miercuri, 31 ianuarie 2018

Polul viitorului

Apple Pay se lăuda în noiembrie 2017 că şi-a dublat numărul de utilizatori, ajungând la 86 milioane. Ştirea a provocat optimism în rândul acţionarilor Apple. Poate fi interesant pentru cel captivat strict de ştirea livrată de Apple, dar mă întreb totuşi, cum se văd cei 86 milioane utilizatori ai lui Apple dinspre Alibaba al cărui serviciu similar, Alipay, are peste 520 milioane de utilizatori. Da, nu e nicio eroare: chinezii au de peste şase ori mai mulţi utilizatori!

Probabil veţi spune că utilizatorii Apple sunt mult mai bogaţi decât cei ai Alibaba, astfel încât tranzacţiile americanillor sunt mult mai valoroase. Iar vă grăbiţi! Apple n-a făcut publice niciun fel de cifre concrete referitoare la serviciul propriu de plăţi. Doar procente evazive. Spre exemplu, spuneau că în 2016 volumul tranzacţiilor efectuate prin sistemul propriu de plăţi a crescut cu 450%. Impresionant, dar mult mai important e să ştim faţă de ce a crescut cu acel procent. De la 2$ la 1000$ avem o creştere de 50 de ori mai mare. E mare, dar totuşi e vorba de doar 1000$!

Căutând ceva cifre concrete legate de volumele realizate de Apple am dat peste o estimare independentă a întregii pieţe din SUA care spunea că volumul total de plăţi prin intermediul telefonului este cifrat la ... 75 mld. $. E impresionantă cifra, nu-i aşa? Dar cum apare ea pe lângă cele 1,7 trilioane $ intermediate de Alipay în 2016? Să mai spun că principalul concurent al Alipay sunt tot nişte chinezi, cei de la WeChat, care au intermediat în 2016 tranzacţii totale de 1,2 trilioane $?

Ce ne arată aceste cifre? În primul şi-n primul rând faptul că deja, în ceea ce priveşte tehnologia, avem un nou far. Exact cum estimam în urmă cu vreo cinci ani, trendurile se schimbă radical. În tehnologii mobile chinezii se concurează pe ei înşişi. Vă vine sau nu să credeţi, vremurile în care chinezii făceau ochii mari la un telefon occidental s-au sfârşit. Vremurile în care clonele nefericite ne stârneau zâmbetele sunt duse. S-a inversat roata: chinezii inventează tehnologii, iar occidentalii abia ţin pasul. Occidentul a mai fost confruntat în trecut cu un asalt smilar: cel al Japoniei. Mai ţineţi minte cum ne-am trezit invadaţi de japonezi?

Urmând un pattern similar, China invadează în forţă. Lucrurile însă nu mai sunt ca în anii 60-70, atunci când Japonia se reinventa. Şi, de asemenea, China nu e Japonia, în sensul în care nu are aproape nicio limită în ceea ce priveşte populaţia şi resursele. Puţini ştiu că China deţine cele mai mari rezerve de metale rare, esenţiale, de exemplu, în construcţia de baterii. Avantajul resurselor asigură ţării monopoluri nete în anumite domenii. Un alt domeniu în care China devine lider pe zi ce trece este cel al educaţiei. Şcoala e luată în serios acolo, cartea se face la modul serios, programatic. De-aici ies specialiştii care sunt absorbiţi imediat de o piaţă avidă de cercetare şi dezvoltare. E chiar fabulos să constaţi cum fosta ţară în care revoluţia culturală îşi arunca intelectualii în puşcării renaşte bazându-se, în principal, pe educaţie. 

De fiecare dată când am scris despre China am fost acuzat de comunism, pro-chinezism şi „trimis” de către unii în Coreea de Nord(de parcă ar fi acelaşi lucru!). Cam aceleaşi sentimente le-am simţit şi-n momentul în care vorbeam despre Rusia şi realităţile schimbate ale acestei ţări. Din pro-rus, kaghebist, „agent sovietic” sau, din nou, comunist, n-am fost scos. Este într-adevăr greu să percepi realitatea atunci când eşti îndobitociţ de propagandă şi când priveşti lumea cu ochelari de cal(sau, mai rău, legat de tot la ochi). Însă asta nu te scuteşte de lovituri teribile atunci când lucrurile se întâmplă. 

Ceea ce am dorit să prezint cu cifrele de la începutul articolului este diferenţa de magnitudine între China şi SUA. Această diferenţă este unul dintre semnele esenţiale care ne arată încotro se înclină balanţa viitorului. La începutul epocii industriale manufacturile distrugeau micii meseriaşi inundând piaţa cu produse ieftine. Marele comerţ închidea micile prăvălii punând punct unor generaţii întregi de comercianţi. Realitatea se schimba sub impulsul diferenţei de magnitudine. La fel după Război. Americanii au venit cu o abordare globală şi au inundat lumea cu produse având tehnologii superioare la preţuri ridicol de mici. Industrii întregi de pe Continent au murit sau au schimbat logica, mergând spre o abordare globală. Aşa a apărut economia paletizată. Paul următor a presupus optimizările nebune de costuri. Aşa a venit următoarea provocare: externalizarea producţiei unde campioană absolută a fost China. Muncitorii ieftini, munca aproape de sclavie, sprijinul oferit de către stat şi „zonele libere” au făcut posibil un alt flux: acela în care mărfurile erau proiectate în Occident, produse în China, dar vândute tot de către Occident. O altă abordare, un alt val de mărfuri ieftine care, de data aceasta umpleau buzunarul corporaţiilor care controlau „fluxul”. 

