marți, 3 aprilie 2018

Balonul imobiliar

În februarie anul trecut, o micro-criză imobiliară le-a dat fiori reci „investitorilor” de pe piaţa canadiană. O scădere bruscă a preţurilor proprietăţilor a condus la un blocaj instantaneu care a demonstrat cam care e nivelul speculativ al imobiliarelor de-acolo. Nu ştiu ce-a fost atunci, dar cert e că ceea ce părea a fi începutul unei crize de proporţii s-a stins la fel de repede pe cât începuse. Totuşi, descărcările încep să se vadă. În Toronto, spre exemplu, numărul de tranzacţii a scăzut cu 35%(YoY) în timp ce, raportat la aceeaşi perioadă, preţurile au scăzut cu 12%.
 
Cei care mă citesc ştiu că am atacat în mai multe rânduri problema imobiliarelor canadiene. N-am o obsesie legată de ei, ci doar o aşteptare: în timpul crizei imobiliare piaţa canadiană a stat neclintită datorită structurii monopoliste a ţării. De-atunci, balonul imobiliar de-acolo s-a tot umflat atingând limite de negândit . În suveica propusă de „stăpânii” ţării au intrat cu voioşie atât localnicii, cât şi „investitorii” străini - în majoritatea lor asiatici cu intenţii clar speculative.

Imensa piaţă imobiliară canadiană e dominată de micii speculatori care achiziţionează promisiuni de  cumpărare în stadiul de proiect cu gândul că, pe măsură ce trece timpul şi preţul creşte, vor vinde mai departe promisiunea încasând diferenţa de preţ. Dacă practica vi se pare cunoscută înseamnă că faceţi parte dintre cei care-au trăit live experienţa „Caritas”. În fapt ceea ce se întâmplă cu imobiliarele din marile oraşe canadiene seamănă cu un imens joc piramidal. În care, desigur, câştigă marii granguri care pompează imobile în piaţă.

Ceea ce însă e interesant e faptul că pattern-ul canadian pare copiat de toate marile oraşe ale lumii. Criza imobiliară începută în 2007 a afectat mai puţin marile oraşe. Chiar şi-n cele în care s-au simţit căderi, acestea au fost net inferioare imenselor căderi ale mediilor. După şocul crizei, marile oraşe au recuperat şi au cunoscut creşteri serioase ale preţurilor tuturor categoriilor de imobile. Marea întrebare care se pune este cine oare a generat această creştere incredibilă? În general, populaţia şi-a cam erodat puterea de cumpărare, astfel încât „forţa” micului speculator care se simte în Canada nu prea există şi aiurea. Atunci? 

Răspunsul e mai mult decât previzibil. Marile fonduri speculative, alimentate cu bani ieftini puşi la dispoziţie cu generozitate de către bănci, sunt principalii actori ai umflării bulei imobiliare. Schema e tot un joc piramidal în care fonduri îşi tot pasează unul altuia imobile menţinând „lichiditatea” şi atrăgând, din când în când, guşterii, adică utilizatorii finali dornici să se facă sclavi pe viaţă pentru „căsuţa visurilor lor”, şi care, de cele mai multe ori, e un coteţ de carton.

Lucrurile însă nu stau aşa cum cred cei care le desenează frumos pe hârtie. Sub presiunea e-commerce-ului business-urile retail cad precum puricii. Falimentele din retail care se înregistrează pe bandă rulantă în SUA semnalizează cât se poate de clar că business-ul se schimbă din rădăcini, punându-se din ce în ce mai puţin baza pe prezenţa în proximitate, cel puţin pentru anumite categorii de produse. Segmentul comercial este prima victimă, însă acestuia îi urmează, ca într-o vâltoare şi cel rezidenţial. Cine-şi doreşte să stea în proximitatea unor monştri goi? Şi-aşa, uşor, uşor, se produce spărtura în bulă care, date fiind proporţiile, se transformă în explozie.

După ce ieri v-am prezentat unul dintre senzorii economiei, anume industria auto, iată că astăzi am trecut în revistă şi un alt senzor esenţial, anume imobiliarele. Sunt doi senzori întinşi aproape la maxim, pentru care se caută „soluţii” de stabilizare. Ce-nseamnă stabilizarea? Din punctul de vedere al oficialilor şi al insiderilor, stabilizarea este operaţiunea de menţinere a lucrurilor la nivelul actual. Dar ce înseamnă oare nivelul actual? Raportat la numărul automobilelor care tot intră pe piaţă, ar însemna ca oamenii să-şi cumpere la fiecare 2-3 ani câte-o maşină şi să uite de cea veche. Şi, pentru ca treaba să meargă în imobiliare, probabil că acelaşi om ar trebui să-şi cumpere câte-o casă nouă la fiecare 20 de ani, „uitând” de cea veche. E oare posibil aşa ceva?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu