vineri, 27 iulie 2018

Inevitabila confruntare

Avem nevoie de China pentru a domestici URSS aşa cum, în viitor, vom avea nevoie de URSS pentru a domestici China”. Sunt vorbele unuia dintre cei mai mari ticăloşi ai istoriei contemporane, Henry Kissinger, cel care, la începutul anilor 70, pregătea istorica vizită a lui Nixon în China. Gurile informate vorbesc despre un amestec destul de puternic al spionajului american în China încă din anii 50, pregătind separarea ideologică şi grăbind chiar conflictul dintre China şi URSS. Un conflict care-a slăbit puternic tabăra sovietică, i-a izolat pe ruşi în „strânsoarea anacondei” şi a contribuit definitiv la victoria definitivă a SUA. 


Acum lucrurile s-au schimbat, iar „elevul nedisciplinat” se numeşte China. În aceşti termeni ar trebui văzută şi înţeleasă întâlnirea la nivel înalt ruso-americană. În ciuda retoricii anti ruseşti a statului subteran american - construcţie sclerozată şi înţepenită într-o doctrină prăfuită - Rusia, în contextul actual, este esenţială pentru supravieţuirea Imperiului. Este cât se poate de limpede pentru cel care priveşte lumea fără constrângeri ideologice că, pe tabla de şah a planetei sunt doi regi, iar regula jocului spune că nu poate rămâne decât unul singur. În cele ce urmează vom trece în revistă întreg arsenalul pus la bătaie. Voi lăsa de-o parte analiza militară deoarece, în ciuda avansului evident al SUA, dinamica de care dă dovadă China este impresionantă, iar ierarhiile pot fi oricând puse în discuţie. Însă, în lipsa unor informaţii certe e greu să ne pronunţăm doar punând în balanţă perdelele de fum aruncate de cei doi în lumina reflectoarelor.

Războiul prezentului nu se mai desfăşoară pe un câmp de luptă strict delimitat şi disputat de două armate, fiecare cu armele sale. Acum câmpul de luptă e global, iar armele atât de diversificate încât limitarea la o analiză strict militară e o pierdere de timp. Războiul e multi-plan, iar desfăşurarea sa, cu toate că e încrâncenată, rămâne ascunsă publicului larg. Avem un război invizibil pe care-l desfăşoară serviciile secrete, un teribil război informatic, un război propagandistic şi, desigur, un gigantic război comercial. Economia şi propaganda sunt părţile vizibile ale aisbergului. Chiar dacă partea vizibilă are dimensiunea cea mai mică ea este determinantă pentru tot ceea ce urmează. Şi-acum să le luăm pe rând.

Din punct de vedere al propagandei, chinezii stau încă bine. Centura de foc pe care-au pus-o la punct şi care separă ideologic internetul chinez de restul lumii este eficientă şi extrem de flexibilă. „Dizidenţii” chinezi sunt prezenţi şi ei în număr foarte mic. Dacă-i raportăm la suprafaţa ţării sau, mai rău, la populaţie ne dăm seama că fenomenul e insignifiant, retorica americană fiind destul de slabă la acest nivel. În partea cealaltă, la americani, avem o maşină de propagandă hârâită, dar încă eficientă. Cu această căruţă ideologico-propagandistică, americanii au trecut cele două Războaie Mondiale şi mega-confruntarea cu URSS. Şi a funcţionat. Va funcţiona şi-acum? Greu de spus. Teoretic e destul de îmbătrânită, n-are nicio revizie şi nici „idealuri” pe care să le mai promoveze. Însă, nu trebuie să uităm că populaţia americană e atât de imbecilizată încât maşinăria se poate dovedi la fel de eficientă. Chiar dacă la chinezi situaţia pare mai bună, nu trebuie pariat prea mult pe eficienţa propagandei. Trecută prin maoismul radical şi-apoi prin socialismul luminat inaugurat de Deng Xiaoping, populaţia chineză ştie că n-are sens să te uiţi la autorităţi. Există acolo o reticenţă serioasă în receptarea comunicărilor oficiale, de multe ori populaţia pretându-se mai degrabă la „interpretare” - adică la receptarea fix pe invers a celor comunicate - decât la asimilare. Diferenţa faţă de americani e dată de faptul că la chinezi e multă inovaţie, sursele au o oarecare independenţă şi o varietate mult mai mare decât în tabăra adversă. Chiar dacă unicul proprietar al surselor de propagandă e statul, adică Partidul Comunist sau, în ultimă instanţă, împăratul, apartenenţa e din ce în ce mai bine mascată, în timp ce „problemele propagandist-ideologice” sunt excelent deviate către entertrainmentul care papă din ce în ce mai eficient timpul populaţiei. Sunt date care, totuşi, ne duc limpede la concluzia că pe acest teritoriu nu se poate obţine decât maxim o remiză.

Trecând la partea economică ajungem în miezul problemei.  Situaţia e oarecum similară celei din zona propagandei. SUA are o economie îmbătrânită, dar care, în continuare funcţionează. China are tinereţe şi din ce în ce mai mulţi bani. Spre deosebire de URSS, China actuală ameninţă prin faptul că are fundamente solide. Ea e „fabrica lumii”, vrăjitorul care transformă pentru toţi locuitorii planetei materia primă în produs finit. E indispensabilă. De-aici îşi trage şi banii. În relaţia cu SUA, China exportă de cinci ori mai mult decât importă. Teoretic e o poziţie de forţă. Practic însă aici e vorba de o slăbiciune. Trump a mirosit-o şi-a scos de la naftalină învechita armă a războiului comercial. Treburile sunt cât se poate de limpezi pentru el: tarifele vamale crescute scad apetitul populaţiei pentru produsele chinezeşti şi încurajează producătorii locali. Pe hârtie arată bine, dar pe teren s-au dispus măsuri simetrice. Chinezii au lovit în agricultorii americani, baza electorală a lui Trump. Au lovit greu, de-a dreptul radical. Ei au devenit victimele de serviciu, mai ales după ce Putin a câştigat „pariul cu agricultura”. Acum chinezii realmente i-au dărâmat. De-aceea, pentru a contracara problemele electorale, Trump a anunţat un plan generos de subvenţii, care-ar mai petici din pagube şi-ar face produsele mai ieftine. E iluzoriu însă. La fel cum SUA creşte-n draci tarifele vamale, la fel poate face şi China pentru a contracara „binefacerile” subvenţiilor. Trump însă ştie un lucru: la un moment-dat chinezii nu vor mai avea ce măsuri să aplice în relaţia cu SUA. I-o spune aritmetica: 500 e mai mare decât 100, asta indiferent că e vorba de unităţi sau miliarde. Daunele produse celor 100 de miliarde americane exportate în China n-au cum să se compare cu daunele care pot fi produse celor 500 de miliarde importate în SUA. Teoretic aşa arată lucrurile, dar există un mic-mare element neluat în seamă. În afara junk-urilor, China exportă în SUA materii prime esenţiale economiei americane. Cum ar fi, de exemplu, metalele rare. Puţini ştiu că în domeniu de minerit China ocupă aproape întreg tabelul lui Mendeleev. O interzicere a exportului metalelor rare ar conduce automat la obligativitatea importului de către SUA a produselor finite(acumulatori, de exemplu). Adică la scutiri semnificative de taxe vamale pe multiple segmente. Iar exemplele pot continua. 

În fapt, întreg războiul comercial declanşat între SUA şi China e unul eminamente de supravieţuire. În SUA, Trump îşi doreşte cel de-ar doilea mandat, unde MAGA va fi din nou sloganul central, în timp ce-n China, proaspătul întronizat pe viaţă Xi, îşi doreşte rezolvarea problemelor întrucât o rată mare de neangajare coincide cu sfârşitul său prematur. Dacă din diferendul comercial cu SUA n-ar rezulta şomeri, poate că am vedea în China un partener de discuţii mai flexibil. Însă lucrurile arată rău pentru ei. Fiecare taxă vamală suplimentară se traduce în şomeri, iar şomerilor li se face foame. Când ai de-a face cu o populaţie înfometată, stabilitatea ta se duce de râpă. O ştie orice copil, iar, din acest punct de vedere Xi e în corzi. 

Există însă o opţiune nucleară a chinezilor, anume halca de datorie externă americană pe care-o deţin. SUA are aproape 1,3 trilioane de dolari datorie către China. Este aproape triplul deficitului comercial dintre cele două ţări. Cu alte cuvinte, în termen de „circuit al banului în natură”, chinezii şi-au cam respectat înţelegerile, returnând banii la taica Sam sub formă de achiziţii de datorie americană. În cazul îngroşării diferendului comercial, China se poate apuca să vândă titlurile americane pe care le deţine. Cum nu prea sunt cumpărători pe piaţă - oricât ar încerca SUA să influenţeze alte state să-i cumpere junk-ul extren, efectiv n-ar găsi pe nimeni dornic s-o facă. Astfel încât ar rezulta automat creşteri masive de dobândă care s-ar repercuta asupra populaţiei împrumutate, transformând-o în rău platnică. În final, băncile ar avea probleme majore cu recuperarea sumelor împrumutate, multe ar da faliment, iar SUA s-ar trezi în groapa cu lei a unei crize economice profunde. E scenariul care-ar conduce la o capitulare definitivă a SUA. 

Acest scenariu însă - facil pentru mulţi - nu ţine cont, aşa cum bine remarcă James Rickards, de faptul că SUA are control absolut asupra masei monetare şi a datofriei. Astfel încât, un asemenea scenariu poate fi combătut - spune Rickards - cu un telefon dat Trump Trezoreriei în care ordonă îngheţarea conturilor Chinei. Teoretic se poate. Practic însă ar fi un scenariu de coşmar deoarece ar îngropa efectiv credibilitatea SUA. Şi nu doar credibilitatea, ci şi capacitatea de a se aproviziona. Cu un asemenea blocaj ar fi extrem de greu pentru o altă ţară să exporte în SUA. Ce siguranţă ar avea că-şi va recupera banii? Rickards spune că chinezii sunt conştienţi de această problemă şi vor rezolva chestiunea taxelor vamale printr-o devalorizare masivă a yuan-ului. Măsura ar rezolva atât problemele interne ale economiei chineze cât şi problemele generate de taxele vamale americane. Pe scurt, ar putea produce în condiţii identice, iar mărfurile ar ajunge în SUA la acelaşi preţ. E însă, din punctul meu de vedere, o soluţie simplistă, care e contrazisă de mişcările de pe pieţe. 

În primul şi-n primul rând, trebuie să fii naiv să crezi că americanii se vor trezi brusc cu chinezii la uşă cerându-le cele 1.3 trilioane înapoi. Sub nicio formă. Chinezii pot vinde treptat, la limita bunului simţ. Chiar dacă nu fac spectacol, produc destule prejudicii. Iar americanii nu pot îngheţa conturile pentru nişte mişcări „normale”. N-ar mai avea nici dracu' încredere în ei. Le-au tăiat americanii 100 mld. $ din exporturi? Simplu, chinezii îşi repatriază 100 mld$ din datoria americană. Sau chiar mai mult dacă vor să dea un semnal. Prin această „compensare”, China îşi ia banii înapoi şi-i redirecţionează către achiziţia de aur şi bunuri sau către economia internă. Acest joc îi asigură Chinei, într-un scenariu extrem, cel puţin trei ani de supravieţuire la acelaşi nivel, fără să exporte o iotă în SUA. Indirect dolarul ar fi atacat, pierzându-şi valoarea faţă de aur şi mărfuri. Teoretic, americanilor le-ar conveni, însă totul trebuie să vină la pachet cu creşteri de dobândă pentru a mima cel puţin normalitatea. Însă, creşterea dobânzilor se traduce, aşa cum am arătat, în falimente masive ale şi-aşa insolventelor bănci americane. Este acesta un scenariu acceptabil pentru SUA? Cu siguranţă nu.

Lucrurile însă respiră în direcţia dorită de chinezi, iar dragonul pare a începe acţiunile premergătoare sufocării vulturului. Pe piaţa imobiliară, investitorii chinezi au început să-şi scoată masiv la vânzare deţinerile. Banii îi repatriază în China, acolo unde trebuie să răspundă apelului imperativ al Guvernului de reducere a gradului de îndatorare. Celor care se vor întreba mâine de ce e jale pe imobiliarele din SUA, Anglia şi aiurea, le veţi putea explica motivele. După cum puteţi remarca, ceea ce se întâmplă acum a fost intuit de Putin care şi-a vândut toată datoria americană şi-a transformat-o în aur. De asemenea, „investitorii” ruşi şi-au cam lichidat cu mult timp înainte deţinerile imobiliare din SUA. Ştiau că va veni jihadul şi s-au protejat.

Va fi interesant să vedem cum se vor desfăşura în continuare ostilităţile. De asemenea, poziţia Rusiei va fi hotărâtoare. Vor accepta să fie atraşi pe post de cuţit în coasta chinezilor, sau vor încerca un joc similar SUA din al Doilea Război Mondial, adică să stea pe margine şi să arbitreze conflictul pentru a înclina decisiv balanţa la final? Sunt multe necunoscute, însă, cu siguranţă, vom avea un conflict radical în urma căruia absolut întreaga lume va arăta diferit.

P.S. Am uitat să amintesc un element cât se poate de semnificativ: orice ameninţare nucleară a teritoriului american e atât de sensibilă încât poate dărâma nu guverne, ci constituţii. SUA nu are nevoie să-i curgă tone de combustibil nuclear pe teritoriu. Doar o rachetă amărâtă e suficientă pentru a capitula. Aţi văzut ce s-a întâmplat când Kim Jong-un doar a sugerat că ar putea atinge teritoriul american. În cazul chinezilor nu-i nevoie de sugestie. Capacităţile lor nucleare reprezintă o certitudine.

15 comentarii:

  1. Vorba dragonului asiatic : traim vremuri interesante...

    RăspundețiȘtergere
  2. Actiunile chinezesti s-au prabusit 24% (vezi indicele SSEC) iar indicele S&P 500 este aproape aproape de maximum istoric. Investitorii fug din China. Semn rau!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce-mi plac chestiile cu cifrele și literele astea ezoterice! Propaganda de la noi a înghețat la clasica productivitate! Ca să-i intre bine în cap românului că este ineficient și n-are rost să ceară un salariu mai mare, că oricum, nu merită nici măcar minimul pe economie!

