joi, 4 ianuarie 2018

Variabila Pakistan

În contextul generării unui conflict iminent în Iran, a apărut ca teribil de nepotrivită reacţia lui Trump la adresa Pakistanului. Cu siguranţă, antitrumpiştii de meserie de-aici şi de peste Ocean, au pus-o pe seama comportamentului rudimentar al actualului preşedinte american. Ar fi totuşi o prostie să reducem lucrurile la şabloanele care ne sunt livrate de către propaganda ticăloasă din media.

Cu siguranţă, gestul de a ataca un vecin al Iranului pare o prostie fără margini în contextul iminentului război. Aceasta pentru că, indiferent de desfăşurările din teren, orice punct de „atingere” poate fi considerat unul strategic. Dar dacă, dincolo de meciul cu Iranul - care este mai mult un meci al Israelului - se află ceva mult mai grav? A-l face pe Trump un handicapat mental e simplu, dar mai greu e să explici cum de-i vin aceste chestiuni în minte în condiţiile în care nu prea avea ce să ştie despre Pakistan dacă asta nu ar fi un subiect fierbinte prin Administraţia SUA. Mult mai înţelept e să căutăm prin dezvoltările geostrategice din zonă. Există oare?


O primă ştire de o importanţă capitală este de dată mai veche, dar extrem de importantă în analiza de azi: închiderea bazei americane din Kârgâstan(Manas/Ganci Air Base) în 3 iunie 2014. Aceasta a reprezentat o pierdere majoră deoarece practic a eliminat SUA din Asia Centrală. A fost un joc geopolitic major, în care Rusia a jucat magistral, având avantajul „terenului” pe care-l cunoştea mai bine. Teoretic interesul Rusiei pentru ieşirea directă la „apele calde” n-a fost dat uitării nicio clipă. Astfel încât, „ofensiva kârgâză” ar putea face legătura cu recentul scandal, mai ales în condiţiile în care culoarul Kârgâstan - Tadjikistan - Pakistan ar fi unul ideal care-ar deschide accesul(şi controlul) rusesc la Marea Arabiei şi Golful Oman. Însă, chiar dacă poate părea surprinzător, nu acesta e motivul scandalului. Sau, altfel spus, nu direct.

În zonă e un alt jucător gigantic ale cărui interese, din ce în ce mai contondente pentru SUA, nu pot fi trecute cu vederea. Este vorba, desigur, despre China. Iar evenimentul misterios care a pus pe jar Administraţia Americană a fost întâlnirea miniştrilor de externe din Pakistan şi Afganistan găzduită de China la Beijing pe 26 decembrie 2016. Cu ocazia acestei întâlniri cele două ţări şi-au luat un angajament ferm de rezolvare pe cale paşnică a conflictelor dintre ele. Cu toate că pare o copilărie, este vorba de o ofensivă bulversantă a Chinei care, prin iniţiativa economică a „Drumului Mătăsii”, promite participanţilor dezvoltări sustenabile ale economiilor proprii şi integrarea lor în succesul economic chinez. O pace între Pakistan şi Afganistan, dublată de conectarea acestor ţări la interesele chineze ar elimina definitiv SUA din zonă. Pentru Afganistan, chiar dacă musteşte de acoperiţi americani, a venit momentul unei decizii istorice. Ce alege? Să fie producător ieftin de opiu pentru manevrele murdare ale SUA şi să se supraîndatoreze achiziţionând junk-urile americane, sau să participe la un proces economic major şi sustenabil, în care să ofere valoare adăugată produselor şi serviciilor proprii? E o întrebare la care nu cred că e greu de răspuns.

Aşa cum destabilizarea Siriei a fost un punct strategic pentru „concurarea” gazului rusesc, iată că destabilizarea Iranului este un plan strategic pentru împiedicarea realizării unei părţi semnificative din „Drumul Mătăsii”. Marea problemă e că Europa, aflată într-o putreziciune cronică, nu mai e capabilă să-şi vadă interesele. Marşarea Europei la „planul american” din Siria a condus la accelerarea gazoductului ruso-chinez, care e primul pas în diversificarea de care avea nevoie Rusia. Marea problemă pentru europeni e că abia acum, ca efect al prostiei fără margini a politicii americane, Rusia a devenit un jucător adevărat, putând oricând manevra manivela distribuţiei în direcţia în care doreşte. Vă ameninţă o iarnă rece? Nasol, rusul s-ar putea să justifice că a crescut teribil cererea Chinei, iar China, nu-i aşa, e un partener strategic spre deosebire de Europa care se numără printre duşmanii care impun sancţiuni.

Având toate aceste date în obiectiv, putem înţelege că nervozitatea lui Trump n-a fost una gratuită, ci izvorâtă dintr-o frustrare extremă. Frustrare care, în mod sigur, vor împinge SUA în ciudata ecuaţie iraniană de unde va ieşi teribil de mult sânge, dar şi posibilitatea ca SUA să fie definitiv eliminată de pe eşicherul politic internaţional, iar Israelul să se dezintegreze. Cu toate că ipoteza pe care o lansez acum pare puţin probabilă, singura certitudine pe care o avem este aceea că nişte băieţi inconştienţi joacă la cacialma. Şi-şi joacă propria existenţă! 

Update: Nici nu s-a uscat bine „cerneala electronică” de pe postarea de faţă, că citesc ştirea conform căreia Rebelii Houthi din Yemen au capturat un submarin autonom de spionaj al SUA, REMUS 600(un fel de dronă acvatică). O altă dovadă a degringoladei în care se află bugetofaga armată americană.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu