Cum prabusim economia

Ieri, un prezentator frenetic declara că gata, s-a terminat criza, iar în scurt timp băncile vor începe să dea credite. Mi-ar fi venit să-i spun că e prost, dar cum nu vorbesc de fel cu televizorul, m-am gândit că e un moment bun să le clarific unora ca el cum stă treaba cu recesiunea, criza, băncile s.a.m.d. Nu de alta, dar până acum am cam avut dreptate şi cred că nici în continuare nu o să mă înşel. S-o luăm pe rând:

1. Scăderea dobânzii operată de BNR s-a făcut nu pentru reluarea creditării ci pentru a permite Ministerului de Finanţe să se împrumute mai ieftin. Cei care estimau o scădere mai abruptă a dobânzii s-au hazardat întrucât şi-aşa nivelul este destul de scăzut pentru această perioadă.
Operaţiunile pe care le face BNR acum seamănă cu "operaţiunea embargoul" din timpul războiului din Iugoslavia. Atunci România aproviziona Serbia cu cantităţi enorme de combustibil prin intermediul traficanţilor autohtoni. Schimbaţi România cu BNR, traficanţii cu băncile şi sârbii cu Ministerul de Finanţe pentru a înţelege dedesupturile politicii monetare. Din păcate banii vin din rezerva BNR, ceea ce ne va crea probleme destul de mari în viitorul apropiat.

2. Eliberarea de rezerve a inundat temporar piaţa cu lichidităţi. Operaţiunea, dincolo de respectarea agreement-ului cu FMI, a mai urmărit alte câteva obiective:

• asigurarea lichidităţilor iniţiale pentru "Prima Casă";
  
• asigurarea unui balon de oxigen pentru întregul sistem bancar aflat în suferinţă puternică din cauza nivelelor din ce în ce mai mari ale restanţelor;
  
• valuta eliberată a avut, suplimentar, scopul de a opri pe termen scurt(săptămâna curentă) presiunea asupra cursului.

3. În continuare ne vom confrunta cu o presiune din ce în ce mai mare pe curs. Menţinerea sa la nivelele actuale implică o cheltuială din ce în ce mai piperată, lucru care se va simţi puternic în câteva luni. Relaxarea monetară actuală ar trebui să aibă ca efect un curs de 4.35 - 4.4 RON/EUR. În acest fel cheltuielile BNR pentru menţinerea cursului se vor păstra la un nivel similar celui actual.

4. Programul "Prima Casă", în afară de umflarea temporară a preţurilor unor imobile, nu va avea ca efect decât generarea unei noi bule: aceea a garanţiilor de stat. Adăugaţi sumei cu care statul garantează "Prima casă" garanţiile acordate IMM-urilor, Ford-ului şi Renault-ului. De asemenea, mâna largă a guvernului pregăteşte alte câteva programe de garantare. Partea proastă e că nimeni nu înţelege că aceste sume pot intra în default, punând o presiune teribilă pe buget. În ceea ce priveşte eficienţa unor garanţii şi ajutoare, remarc faptul că nimeni nu are nimic de spus despre amânarea nejustificată de către Renault a investiţiei de la Titu.

5. Amânarea la plată a datoriilor este o nouă prostie marca cabinetu'(sic) Boc. Datoriile nu trebuie amânate ci reeşalonate! Nu de alta, dar amânarea creează premisele unei noi amânări electorale. Oricum, nimeni nu garantează că cineva va mai înapoia peste 6 luni sumele care nu au fost plătite acum.

6. Creşterea impozitelor este o altă prostie vehiculată în ultima perioadă. Până în prezent, cea mai bună idee a avut-o Ilie Şerbănescu: eliminarea impozitului pe profit şi majorarea TVA-ului. Pun pariu că la noi se vor majora ambele, în timp ce economia subterană va avansa la umbra politicienilor.

7. Deficitul bugetar al anului în curs va fi mai mare de 6%; în funcţie de performanţa guvernanţilor este posibil să depăşim chiar şi 8%! Aceasta va conduce la tensionarea acordului cu FMI şi posibila pierdere a tranşelor următoare. Dar despre asta cred că se ştia dinainte...

Punct si de la capat

S-a încheiat încă o pagină din istorie. Madoff a fost condamnat la 150 de ani de închisoare. Este deznodământul uneia dintre cele mai mediatizate escrocherii din istoria recentă. Şi, cu toate că mulţi ar vrea să pună punct aici acestei afaceri, rămân o groază de întrebări fără răspuns.

Nu a spus până acum nimeni cum a fost posibilă autorizarea unui fond de investiţii care funcţiona piramidal. Fondul elitist al lui Madoff a fost autorizat, auditat, controlat. Nimeni nu a observat nimic suspect. Ba, mai mult, experţii în risc ai unei bănci au certificat faptul că lucrurile sunt cât se poate de OK, dând undă verde investiţiei în gaura neagră.

Un alt element îngrijorător este reprezentat de "luarea asupra sa" a întregii vinovăţii. Conştient de faptul că nu are cale de scăpare, Madoff a jucat inteligent, pledând vinovat şi susţinând că el a fost singurul individ care a avut habar despre ceea ce se petrecea în fondul său de investiţii. Este evident imposibil, dar judecătorii au închis ochii, deschizând calea evaporării unei părţi din banii familiei Madoff(înţeleg că soţia lui Bernie va rămâne cu ceva bani de buzunar întrucât ea nu a ştiut nimic).

Desigur, există multe alte semne de întrebare legate de acest caz. Dincolo de oamenii care au ieşit ruinaţi din această afacere, cred că e vorba şi de foarte multă manipulare. Începând cu mass media care este realmente isterizată şi terminând cu analiştii economici care analizează acest caz la lupă. Nu cred că acest caz merită atâta cerneală. Până la urmă este vorba doar de o schemă piramidală şi de foarte multă incompetenţă a autorităţilor.

Este lăudabil modul rapid de soluţionare a acestui caz. Rămân totuşi cu impresia că şi la ei peştii mici sunt cei care plătesc, în timp ce marile bombe îşi văd liniştite de afaceri. Dacă mai ţineţi minte, în mai multe rânduri mi-am arătat dezamăgirea în ceea ce priveşte tratamentul preferenţial de care se bucură Goldman Sachs. Această instituţie acţioneaază precum o caracatiţă, având foşti angajaţi extrem de devotaţi "cauzei" peste tot în sistem. Am vrut să tratez problema de mai multe ori, dar, de fiecare dată, m-am lovit de complexitatea sa Din fericire, există cineva care a avut răbdarea să pună cap la cap toate informaţiile mai mult sau mai puţin oficiale despre Goldman într-un articol excelent pe care-l aveţi ataşat. Recunosc faptul că sunt în acest articol extrem de multe informaţii foarte puţin cunoscute marelui public(pe mine personal m-a surprins să află că până şi cretinelul Jim Cramer de la CNBC a trecut pe la Goldman). După ce-l veţi citi veţi înţelege mai bine motivele pentru care am considerat şi consider cazul Madoff unul minor.

[Din cauza unor probleme de copyright materialul atasat initial acestui articol a fost sters de pe iPaper. Din fericire, articolul este disponibil pe site-ul Rolling Stone.]

Update: Aveţi pe blogul lui Matt continuarea acestui articol(On giving Goldman a chance). De asemenea, alte câteva dileme referitoare la acelaşi subiect pe blog-ul goldmansachs666.com.

P.S. Cer scuze celor care nu cunosc engleza. Nu am timpul necesar traducerii acestui material; dacă aveţi pe cineva care vă poate traduce, vă garantez că merită!

Telenovela nemţească

La începutul anului, miliardarul german Adolf Merckle s-a sinucis pentru că nu a vrut să asiste la colapsul imperiului pe care-l crease. Cauza? Shortarea neinspirată a acţiunilor Volkswagen l-a condus către pierderi imense. Necesarul de finanţare al firmelor sale părea a fi imposibil de acoperit, iar băncile nu se înghesuiau să-l ajute. Deznodământul a fost unul tragic, şocând întreaga lume.

Din punct de vedere logic, short-area acţiunilor grupului Volkswagen părea un lucru cât se poate de normal. Întreaga industrie auto mergea prost, acţiunile constructorilor scădeau vertiginos, cotele de piaţă se degradau, iar spectrul crizei plutea peste tot. În aceste condiţii, căderea preţului companiei din Wolfsburg era un lucru cât se poate de logic. Numai că, aşa cum se întâmplă de multe ori pe burse, un alt jucător îşi făcuse calcule de preluare forţată. Porsche, având sprijinul creditorilor, s-a hotărât să tranşeze într-o manieră categorică preluarea Volkswagen. În acest fel, în timp ce pe toată piaţa auto se înregistrau căderi legendare, acţiunile VW urmau un trend total contrar şi oarecum ilogic. În final Porsche a reuşit să obţină peste 50% din acţiuni, iar drumul către devorarea victimei părea a fi extrem de lin.

Însă, asemănător zicalei, "socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de-acasă". Extrem de încurcatul statut al VW nu a permis constructorului din Stuttgart accesul la butoiul cu miere(a se citi rezerva de lichidităţi). În aceste condiţii, familiile Porsche şi Piëch au decis să demareze formalităţile pentru fuzionarea celor doi constructori. Aventura a ţinut, cum bine ştiţi, doar câteva zile. Declaraţiile iniţiale de dragoste s-au transformat în acuze şi, în final, într-o rupere a logodnei.

Evident, această ruptură nu putea ţine deoarece cele două grupuri par sortite unul celuilalt. Astfel, la sfârşitul săptămânii trecute Volkswagen a făcut o propunere şoc: transformarea Porsche într-o divizie a sa în schimbul plăţii datoriilor. Şi, pentru ca totul să sune umilitor, au mai menţionat că, în cazul în care oferta este refuzată, îşi vor aminti subit de o datorie în valoare de 700 milioane de euro pe care Porsche o are la VW. Termenul limită pentru acceptare a fost unul la fel de categoric: luni, 29 iunie! Wall Street Journal anunţa aseară că "oferta" a fost respinsă, ceea ce conduce povestea fuziunii către un alt nivel.

Probabil, ca într-o veritabilă telenovelă, vom asista la noi schimbări ale situaţiei, la momente tensionate şi la nenumărate bârfe. Un scenarist ar fi făcut trimiteri subtile către "blestemul lui Merckle", dar, chiar şi fără acesta, intriga este extrem de interesantă. Partea proastă pentru "actori" este reprezentată de starea extrem de precară a pieţei auto, ceea ce aruncă întregul război în derizoriu. Evident, până la urmă cei doi vor finaliza tot cu o fuziune, dar numai după ce resursele le vor fi fost epuizate. Şi aceasta pentru că, în timp ce alţii îşi redimensionează şi/sau profitabilizează business-ul, cei doi rebeli continuă într-o inutilă luptă de ţaţe.

O mare vină în toată această dezvoltare de forţe o are, cu siguranţă, Landul Saxoniei de Jos care deţine un ilegal şi puternic drept de veto la Volkswagen(în acest caz UE nu se grăbeşte să se autosesizeze, cu toate că avem de-a face cu un caz notoriu). Deocamdată jocurile politicienilor aduc voturi, prin specularea "mândriei de land" sau, mai mioritic spus, a veşnicului "ce le-am tras-o îngâmfaţilor din Stuttgart". Un joc extrem de popular a cărui notă de plată va fi suportată de către contribuabil. Mai mult ca sigur, această bătălie surdă între landuri şi personalităţi se va lăsa cu ajutoare substanţiale de stat. Aşa cum bine ştim, atât circul cât şi pâinea costă, chiar dacă prostimea are impresia că e gratis.

In depth look

Inefficient market theory

Moartea unui comis voiajor

Cu siguranţă aceasta este o zi din care vom privi cu totul altfel lumea. Este o zi în care s-a pus punct unuia dintre cele mai triste destine. Şi poate, dincolo de evenimentul în sine, este momentul în care trebuie să privim cu mai multă atenţie viaţa.

Din punctul de vedere al unui diletant, Michael a avut absolut tot ceea ce şi-ar dori un om: talent, carieră, succes fulminant şi o groază de bani. La un moment-dat părea că tot universul se învârte în jurul său. Era o lume magică, atât de bine realizată încât părea adevărată. Mai târziu, cu toţii am observat că lumea lui Michael, de fapt, nu este nimic altceva decât o butaforie, ce-i drept una extrem de bine realizată. Si probabil, cel mai dezamăgit de această realitate a fost chiar el, cel care se imaginase rege într-un tărâm inexistent şi al nimănui.

O dată cu Michael mor showbiz-ul megalomanic, artistul total şi pop-ul. Rămân în urmă doar amintirile şi bucăţi din cioburile unei lumi în care unii chiar credeau. Şi desigur, mai rămân câteva lucruri: banii pe care-i vor încasa cu cinism cei care au pariat că Michael valorează mai mult mort decât viu. În mod sigur vom asista la un nou record de vânzări al celui căruia i-a fost răpită copilăria, dar care a murit ca un copil amărât.

442 miliarde de iluzii

Mişcarea făcută de BCE, aceea de a injecta lichidităţi în bănci, nu face altceva decât să repete ceea ce au făcut confraţii de peste Ocean în urmă cu mai biune de un an: inundarea pieţelor în speranţa revenirii. Contrar aşteptărilor generale de atunci, operaţiunea a avut un efect temporar, tendinţa generală de cădere rămânând neschimbată. Dacă vă mai aduceţi aminte, până la urmă a fost nevoie de două cutremure majore(Bear Stearns şi Lehman Brothers) urmate de alte câteva replici de mai mică amploare(regionale sau locale), de naţionalizări şi apoi din nou ajutoare, injecţii de capital s.a.m.d. Degringolada americană continuă şi în prezent, iar inconştienţa unor politicieni care nu au habar de economie îşi va găsi apogeul în hiperinflaţie sau colapsul dolarului.

La nivelul declaraţiilor oficiale, BCE a injectat banii pentru a impulsiona reluarea creditării. Aşa cum lesne se observă, această reluare a creditării este noul slogan de criză. De fiecare dată când situaţia devine critică pe o anumită piaţă se intervine cu un credit de urgenţă pentru "reluarea creditării". Creditare care nu va fi reluată cel puţin din două motive: în primul rând pentru că începerea sa se poate face numai după ce băncile-şi acoperă găurile(operaţiune care va dura mult mai mult decât îşi imaginează acum optimiştii) şi, în al doilea rând, din cauză că în această perioadă au apetit pentru credite doar firmele cu probleme. Cu alte cuvinte, nu este o perioadă propice creditării. Mai mult, creditarea forţată în această perioadă nu face altceva decât să prelungească artificial criza.

Plânsul la capul băncilor este un loc comun acum. Se spune că disfuncţionalităţile lor produc efecte majore în economia reală. În mod normal aşa e, numai că nimeni nu spune nimic despre rolul devastator pe care l-a avut multiplicatorul monetar atât în crizele trecute cât şi în cea de-acum. Dacă se doreşte aflarea adevăratei cauze a crizei, atunci ar trebui să se înceapă de aici. Evident, niciun bancher nu va fi de acord cu ideea scăderii către zero a multiplicatorului monetar deoarece nu ar mai putea să împrumute decât din fondurile proprii, reducându-şi radical profiturile(de-aici şi reacţiile isterice ale unor bancheraşi de la noi la ideea exprimată de Prescott). Ca o idee generală, atunci când te joci prea riscant cu pârghia rişti două lucruri: ori să nu o mai poţi ţine ridicată, prăbuşind tot ceea ce ai la celălalt capăt, ori să o rupi din cauza presiunilor excesive.

Trebuie să înţelegem că Europa se confruntă cu probleme extrem de grave. S-a pornit tăvălugul deficitelor excesive şi al ajutoarelor de stat mai mult sau mai puţin ascunse. Franţa şi Germania vor deveni campioanele absolute ale încălcării Pactului de Stabilitate, contribuind la slăbirea semnificativă a monedei unice. În urmă cu două zile, Christian Noyer, guvernatorul Băncii Franţei, făcea un apel la moderaţie în ceea ce priveşte cheltuielile şi ajutoarele. În mod evident, nulul Sarkozy a respins strategia propusa de Noyer, declarându-se susţinător al unor "investiţii strategice" nenominalizate(probabil cheltuieli aiuristice). Chestiuni similare se întâmplă şi la vecinii nemţi care, tăcut, pun batista pe ţambal îndopând inutil cu ajutoare generoase nişte proiecte moarte. Cheltuielile începute cu Opel vor continua în mod sigur cu Porsche, Arcandor şi mulţi alţii. De asemenea, în loc de restructurare a sistemului bancar se preferă acoperirirea găurilor.

Nu vreau să par alarmist, dar sunt convins că urmând calea americană nu vom ajunge decât în haos. În mod sigur ajutoarele şi stimularea finanţării sunt necesare în perioade de criză, dar numai după restructurarea economiei. A începe cu inundarea pieţelor financiare şi cu ajutorarea haotică a unor firme fără viitor reprezintă greşeli care nu fac altceva decât să "radicalizeze" criza.

Dacă SUA acţionează ca o ţară unitară, statele componente ale UE acţionează ca individualităţi, de cele mai multe ori în mod egoist şi antagonic. Practic de-aici vor porni discuţiile următoarei perioade: subordonarea politicilor economice şi o guvernare ceva mai responsabilă în statele componente ale uniunii. Această necesitate de transparenţă şi responsabilitate nu poate conduce decât în două direcţii: ori accentuarea tendinţelor centrifuge, ori federalizarea uniunii. Oricare dintre cele două direcţii va fi influenţată în mod categoric de comportamentul monedei unice.

Coltii dragonului

În China, înainte de a-ţi construi o casă trebuia să consulţi experţii care-ţi spuneau dacă locaţia era bună. Specialiştii respectivi erau angajaţi ai împăratului şi consideraţi a fi înzestraţi cu puteri supranaturale. Verdictul lor era respectat cu sfinţenie întrucât erau singurii capabili să te ferească de una din cele mai mari nenorociri posibile: ridicarea casei pe un teren periculos, acolo unde, spuneau ei, sunt colţii dragonului.

Privind acum spre China suntem cuprinşi de admiraţie şi respect. Acestea provin atât din istoria şi civilizaţia fabuloase cât şi din prezentul trepidant. Nu trebuie decât să vezi marile oraşe chineze şi vei fi copleşit. Infrastructura, arhitectura, clădirile şi ritmul lor nebun te vor face, în mod sigur, să uiţi că te afli într-o ţară comunistă. Începută ca un experiment al lui Deng Xiaoping, "portarea" economiei de piaţă în socialism a fost un proces care aici a funcţionat impecabil, iar rezultatele se văd cu prisosinţă.

Ceea ce nedumereşte la întreaga economie chineză este lipsa transparenţei. Cu toate că autorităţile pompează în piaţă ştiri pozitive, lucrurile nu sunt nici pe departe chiar atât de optimiste pe cât se sugerează. Cu toate acestea, datele statistice şi studiile unor economişti chinezi trădează o situaţie tensionată. De multe ori, date statistice lansate de diverse agenţii guvernamentale prezintă informaţii contradictorii, ceea ce lasă să se întrevadă o încercare de manipulare a realităţii.

Ca şi în cazul americanilor, o mare pondere în criza curentă o au imobiliarele. Dezvoltarea isterică se pare că a luat-o razna la un moment dat. Astfel se face că în Beijing sunt peste 100 milioane mp de spaţii comerciale. Aproximati 30 milioane mp. de birouri sunt construiţi şi neînchiriaţi. Numai umplerea acestor spaţii ar necesita aproximativ 14 ani în condiţiile în care creşterea şi investiţiile ar fi similare celor din 2004. Aproximativ la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte spaţiile rezidenţiale. Dacă adăugăm faptul că generosul pachet de stimulare a economiei s-a îndreptat cu preponderenţă tot către sectorul construcţiilor, putem considera că balonul este umflat destul de rău.

De-aici dezvoltarea crizei urmează un scenariu clasic. În spatele construcţiilor sunt dezvoltatorii finanţaţi de bănci. Bănci chineze de stat care, aşa cum am mai amintit în treacăt, au un sistem destul de ciudat de funcţionare. Spre exemplu, conducătorii comunişti de la un nivel în sus(dacă am înţeles bine echivalenţii foştilor primsecretari) au puterea de a recomanda şi de a direcţiona creditele către anumite investiţii. Aceasta a deschis o adevărată cutie a pandorei întrucât, în locul analizei economice obiective, s-a preferat judecata subiectivă a agitatorilor politici.

Un alt element perturbator este reprezentat de reducerea drastică a cererii externe. Neavând ce pieţe să mai inunde, chinezii şi-au îndreptat atenţia către propria piaţă unde s-au lovit de reticenţa unei populaţii obişnuite în mod tradiţional să economisească. Cum acest obicei are valenţe toxice în conjuinctura actuală, autorităţile au hotărât eliberarea unei alte hiene care a făcut dezastru în occident: creditul de consum, deocamdată acordat numai pentru bunuri de folosinţă îndelungată. Cu toate că intenţia este de a exercita un control strict asupra acestei pieţe, experienţa ne învaţă că acest tip de finanţări scapă uşor către forme radicale: credit cu buletinul, credit pentru orice s.a.m.d.

Cu toate că nu sunt din surse certe, zvonurile care vin dinspre China vorbesc despre pierderi imense ale băncilor, mascate de o politică dubioasă de "compensare", prin care statul preia activele toxice pentru a resuscita instituţiile cu probleme. Situaţia nu are cum să se corecteuze prea mult atâta vreme cât prognoze oficiale vorbesc de o cădere cu 40-50% a pieţei imobiliare în următorii doi ani(vezi estimările din Financial Times). În acest caz, ceea ce s-a întâmplat în SUA se pare că şi-a găsit o oglindire aproape perfectă în "emergenţa nr. 1 a lumii".

Rămâne să vedem dacă actuala criză va urma şi în China o traiectorie similară cu cea din SUA. Oricum, dezvoltările viitoare dincolo de dezastrele pe care le le vor provoca, vor avea rolul unei pietre de încercare fundamentale pentru struţocămila chineză. În cazul în care problemele vor fi trecute, sistemul va ieşi întărit. În caz contrar, dragonul îşi va arăta dinţii şi chiar nu ştiu ce sistem va putea înlocui actuala ordine.

Pesimism?

Am fost acuzat în mai multe rânduri că sunt pesimist. Cum nu fac parte din tagma celor care-şi "bagă lama-n venă", dar nici din a celor plastic denumiţi de Ţuţea "plăvani", prefer să mă consider realist. Motiv pentru care vă supun atenţiei următoarea ştire preluată de pe Yahoo Finance:

"1:00 pm : A lack of upbeat headlines has allowed participants to take control of the session. In turn, losses have been deep and broad-based, leaving stocks to test a major technical hurdle. "

Întrebarea pe care o pun este una cât se poate de firească: dacă aş fi scris un articol pornind de la această realitate aş fi fost considerat pesimist, adept al teoriei conspiraţiei sau imbecil? Şi, presupunând că-l scriam, oare ce concluzii trebuia să trag?

Sfarsitul ultimului om

De fiecare dată când suntem în faţa unei provocări încercăm să căutăm similitudini în istorie. O facem pentru că istoria s-a terminat, iar ceea ce trăim acum este un fel de reverberaţie a trecutului. Nu mai avem nimic de descoperit, nu mai avem nimic de învăţat, nu mai avem nimic de trăit. Tot ceea ce s-a putut spune s-a spus. Trăim în post istorie, trăim în fiecare zi în pielea ultimului om. Este o dramă perpetuă pe care o simţim în fiecare zi. S-au terminat evenimentele; singura noutatea este probabil descoperirea faptului că fiecare zi este mai plicticoasă decât cea care s-a terminat.

Drama actuală este una profundă şi ţine de propria noastră limitare. Ne-am construit o lume plată, din a cărei capcană nu mai putem evada. De fiecare dată când ne uităm în oglindă suntem copleşiţi şi, în acelaşi timp, speriaţi de imaginea hidoasă care ni se înfăţişează. Este o hidoşenie declanşată de propria noastră neputinţă, de confort şi de autosuficienţă. Cu toate că sună şocant, elementele enumerate sunt aceleaşi care ne-au creat lumea actuală. Întotdeauna ne-am dorit să obţinem totul cu cât mai puţin efort. Visul se pare că ne-a fost îndeplinit, dar, ca orice ideal, şi-a dovedit nesustenabilitatea proiectându-ne într-un tăvălug fără precedent.

Personal nu mai am niciun dubiu că trăim probabil cea mai mare criză din istorie, că ceea ce se întâmplă sau se va întâmpla ne va dezvălui magnitudini greu de imaginat până acum. Obişnuiţi să privim către Marea Criză din 30 tindem să uităm un lucru esenţial: atunci eram în pragul unei revoluţii industriale. Se năştea automobilul ca obiect indispensabil, se simţea nevoia unei infrastructuri, toată lumea cerea modernizare. Era o epocă în care presiunea modernizării apăsa peste întreaga societate, iar problemele grave generate de criză s-au constituit în impulsul necesar creării unei noi lumi. Întâmplător sau nu, acea lume a cunoscut apogeul în anii '90-2000, proiectându-ne acum într-o criză de identitate.

Realitatea brutală este că asistăm la apusul unei lumi, dar nu avem energia şi determinarea pentru a construi o alta. Poate că nu avem nici măcar idee cum poate arăta o altă lume, iar acesta este lucrul cel mai grav. De obicei asemenea "crize istorice de inspiraţie" au fost penalizate dur în istorie. Lumile de-atunci s-au dărâmat sub presiunea propriei greutăţi, iar omenirea s-a întors cu ani, decenii sau secole înapoi pentru a-şi rezolva "lapsusul istoric".

Nu ştiu de ce în ultima vreme mă bântuie acest gând... Dacă am asista la moartea ultimului om aceasta ar însemna întoarcerea în istorie sau intrarea într-o nouă lume? Din punctul meu de vedere, prima variantă ar fi de-a dreptul absurdă întrucât nu ar face altceva decât să ne reconfirme drama de trăitori ai post istoriei. A doua variantă în schimb l-ar arunca în derizoriu pe Fukuyama şi ne-ar salva pe noi. Sau nu?

Inconvenient Debt

Breaking the Bank

Revenire

În urma unor afirmaţii pe care le făceam acum mai bine de o lună(vezi penultima frază a articolului de aici: http://trenduri.blogspot.com/2009/05/la-prima-vedere.html) am avut parte de comentarii negative din cauză că lansez zvonuri incerte. Nu contest respectivele reacţii şi, pentru a-mi respecta promisiunea pe care am făcut-o, revin acum la acel articol pentru a face precizările necesare.

De la bun început voi spune că ezitarea de atunci a fost cauzată de faptul că informaţiile pe care le aflasem mi s-au părut exagerate pentru a fi adevărate. Numai că, seriozitatea persoanei care mi-a povestit toată tărăşenia, nu lăsa loc de îndoială, motiv pentru care am hotărât că publicarea unui "cârlig" cu rol de avertisment nu e chiar un capăt de ţară.

Pe scurt, informaţia de atunci se referea la adevăratul gentleman's agreement din spatele împrumuturilor contractate de România. Şi, dacă acum vă gândiţi la jocul de glezne executat de FMI împreună cu băncile străine, vă înşelaţi profund. Este vorba de agreement-ul încheiat cu noi, mai precis cu factorii responsabili şi care, sincer să fiu, chiar şi acum mi se pare incredibil. Conform acelui zvon, oficialii noştri s-ar fi obligat să faciliteze preluarea de către AVAS a tuturor creditelor neperformante ale băncilor din sistem la valoarea contabilă. Cu alte cuvinte, vom executa cu graţie "naţionalizarea pierderilor şi privatizarea profiturilor"(asta pentru că tot mă acuza cineva de limbă de lemn). Mai bine spus, statul va prelua nişte active de cele mai multe ori supraevaluate, degrevând astfel instituţiile financiare de greţurile provocate de propria inconştienţă şi rapacitate. Nu cred că e greu de intuit faptul că, din purcoiul de credite neperformante, rata de recuperare se va situa pe la maxim 30%. Dacă din această sumă vom scădea preţul plătit pentru operaţiunea propriu-zisă de recuperare(executori, procese, contestaţii, salarii ale birocraţilor s.a.m.d.), probabil că se va ieşi pe minus.

Deocamdată această operaţiune este practic imposibil de pus în aplicare din cauza opoziţiei care ar apărea. Atâta vreme cât criza a subţiat veniturile tuturor, e foarte greu de crezut că vreun om politic îşi va asuma această decizie. Dacă însă va apărea puţină turbulenţă în sistem prin falimentul unor instituţii minore, vor fi create premisele apariţiei glorioase a piticului atomic pentru a anunţa soluţia salvatoare de stabilizare a sistemului.

Privind din această perspectivă, România va aratăta ca un adevărat "El Dorado" pentru "investitorii strategici" şi ca un iad pentru contribuabili. Preţul care va fi plătit nu va fi mare, ci covârşitor. Practic, pentru păcatul de a-i fi invitat pe unii să facă profituri aici va trebui să plătim o notă de plată extrem de umflată.

P.S. Probabil n-aş fi dat nici acum publicităţii această informaţie întrucât aveam nevoie de o confirmare suplimentară. Ea a venit din partea lui Ilie Şerbănescu(vezi articolul de aici), unul dintre puţinii analişti economici din ţară. Cu toate acestea, sper ca respectivul zvon să fie fals întrucât, în caz contrar, nu văd cum o vom mai scoate la capăt.

P.P.S. La sugestia unui cititor(ITist) revin cu precizarea că pe acest blog se publica doar analize şi ipoteze economice! Nu se face politică, nu se emit teorii rasiste, ale conspiraţiei şi aş fi foarte mulţumit dacă ceea ce scriu este luat aşa cum e, fără a se dezvolta teorii abracadabrante. Cred că trebuie să ne menţinem cu picioarele pe pământ şi să păstrăm un limbaj, pe cât posibil , civilizat. Şi, de asemenea, voi preciza că, în cazul în care zvonul publicat se va dovedi fals, voi reveni cu precizările necesare. Cei care citesc acest blog ştiu că am puterea să-mi recunosc erorile şi chiar o voi face dacă va fi cazul!
Închei prin a mă declara oarecum contrariat de articolul publicat de Dan Popa pe blogul său şi preluat de Hotnews. Cu toate că încă din titlu face aluzii la acest articol(întâmplător numai eu am folosit cuvântul agreement) mă văd nevoit să subliniez faptul că nu mă număr printre analiştii bancari citaţi în finalul articolului(am eu o bănuială că sunt de fapt doi: unu' Dan şi unu' Popa, ambii autori ai blogului hymerion.wordpress.com). :-))

Another BRIC in the wall

Să începem cu începutul. BRIC, dincolo de acronim(Brazilia, Rusia, China, India), este un nume dat de un bancher pentru economiile emergente cu dezvoltare rapidă. În cifre, BRIC arată interesant: 25% din suprafaţa planetei, 40% din populaţie, 20% din PIB-ul global şi 13% din tranzacţiile mondiale. Cu toate că cifrele economice pot părea mici, esenţială pentru aceste ţări este dinamica: se dezvoltă rapid. Atât de rapid încât i-a făcut pe analişti să considere că în 2050 acesta va fi principalul pol economic mondial.

Summitul din Ekaterinburg, dincolo de premiera pe care a marcat-o, nu a fost altceva decât o tatonare, o încercare de cunoaştere şi înţelegere între cei patru parteneri. Deocamdată participanţii au descoperit avantajele cooperării, însă, în spatele perspectivelor măreţe există, aşa cum vom vedea, capcane periculoase. Ceea ce a rezonat însă destul de puternic a fost dorinţa ţărilor participante de a avea un cuvânt mai puternic de spus, de a sta la "masa bogaţilor". Şi, pentru a-şi întări cererea, au făcut din nou aluzii la schimbarea sistemului financiar mondial.

Cumpărările reciproce de titluri de stat, schimburile comerciale în "monedă BRIC" şi împrumutul generos acordat de chinezi unor ţări din Asia Centrală au fost considerate de analişti ameninţări directe la adresa actualei ordini mondiale. Personal cred că cei care au interpretat în acest fel se află în eroare deoarece, în afară de Brazilia, niciuna dintre ţările BRIC nu este capabilă să facă faţă unei pierderi rezultate din colapsul monezii americane.

Impactul unei căderi a dolarului ar avantaja debitorii în dolari, nu deţinătorii acestora şi, întâmplător sau nu, ţările BRIC au cantităţi însemnate de dolari. Pentru China, căderea dolarului ar anula mai mult de un deceniu de muncă şi ar induce un şoc devastator, prin pierderea principalei pieţe de desfacere. Un impact atât de puternic încât, în mod sigur, ar conduce la mişcări sociale ample şi, posibil, schimbări de regim. Probabil un impact puternic se va simţi şi în Rusia, unde problemele economice se vor adânci sfârşindu-se, cel mai probabil, cu un colaps al actualului regim. India ar fi lovită direct din cauza "tăierii" celei mai importante surse de venit. Probabil ceva mai câştigată ar fi Brazilia care are datorii private foarte mari în dolari. Evident, aceasta e partea plină a paharului întrucât, ca şi în celelalte cazuri, şi Brazilia are o dependenţă mare de economia americană.

O altă problemă neluată încă în considerare de către comentatori este cea a sistemelor financiar-monetare din ţările BRIC. Dacă în Brazilia şi India avem o transparenţă acceptabilă a acestora, în Rusia şi China situaţia este incertă. Cele două ţări au o tradiţie puternică în "ascunderea unor detalii", care de multe ori se dovedesc a fi esenţiale. Va lăsa China moneda să floteze liber, va accepta o transparenţă totală a operaţiunilor financiar-monetare? Greu de crezut. Nu de alta, dar printr-o asemenea acţiune riscă să-şi piardă mult din competitivitate.

Realitatea e însă destul de complicată şi s-ar putea să le joace un renghi "emergenţilor revoltaţi". Cum bine ştiţi, dolarul nu stă pe roze şi, în cazul unor adânciri a problemelor, s-ar putea să-i vedem pe cei care anunţau sfârşitul dominaţiei dolarului punând cărămizi la fundaţia sa. Nu de alta, dar vor constata că dezavantajele sunt infinit mai mari decât avantajele şi gradul lor de pregătire este încă precar. O mostră ne-a fost servită de Alexei Kudrin, Ministrul de finanţe al Rusiei care a afirmat că "the dollar is in good shape”. Resemnare sau realism?

Un zvon neliniştitor

De obicei nu prea obişnuiesc să dau atenţie bârfelor, mai ales atunci când vin dinspre mediul politic. Cu toate acestea, m-a surprins modalitatea apăsată în care Băsescu a pronunţat re-ce-si-u-ne precum şi o anumită frază din discursul său, cea referitoare la BNR. Cum bine ştiţi nu fac parte dintre talibanii BNR. Întotdeauna am căutat să păstrez un echilibru şi să atrag atenţia în momentul în care unele măsuri ale Băncii Centrale au fost exagerate.

Ca şi mulţi alţii, sunt convins că ieşirea lui Băsescu de duminică nu este altceva decât începutul campaniei electorale. Un eveniment pe care iniţial am vrut să-l trec sub tăcere întrucât ştiţi bine opiniile mele despre politică şi politicieni. Numai că, dacă zvonurile care circulă se adeveresc, politicul riscă să influenţeze economicul într-un mod extrem de brutal şi nefast.

Deducţia pe care mi-a servit-o un prieten destul de bine ancorat în politică este următoarea: actuala configuraţie politică nu-i lasă lui Băsescu prea mult spaţiu de manevra pentru a-şi desfăşura campania electorală în stilul caracteristic. Alianţa cu PSD şi un PNL rahitic nu-i oferă preşedintelui un adversar faţă de care să joace rolul lui David, rolul preferat al acestuia în campaniile electorale. Vreţi sau nu, cel mai potrivit adversar pentru acest rol este Banca Naţională, mai precis Isărescu care urmează să fie acuzat de intrarea în recesiune, privatizarea băncilor, cursul de schimb, rata dobânzii s.a.m.d. Motive suficient de populiste pentru a-şi urni electoratul să-i ofere şi cel de-al doilea mandat.

Dacă acest zvon se adevereşte, probabil că vom intra într-o zonă crepusculară. Sper totuşi că este vorba de un simplu zvon. Cu toate acestea, pun o singură întrebare: ce părere aveţi de posibilitatea ca Stolojan să devină Guvernator?

Recursul la istorie

Când se vorbeşte despre Marea Criză, toată lumea se rezumă la crahul de pe Wall Street. Şi se întâmplă aşa deoarece, în memoria americanilor, acel moment echivalează cu un coşmar, cu dărâmarea unei lumi. Nimeni nu poate uita întrega cădere care a distrus într-un ritm nebun tot ceea ce până atunci însemnase America. Nu întâmplător, imaginile asociate Marii Crize sunt cele cu şomerii stând la coadă pentru o supă. Numai că adevăratul dezastru a fost cea de-a doua fază a crizei.

Creată în anul 1885 de către familia Rotschild, Creditanstalt a fost prima bancă de investiţii a lumii, finanţând multe din proiectele de infrastructură ale Imperiului Habsburgic. După Primul Război Mondial, Creditanstalt s-a extins puternic, angajându-se în investiţii cu grad mare de risc. Modelul agresiv de business i-a adus o apreciere majoră în branşă din cauza profitabilităţii afişate. În mod cu totul curios, Creditanstalt nu a fost lovită de dezastrul din 1929, continuându-şi activitatea ca şi înainte. Deteriorarea situaţiei economice indusă de criza americană au început însă să macine puternic activele băncii austriece. Iniţial s-a încercat cosmetizarea situaţiei însă, pierderile din ce în ce mai mari nu au mai lăsat mult loc de manevră. În 11 mai 1931, Creditanstalt a fost nevoită să-şi recunoască falimentul târând Austria şi ţările învecinate într-un dezastru financiar. A fost momentul care a consfinţit statutul de criză globală pentru ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de "The Great Depression". Şocul s-a propagat rapid din Austria, noul epicentru al crizei, către toată lumea. Urmarea sa a fost una de coşmar pentru Europa: ascensiunea naţional-socialiştilor lui Hitler şi haosul care a urmat.

De ce am amintit aici această istorie e simplu. Suntem, aşa cum am mai spus şi în trecut, într-un moment de răscruce. Falimentele americane au fost primul şoc transmis Europei. Ca şi atunci, acum lucrurile par a sta OK. Se vorbesşte de recuperări în V, X, radical şi alte năzbâtii. Asta în timp ce peste Ocean, cazanul masei enorme de bani dă în clocot. Dacă veţi studia ceea ce se întâmplă cu titlurile de stat emise de trezoreria SUA, veţi înţelege că avem de-a face cu o replică a cutremurului de anul trecut. Sau poate cu un cutremur mai mare decât acela. Cert este că nu putem şti pentru cât timp sistemul bancar european va mai rezista şocurilor de mai mici sau mai mari magnitudini. Cu toate că se doreşte mascarea situaţiei(vezi mesajele transmise de la întrunirea G8) nu cred că situaţia mai poate fi ascunsă pentru multă vreme. Marea curiozitate pe care o am este dacă din nou Austria va fi epicentrul. La cum arată structura activelor, putem paria pe ei, dar niciodată nu poţi şti de unde sare iepurele.

Un sfat prietenesc

Pe site-ul unor hackeri a fost publicată o ştire referitoare la spargerea magazinelor virtuale eMag şi Domo. Până aici nimic extraordinar, numai că, din capturile de ecran pe care hackerii le-au publicat pe site rezultă clar că au avut acces la ceva date sensibile(vezi imaginile de mai jos).

Dacă într-adevăr cele două magazine virtuale au fost sparte e grav. Problema majoră pe care o văd în acest moment este că cele două site-uri par a avea stocate datele de identificare ale cardurilor şi ale proprietarilor acestora. Mai mult, în cazul Domo(imaginea 2), se pare că există un tabel în care sunt păstrate toate tranzacţiile efectuate cu cardurile. Cel puţin asta rezultă din imagini. Din câte ştiu, stocarea acestor informaţii este permisă numai dacă deţii anumite certificări din partea organizaţiilor internaţionale de carduri, certificări pe care mi-e greu să cred că le deţin cei de la eMag sau Domo. Cel mai probabil avem de-a face ori cu o stocare abuzivă a acestor date, ori cu o superficialitete incredibila a băncilor partenere(sau a procesatorilor acestora).

Concluzia e simplă. Dacă informaţia de pe site-ul amintit este reală, înseamnă că cei care au efectuat plăţi cu cardul la cele două magazine virtuale ar trebui să-şi blocheze urgent cardurile. Dacă te numeri printre ei e bine să-ţi informezi banca despre acest incident şi să-ţi schimbi urgent cardul. Nu de alta, dar e posibil să te trezeşti că cineva dintr-o ţară suspectă cumpără de pe net cu cardul tău. Oricum, până când lucrurile nu se pun la punct, cred că e mai bine să stai departe de plăţile cu cardul pe site-urile româneşti.

P.S. Nu dau niciun link catre site-ul hackerilor pentru ca nu vreau sa le fac publicitate. Dacă vă interesează cu adevărat subiectul, căutaţi prin link-urile de aici şi veţi găsi referinţa(aşa am aflat şi eu).

Marea decuplare

În urmă cu ceva timp aminteam în treacăt că următoarea fază a crizei va fi decuplarea. Cu toate că nimeni nu prea ia în serios acest fenomen, fazele incipiente ale sale sunt deja vizibile.

Ca şi fenomen decuplarea constă în spargerea actualei monotonii a evoluţiei economice conducând la evoluţii antagonice: în timp ce unii scad alţii cresc. Într-adevăr, globalizarea a produs(şi propus) un model simplificat, aproape uniform: sistemul economic puternic interconectat, în care orice creştere produce efecte asupra întregului, la fel ca şi orice descreştere. Până în prezent acest model a aproximat destul de bine realitatea. Dacă ne uităm numai la indicii bursieri realizăm că, cel puţin până acum, economiile au funcţionat sincronizat.

Adepţii modelului actual uită însă că toată sincronizarea este datorată punctului unic de referinţă. Atâta timp cât inima sistemului economic mondial este SUA şi globalizarea se manifestă din ce în ce mai puternic, pare normal ca fenomenele pozitive sau negative induse de unul dintre participanţi să se facă simţite peste tot(în funcţie de ponderea sa în sistem). Fără a ne înşela prea mult, putem spune că totul până acum a funcţionat similar cu principiul vaselor comunicante.

Pe fondul crizei au apărut însă ţări cu veleităţi de lider, nemulţumite de dezechilibrele induse de SUA şi dornice să iasă din sistem înainte ca acesta să se prăbuşească sub greutatea propriilor probleme. Deocamdată nemulţumirile au fost exprimate public de China şi Rusia. Ambele, susţinute tacit de alţi câţiva actori importanţi au propus introducerea SDR-urilor ca monedă de rezervă. Acesta este însă numai vârful vizibil al iceberg-ului. Adevărata luptă care se va da va fi pentru componenţa SDR-ului. Deocamdată se doreşte introducerea yuan-ului, ca precedent pentru ceea ce va urma: avântul monedelor regionale. Dorinţa ascunsă a chinezilor este aceea de a propulsa yuan-ul ca monedă a Asiei, similar în funcţionalitate cu EURO. De asemenea, lumea arabă pregăteşte lansarea unei monede transnaţionale, iar în America de Sud, brazilia mizează pe impunerea real-ului. Aceste noi dezvoltări vor forţa modificarea "raportului de forţe" din interiorul SDR-ului şi introducerea unor noi monede în componenţa sa.

Din toate aceste informaţii se remarcă prin lipsă opinia europenilor. De ce, e simplu. Economia europeană este puternic integrată cu cea americană. Nu sunt de trecut cu vederea nici relaţiile politice dintre Europa şi SUA. Acestea ar fi motivele pentru care zona Euro deocamdată preferă aşteptarea. Aşteptare care, cel mai probabil va lua sfârşit în momentul în care impulsul inflaţionist generat de dolar se va face simţit. Probabil în acel moment, sub presiunea propriilor contribuabili, Europa va prefera abandonarea dolarului. Acela va fi probabil momentul zero al marii decuplări şi al desenării unui nou model economic mondial dominat de valute regionale şi având ca bază de raportare un coş al acestor valute.

Mă numesc Roşu

Există, desigur, o cauză a fiecărei manifestări. Orice eveniment este declanşat de o acţiune sau de un cumul de acţiuni. Sunt noţiuni axiomatice cu care suntem în totalitate de acord încă din antichitate. Translatată în plan economic, legea cauzalităţii îşi dovedeşte pe deplin eficienţa. Numai că, dorinţa noastră de a identifica întotdeauna cauza care stă la baza unei realităţi ne conduce către concluzii aberante. Aşa apar ştirile de genul "U.S. Stocks Fall on Concern Over Rise in Bond Yields, Higher Energy Costs" sau mai mioriticul comentariu "banii au ieşit din RRC şi intră în SIF-uri". De multe ori, concluzii de acest gen stârnesc zâmbetele iniţiaţilor în timp ce unii chiar le iau în serios.

A devenit aproape un loc comun identificarea punctului terminus al crizei cu momentul în care preţurile mărfurilor vor creşte. Cum asta s-a cam întâmplat în ultima perioadă, agenţiile de presă şi analiştii de complezenţă s-au şi grăbit să anunţe cu surle şi trâmbiţe sfârşitul crizei. Nu contează că marea majoritate a indicatorilor fundamentali arată prost, că falimentele au ajuns ştiri banale sau că tensiunile sociale se îndreaptă către zona de alertă. Au crescut mărfurile, e clar: criza a trecut.

Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă, nu trebuie decât să privim datele fundamentale. În cazul de faţă se constată o creştere bruscă a importurilor chineze de materie primă. Aşa s-a ajuns ca în ultimele luni să se importe o cantitate dublă de cărbune faţă de vârful din ianuarie 2007, o cantitate de oţel cu 50% mai mare decât vârful din iunie 2007 sau o cantitate de cupru cu ~ 30% mai mare decât vârful din martie 2007. Asistăm aşadar la stabilirea unor recorduri absolute ale Chinei în ceea ce priveşte achiziţiile de materie primă. Ceva mai "modeste", importurile de petrol abia au atins aproximativ 85% faţă de vârful din martie 2007. Aceste ştiri au stat la baza analizelor prezentate peste tot în media. De-aici "analiştii" au trans concluzia că asistăm la o recuperare în forţă.

Este totuşi destul de ciudat ca, după o cădere abruptă, să asistăm la o recuperare galopantă. Este clar că în spatele acestor date se ascunde altceva. Realitatea este că, în acest moment, chinezii cumpără mult mai mult decât au nevoie, iar justificarea este una simplă: principala preocupare a lor este crearea unor rezerve strategice. Aşa s-a ajuns ca, la ora actuală, China să fie depozitarul celor mai mari cantităţi de cupru, cărbune şi oţel. În ceea ce priveşte petrolul, importurile încă nu au tins apogeul, dar în scurt timp vom vedea cum şi acestea se vor intensifica.

Surpriza vine de pe piaţa aurului. Aici se pare că maeştrii mandarini au cumpărat "pe şest" cantităţi importante. În paralel, pentru a masca această acţiune se zvoneşte că au fost falsificate datele referitoare la producţia internă de aur, raportând extragerea unor cantităţi record. Cei care s-au prins de mişcare probabil că încearcă să cumpere aur, dar, cu o producţie mondială în scădere şi cu o cerere în creştere, preţul aurului riscă să explodeze. O explozie a preţurilor în acest moment ar echivala cu un dezastru de proporţii pe piaţa "hârtiilor" cu acoperire în aur(unde se pare că acoperirea este mai mult decât discutabilă). Privind prin această prismă, permisiunea de vânzare a aurului deţinut de FMI capătă cu totul alte valenţe.

Aceste informaţii ar putea fi considerate oarecum speculaţii dacă nu s-ar potrivi de minune cu decizia Rusiei şi Braziliei de a reduce expunerea pe care o au pe dolar prin cumpărarea de bonduri emise de FMI. Este clar că lucrurile se precipită, iar viteza cu care se derulează anumite acţiuni nu ne semnalizează decât că lucrurile încep să arate din ce în ce mai sumbru pentru dolar. Cu toate că economiile BRIC par a acţiona în panică, acesta este semnalul că dezastrul se apropie, iar cei care trebuiau să iasă au finalizat operaţiunea.

Poate vă întrebaţi ce-a fost cu împrumuturile pe care China şi alte state le-au acordat SUA prin cumpărarea titlurilor de stat emise de trezorerie. Cem mai probabil probabil acesta a fost preţul care trebuia plătit pentru a se păstra iluzia că "US Treasury debt is the best collateral in the world". Şi, până la urmă, o ţară nu prea are cum să dea faliment, iar chinezii îşi pot permite să aştepte până când "duşmanul" se va reechilibra.

Cronica unei morti anuntate

M-am uitat diagonal peste datele publicate de INS şi, la prima vedere, lucrurile nu arată rău, ci dezastruos. Recunosc faptul că nu am făcut decât o lectură superficială, motiv pentru care nu mă voi pronunţa deocamdată asupra acestui subiect. Avem însă altceva, cu potenţial de-a dreptul exploziv şi, ca de obicei, trecut cu vederea de presă. Într-adevăr, face mai mult sens să vorbeşti despre fătucile agramate ale politicii dâmboviţene decât despre lucrurile care contează cu adevărat.

Ştirea care m-a pus cu adevărat pe jar se referă la Sidex. Mai precis la procedurile de închidere a Uzinei Cocso-Chimice, demarate de ceva vreme şi finlizate în cursul zilei de ieri. Un proces care, la nivelul declaraţiilor, a fost demarat pentru a permite ridicarea unei noi cocserii în următorii doi ani. Teoretic, restul combinatului va funcţiona cu cocs din import, adus de undeva din Polonia. Acestea sunt declaraţiile şi informaţiile oficiale menite probabil a mai tăia din avântul revoluţionar al sindicaliştilor.

În realitate lucrurile stau total diferit. Prin decizia închiderii cocseriei, Sidex-ului i s-au tăiat bazele, iar combinatul a fost transformat peste noapte într-o simplă oţelărie. Presupunând că se va importa într-adevăr cocsul necesar combinatului, este clar că produsul finit va avea un preţ de producţie mult mai mare. Chiar şi aşa, cârcotaşii vorbesc despre faptul că este imposibil ca Sidex-ul să fie aprovizionat cu cocs în condiţii de funcţionare la parametri normali.

Datele problemei sunt complicate. Conform contractului de privatizare, indienii nu au voie să stopeze activitatea combinatului întrucât, la privatizare, s-a primit un generos ajutor de stat în valoare de 2 mld. dolari. În plus, se pare că indienii vor obţine o generoasă garanţie guvernamentală pentru un împrumut, motiv pentru care nu are sens să agite acum apele. Cel mai probabil va rezulta, în dulcele stil mioritic, un blat de zile mari: ei se vor face că lucrează combinatul, în timp ce competenţii se vor lăuda electoral în faţa prostimii cu "garanţia guvernamentală" pentru repornirea activităţii la Sidex.

