarea, dizlocarea statelor naţionale şi înfiinţarea unui meta-framework european care să guverneze discreţionar peste entităţi locale prea slabe pentru a putea opune rezistenţă. Este exact rezultatul unei munci ideologice începute acum aproape douăzeci de ani. Catalonia e puiul care se naşte, deschizătorul de drumuri şi modelul noii Europe.

Mai mult de-atât, „lecţia catalană” se va constitui într-un exemplu care va demonstra statelor naţionale că nu are niciun sens să te opui noului concept. Uşor, uşor, din Spania nu va mai rămâne mare lucru, mai ales după ce şi alte regiuni vor constata că „e mai bine independent”, dar vor refuza să vadă că „independenţa” este una faţă de centrul statului din care faci parte şi că ea vine la pachet cu robia faţă de monarhul impersonal, dar mult mai tiran, de la Bruxelles. Este un proces de dizlocare pe care-l vom vedea din ce în ce mai des. Pe lista următorilor candidaţi se află, la loc de frunte, regiunile nordice ale Italiei în care, de-atâta amar de vreme, se răspândeşte ideologia „sudului sărac şi leneş” care trăieşte pe spatele „nordului bogat şi harnic”. După ce Catalonia va deschide bâlciul noilor naţiuni, Italia va exploda, apoi Belgia, unde lucrurile sunt setate de-atâta amar de vreme să fie aşa. Şi-apoi, peste tot în Europa. La noi, deja de mult timp ardelenilor le este predată lecţia „Ardealului harnic” pe spatele căruia trăiesc „miticii leneşi din Regat”, asta în ciuda faptului că, în afara unor oaze economice, nici ele prea grozave, lipsurile şi deficienţele sunt aceleaşi. Dar, parcă te simţi mai bine când ţi se spune oficial că eşti mai bogat şi mai harnic, asta chiar dacă realitatea din teren este diferită.

Mă simt dator să fac aceste precizări în condiţiile în care cărţile sunt deja făcute, iar calea pe care se va merge în perioada următoare este cea a separatismului, a falselor „revanşe istorice” şi a închinării directe către noul monarh de la Bruxelles, fără mijlocirea unor guverne naţionale care nu fac altceva decât să îngrădească impunerea rapidă a comunismului radical de piaţă. Ce e de făcut? Mai nimic. În cazul nostru, unde conducerea şi controlul statului sunt efectuate de către capete pătrate trădătoare, chiar nu se poate face nimic. Dacă stăpânul o va cere, ne vom duce singuri spre prima linie a atomizării. Şi, probabil, atunci când, mult mai săraci decât acum, ne vom strânge în jurul unei mese frugale şi ne vom întreba de ce-am făcut-o, vom da nedumeriţi din umeri şi ne vom spune că asta e, ăstea au fost vremurile şi noi, ca întotdeauna, am fost sub ele.

7 comentarii:

  1. Foarte interesanta perspectiva ta! Desi nu prea cred ca se va intampla in urmatorii 5-10, pe termen lung suna foarte interesant!

    RăspundețiȘtergere
  2. Hehe...
    Normal. In timo ce Europa se faramiteaza, la est e un baiat bun care nu da doi bani pe drepturile omului dar sustine toate aceste miscari (promovand toate beneficiile impotriva hraparetului Bruxelles).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E normal să susţină fărâmiţarea Europei deoarece îi convine. Ca o consecinţă directă a „libertăţii” câştigate de Catalonia, o să vezi în tot estul şi sudul Ucrainei referendumuri bazate pe „precedentul catalan”.

      Ștergere
  3. Permiteți-mi să vă contraziceți:în alte articole susțineți că ar trebui să ne găsim singuri drumul, că de fiecare dată românii au fost sub vremuri.Atunci de ce mai insistați cu drumul nostru cît timp sînteți sigur că nu e nimic de făcut?!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De ce insist cu drumul nostru în condiţiile în care sunt sigur că suntem sub vremuri? Păi încerc şi eu marea cu degetul. Poate se mai trezeşte cineva...

      Ștergere
  4. Foarte bune observatiile. Pierre Hillard vorbeste de ani de zile in cartile si conferintele sale despre proiectul regionalizarii Europei si despre consecinte pe termen lung (de fapt, din ce in ce mai scurt).
    Eu zic sa nu deznadajduim. Mai degraba sa ne punem nadejdea unde trebuie si cum trebuie.

    RăspundețiȘtergere
  5. meciul e jucat de mult. dincolo de bruxell e altceva. corporatia. ii e greu unui stat de 30-40 mil de locuitori sa negocieze cu ele, asa ca de statele mici ce sa mai zicem? si nu, drumul nu a fost deschis acum sau acum 15 ani. ci acum 26 ani in yugoslavia. poate recenta lectie slovena va spune ceva.

    RăspundețiȘtergere