      Ștergere
  3. Din ce imi dau seama doua lucruri nu iei in calcul: raporturile si legaturile obscure dintre SUA, China, Rusia etc. care modifica considerabil ceea ce vedem la suprafata; faptul ca nu exista o doctrina universala a Chinei pentru lume. In toata istoria nu a existat un hegemon care sa nu proiecteze o viziune asupra intregii lumi. As zice ca este prima conditie pentru a fi hegemon

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Doctrina Chinei este clară. Numărul populației. Parcă Bush-senior a încercat s-o ardă cu democracy, cu Tiananmen, dar s-a liniștit instantaneu când i s-a replicat că de a doua zi statul chinez dă drumul la granițe, deci coasta californiană să aștepte câteva zeci de milioane de chinezi!

      Ștergere
  4. Daca cel care ii stăpânește vrea să-i puna sa se lupte,atunci se vor lupta.Bancile " naționale" din China,SUA si Rusia de cine sunt controlate?Cat despre sclavetii de chinezi si al lor comunism care a distrus o cultura veche de 5000 de ani cauta de curiozitate pe internet Moshe Two Guns.Asta a fost unul doar unul dintre stăpânii"civilizatori".

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. N-ai cum să înțelegi cultura orientală! Pensii de stat sunt doar prin nordul industrializat, în rest nema pensie, iar cel mai interesant aspect este că nu există noțiunea de protecție socială. Îl doare la bască pe Partidul Comunist Chinez de populație. Are balta pește! D-aia muncesc pe 2 dolari! Chestie de supraviețuire, nicidecum de ideologie!

      Ștergere
  5. China are o problema structurala, e condusa central. Un exemplu: problema emigratilor africani in europa. merkel le-a dat drumul, au venit deja cateva milioane, dar in momentul de fata se inchide robinetul. nu de catre merkel, ci de alti. paguba exista, dar nu este fatala.


    Sa ne imaginam ca merkel ar fi sefa chinezilor si cateva sute de milioane de extraterestri ar fi vrut sa aterizeze in china. merkel le-ar fi dat drumul si in momentul actual china ar fi fost deja invadata.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Așa, și! Află că nu există companie mare înmatriculată în Franța în care statul francez să nu fie acționar, iar în companiile strategice statul francez este acționar majoritar. Care o fi diferența dintre cele două economii! Evident, de propagandă!

      Ștergere
    2. Diferenta e enorma. Franta este o tarisoara din uniunea europeana, daca dispare maine nu observa nimeni. China se vrea a fi ditamai colosul. In plus, economia frantei nu a mers niciodata prea bine. Evident nu are de-a face cu amestecul statului.

      Ștergere
  6. Este unul din puținele articole cu care nu sunt de acord! Menționez că citesc acest blog cu interes de prin 2009!
    China este o colonie a Imperiului GlobalistoSionist al cărui obiectiv este să producă şi să moară trudind!
    Yuanul poate fi devalorizat în raport cu dolarul oricât doreşte Proprietarul Băncii Centrale a Poporului Chinez.
    Ce va face China dacă SUA refuză să plătească datoriile sub formă de bonduri?
    Va ataca SUA?
    Cum adică îşi pierd SUA credibilitatea? De ce acum o au?
    Atât timp cât paritatea yuan dolar FED este stabilită la BaselSWitzerland China nu există! Aşadar nu exista nicio dispută SUA China fiindcă China este o colonie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai dreptate gandesteliber !

      Ștergere
    2. Bre toata lumea e colonie in teorie... Exista colonii rasfatate: tarile occidentale, colonii de mana 2, tari bananiere etc.

      Problema e ca desi toti vor o lume integrata nu toti o vad la fel integrata. In plus controlul desi e mare nu e chiar atat de total cum pare. De exemplu avantajul fortei de munca ieftine din China va fi demolat de noile metode automatizate de productie in cativa ani.
      Vezi la Dacia cati roboti au fost instalati care reduc substantial avantajul muncii ieftine.

      Lucrurile desi s-ar vrea nu sunt chiar batute in cuie. V Putin e o alta surpriza neplacuta pe agenda. Problemele sistemului financiar actual nu sunt nici ele controlabile.

      Ștergere
  7. Complicat: http://www.zf.ro/business-international/combat-chinezii-politicile-trump-genereaza-piata-500-miliarde-dolari-intre-timp-companiile-bancile-chineze-lanseaza-emisiuni-obligatiuni-denominate-dolari-ritm-record-17374731

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este de departe cea mai deşteaptă chestie pe care-o fac!

      Ștergere