Această „bogăţie ieftină”, această comoară a externalizării a avut în Occident efectul aurului spaniol din Americi. A adus bunăstarea la pachet cu creşterea preţurilor. Aşa cum în Spania perioada colonială a dus practic la dispariţia meşteşugarilor deoarece „era mai ieftin” să se ia de-a gata din altă parte, la fel se-ntâmplă acum în tot Occidentul: e mai ieftin să iei de la chinezi deoarece producţia în ţara ta este obscen de scumpă. Aceasta a fost, să-i spunem, realitatea de tranziţie. Occidentul s-a împăcat cu faptul că nu-şi mai produce produsele, mizând pe servicii şi „creativitate”. Tradus ar însemna ceva de genul: „degeaba au chinezii braţe de muncă atâta timp cât creierul şi piaţa sunt la noi”. Şi-a mers şi acest model o scurtă perioadă. Numai că, la un moment dat, lucrurile s-au fracturat întâmplându-se ceea ce tot spun de-o groază de vreme.

China nu a asistat pasiv şi nu şi-a asumat niciun moment statutul său de forţă de muncă ieftină. Cu fiecare contract încheiat, cu fiecare linie de producţie montată acolo, şi-au dezvoltat specialiştii, au înţeles şi dezvoltat fluxurile, reuşind să construiască o generaţie întreagă de specialişti care în Occident practic nu mai există. Liniile de producţie chinezeşti au fost obligate să-şi crească fabulos cadenţa pentru a răspunde cerinţelor din ce în ce mai mari venite din partea pieţelor. De-aici a rezultat o nouă industrie, aceea ce producţie a liniilor de producţie, a utilajelor, industrie, de asemenea, internalizată aproape 100% în China. Industrie venită la pachet cu specialişti şi echipamente. Putem spune, fără a greşi, că întreg complexul industrial chinezesc s-a dezvoltat pe seama lenei Occidentului. O lene care costă teribil deoarece s-a ajuns în situaţia în care lucrurile au mers deja prea departe pentru a mai putea fi stopate. Când Occidentul s-a trezit, zarurile fuseseră deja aruncate. Şi astfel s-a ajuns la o dublă abordare: ţările europene se complac în situaţa dată, aşa cum au făcut-o toată istoria recentă, în timp ce SUA caută cu disperare ieşirea din capcană. Europenii într-un fel au dreptate: pentru ei, noua realitate economică înseamnă doar schimbarea stăpânului. Adică acolo unde-a stat SUA poate sta şi altă ţara dacă „aşa e istoria”. În ceea ce priveşte SUA, lucrurile sunt grave deoarece, la pachet cu economia, va pierde toată lumea. Din stăpânul absolut al planetei, SUA se va trezi maxim cu rolul de putere regională. Adică ceva stăpân peste Canada şi Mexic. Asta, dacă nu cumva respectivele ţări îşi vor găsi alţi protectori. 

Absolut tot ceea ce se petrece acum în SUA trebuie judecat prin filtrul disperării. Luaţi ca exemplu taxele vamale la maşini de spălat şi panouri solare. Ce altceva sugerează asta decât neputinţa, disperarea. Unii ar spune că e o măsură de răspuns pentru nu ştiu ce subvenţionare mascată. O opinie falsă. Totul e un semn al disperării. În realitate, cu sau fără subvenţie, America îşi arată neputinţa în faţa tehnologiei superioare sosite cu un preţ mic. Mult mai mic decât poate America să obţină. Să vă mai dau un exemplu: creşterea bugetului alocat armatei. Cu toate că SUA are un buget faraonic pentru apărare, Trump l-a mărit deoarece, aşa cum s-a exprimat, „nu poţi face mare lucru cu bugetul setat de Obama”. Aşa să fie? Bugetul apărării SUA este de 40% din cheltuielile mondiale pentru apărare, mai mare decât cel al următoarelor zece clasate la un loc. În aceste condiţii Trump se plânge că e prea puţin. Dacă privim prin prisma neputinţei SUA în faţa Coreei de Nord, putem să-i dăm dreptate, însă, analizând imensele bugete pe care le face praf inutil armata americană şi complexul de paraziţi din jurul acesteia înţelegem limpede că avem de-a face cu o instituţie coruptă, bugetofagă şi incapabilă să se reformeze. Văzându-se însă neputincios, Trump apasă cu disperare pe acceleraţie acolo unde oricum nu mai e posibilă accelerarea. Şi-o face în speranţa că mai poate scoate ceva.

Ştiu că pentru mulţi ceea ce spun acum sună abracadabrant, dar aşa merge istoria. China e capabilă să-şi sufoce duşmanii prin ceea ce am numit diferenţa de magnitudine. Planurile Chinei au fost întotdeauna pe termen lung şi de aceea niciodată nu reacţionează nervos. Dezvoltările le face întotdeauna cu paşi mici, dar solizi. Aşa cum este reconstrucţia Drumului Mătăsii. Totul se desfăşoară lin, aproape natural. Ţările tranzitate de proiectul chinezilor devin singure interesate de participare pentru că aceasta atrage după sine o multiplicare fabuloasă a business-ului propriu. 

Un alt exemplu de strategie chinezească este impunerea yuan-ului ca monedă de schimb. Au forţat normalizarea coşului SDR(DST) al FMI, şi-au făcut Banca Asiatică de Infrastructură, dar au şi semnat peste 30 de acorduri bilaterale cu cei mai importanţi parteneri economici. Pe 30 de pieţe yuan-ul a devenit monedă oficială de schimb. Fără a forţa, fără a impune. La fel se întâmplă lucrurile şi în petrol unde yuan-ul devine monedă de tranzacţionare. Suplimentar faţă de dolar, contractele încheiate în yuani au acoperire în aur. Un lucru cu care SUA nu se mai poate mândri deoarece nu prea mai are aur. De fapt, gurile rele spun că nu prea mai are nici măcar aurul pe care unele ţări l-au depozitat acolo.   

Toate exemplele pe care le-am dat cred că sunt edificatoare în ceea ce priveşte noile energii ale planetei sau, dacă vreţi, locul de unde începe să bată lumina. Indiferent de propaganda care v-a fost inoculată, reţineţi că viitorul aparţine Asiei în general şi Chinei în special. Şi, pentru cei mai vigilenţi dintre voi, o să mai spun ceva: acesta nu este un motiv nici de bucurie, nici de supărare. Luaţi lucrurile aşa cum sunt şi nu vă canalizaţi energiile în vederea sprjinirii sau combaterii acestei realităţi. Într-adevăr lucrurile se așează sau, mai bine spus, sunt aşezate aşa „cu o largă participare” ocultă. Chiar dacă arhitectura planetei se schimbă, asta nu înseamnă că arhitectul din spate nu e acelaşi. Dar despre acestea voi vorbi ceva mai mult într-un alt context.

7 comentarii:

  1. De ceva vreme, China a inundat pietele occidentale cu produsele sale ieftine dar de slaba calitate insa nu a reusit inca sa se bucure de acceptanta in Occident in ceea ce priveste produsele HiTech. Au avut o tentativa esuata cu producerea propriului automobil. Evident, nu mai e mult pana sa realizeze si acest lucru. Au inceput cu Huawei, au cumparat Volvo, Kuka si multe altele iar incet-incet vor domina si-n domeniul HiTech.

    RăspundețiȘtergere
  2. Globalizarea printre altele ar trebui sa fie un proces de continua repozitionare a mijloacelor de productie in locatii cu mana de lucru si acces la resurse ieftine. Acolo unde mecanismul nu se extinde in mod natural se intervine cu revolutii sau chiar razboaie.
    Romania e probabil exemplu cel mai bun de tara globalizata in timp ce Siria, Iraq, Libia, Yugoslavia sunt elevii pedepsiti ai globalizarii.
    Strategia functioneaza natural cu tari mici dar cand ajungi la aia mari asta e doar o smenareala de bazar. Esential lupta a fost pierduta pentru ca Rusia nu a fost prabusita complet in perioada Yeltsn. Ridicarea Rusiei dpdv militar si a Chinei dpdv economic arata lumii 2 modele unde statul natiune poate perfoma in fata unei economii globalizate falimentare.

    RăspundețiȘtergere
  3. Nimic nu poate schimba faptul că cei care au inventat radarul cuantic au fost americanii, mai precis Lockheed Martin (patentul a fost înregistrat cu 10 ani înaintea "anunțului" chinezilor): https://www.google.com/patents/US7375802. Și ăsta nu este spam...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Contează cine-l are, nu cine pretinde că l-a inventat. Până una-alta chinezii au şi radar, au şi satelit şi un sistem cuantic de comunicaţii imposibil de interceptat.

      Ștergere
  4. Chinezii vor fi concediați de Trump.

    RăspundețiȘtergere
  5. Numărul chinezilor spune totul în ceea ce priveşte volumele pe care le derulează.
    În această logică vor avea contraponderea în vecinii lor, India, mîna din Orient a Britaniei.
    În ceea ce priveşte supravegherea/controlul persoanelor cred că China este cu 2 clase peste occident.

    RăspundețiȘtergere
  6. Omu'Galben este mana cu care NOM stoarce boasele Ioropei si 'mericei...dusmanii "cruciati" de doua milenii incoace
    "..To'arasi, stati linistiti la locurili voaste !"-totul se desfasoara cf planului bisecular Haos=Ordine &Co. Din fericire pentru noi si acest plan se va prabusi in plina glorie, la mai putin de trei ani si jumatate de la climax.
    Doar victimele colaterale vor fi imposibil de numarat...

    RăspundețiȘtergere