Îmi pare sincer rău că temerile pe care mi le-am exprimat în fatidica zi de 13 mai încep să se adeverească. Probabil, după încă un specatacol electoral jenant, adevăratele probleme ale economiei vor ieşi la suprafaţă. Numai că atunci va fi foarte târziu, iar dezechilibrele vor fi atât de mari încât efectiv nu vor mai putea fi rezolvate. Mai ales în condiţiile în care a doua tranşă de la FMI s-ar putea să nu mai existe.

Nutzi spaima turistului ieuropean

Nici nu ajunsesem bine în ţară, că nişte prieteni m-au invitat la mare. Ce-i drept nu mai călcasem pe-acolo de peste 10 ani, motiv pentru care am zis că nu ar strica să fac o pauză în care să nu mai aud de nimic. Pur şi simplu să stau, să mă rup de activitatea cotidiană, să uit de mine şi să mă dedau discuţiilor interminabile şi inutile întinse până spre dimineaţă. Cum toate păreau a fi sub auspicii favorabile, mi-am spus că nu mă desparte decât o autostradă şi chiar nu are sens să stau şi în acest weekend prelungit admirând betoanele scofâlcite la umbra ţevilor de eşapament.

N-o să vă întind prea mult cu poveştile. Întreaga ieşire s-a dovedit a fi un dezastru. Hotelul care nu arăta nici de trei stele, cu toate că fusese generos certificat, mirosul insuportabil de alge şi scoici în putrefacţie, meltenii care-şi fac veacul prin zona, toate acestea nu sunt decât imagini ale unei ţepe teribile. Imaginaţi-vă o piscină cochetă în care pluteşte nestingherit un pampers care, culmea, nu deranjează pe nimeni! Sau o gaşcă de plăvani care se înţeleg prin interjecţii, ascultă manele la maxim şi-şi bagă obsesiv ceva la fiecare trei cuvinte. Şi când nu-şi bagă, o zic p-aia cu "să moară mama"(asta se petrecea sub balconul meu până târziu în noapte)! Sunt imagini pe care le vezi la fiecare pas şi care te disperă. Dar probabil, cea ma apăsătoare este plictiseala cu care te confrunţi deoarece pe litoralul nostru efectiv nu ai ce face. Nu-mi dau seama cu ce-şi omoară timpul cei care se duc pentru mai mult de două zile întrucât, în afară de plajă şi căutatul unui loc decent la care să mănânci, nu-mi dau seama ce poţi face.

Am încercat să mă pun în pielea unui turist străin care ar alege litoralul românesc drept destinaţie de vacanţă. Concluziile la care am ajuns m-au speriat pentru că, dincolo de dezămăgirea care-l va cuprinde pe bietul om(dezamăgire care se va încheia, cel mai probabil, cu acţionarea în instanţă a agenţiei care i-a vândut biletele) acest heirupism de paradă ne afectează iremediabil pe toţi. A-ţi face publicitate înainte de a pune lucrurile la punct e un nonsens, o formă fără fond care riscă să dinamiteze imaginea şi-aşa şifonată pe care o avem (vezi episodul Bourdain).

M-aş fi bucurat dacă Nutzi s-ar fi deplasat în Franţa pentru a înţelege cum se face "ştiinţific" turismul. Dacă acesta ar fi fost adevăratul motiv al deplasării aş fi fost de acord să-i sponsorizăm şederea acolo întrucât ar fi fost o experienţă pozitivă din care ar fi avut ce învăţa. Nu a fost aşa. A preferat să închirieze Place de l'Hôtel de Ville pentru un spectacol îndoielnic sub pretextul publicităţii pentru România. O acţiune de-a dreptul grotescă şi care, probabil, a păpat inutil o căruţă de bani. Oare contorizează cineva aceste sifoane? Nu de alta, dar banii aceştia mai bine ar fi ţinuţi pentru plăţi de despăgubiri.

Din păcate pentru noi, turismul autohton nu este altceva decât o groaznică adunătură de experienţe neplăcute. Lipsa de viziune, amatorismul şi dorinţa de îmbogăţire rapidă sunt caracteristicile pricipale ale acestui domeniu subdezvoltat. Până acum, responsabilii pentru turism nu au ştiut decât să facă spectacol. Un spectacol ieftin, preluat din mers de duduia a cărei carieră, probabil, ar fi trebuit să-şi aibă apogeul, în cel mai bun caz, pe Boulevard Périphérique(ştiu, alta e zona, dar aţi prins ideea :-)) .

Reintoarcerea in realitate?

Probabil cel mai important eveniment al săptămânii a fost ieşirea la rampă a lui Bernanke. Într-un discurs destul de categoric, şeful FED a atras atenţia Congresului şi Casei Albe că "economia va suferi în cazul în care deficitul bugetar nu va fi ţinut în frâu". Este destul de şocantă această declaraţie, mai ales dacă o privim prin prisma susţinerii necondiţionate pe care Bernanke a acordat-o programului economic al lui Obama.

Ceea ce şochează la politicienii de pe toate meleagurile este o proastă înţelegere a fenomenului economic. Aşa cum am mai spus în multe rânduri, politica economică a lui Obama a fost una falimentară, în care aproximativul şi jumătăţile de măsură au fost elementele de bază. Speriat probabil de frenezia cu care Trezoreria se împrumută la costuri din ce în ce mai mari, Bernanke s-a trezit din dulcea amorţeală care-l cuprinsese şi a început să le predea oficialilor lecţii de economie. Deocamdată sub formă de "pilde" şi avertismente. Aşa se face că am auzit lucruri pe care le credeam de mult şterse din mintea americanilor: "Even as we take steps to address the recession and threats to financial stability, maintaining the confidence of the financial markets requires that we, as a nation, begin planning now for the restoration of fiscal balance" sau "unless we demonstrate a strong commitment to fiscal sustainability in the longer run, we will have neither financial stability nor healthy economic growth". Desigur, aş putea da o groază de citate, dar cred că mai simplu este să citiţi originalul la adresa: http://www.federalreserve.gov.

Sincer, sunt surprins de conştientizarea bruscă a fenomenului de către un Bernanke pe care-l credeam adormit lângă tiparniţă. La cum au evoluat lucrurile până acum, m-aş fi aşteptat mai degrabă la rescrierea "Modern Money Mechanics" astfel încât să avem fundamentate fenomenele care se petrec atunci când se lucrează cu masă monetară infinită. În final nu ne rămâne decât să vedem dacă vom avea de-a face cu o schimbare de optică sau doar cu o telenovelă de Congres.

P.S. Acelaşi FED a anunţat că băncile care vor să returneze datoriile vor trebui să treacă un alt stress test, mai dur decât primul. Să înţeleg din asta că ceea ce afirmam în aprilie, anume că stress test-ul e un bluf, se adevereşte?

Euro - confirmarea necesara

În urmă cu aproximativ o lună scriam despre intrarea pe euro. Spuneam atunci că sunt îndeplinite toate semnele necesare pentru o apreciere a euro. Pe-atunci EURUSD era la nivelul ~1.35. În momentul de faţă, moneda europeană s-a apreciat puternic, atingând 1.43. O diferenţă spectaculoasă care a produs profituri extrem de grase celor care s-au situat de partea corectă a trendului.

La ora actuală, graficul EURUSD(vezi imaginea) se prezintă extrem de bine pentru moneda europeană. ADX semnalizează faptul că trendul actual nu şi-a pierdut încă din suflu, iar crossover-ul ema(20) cu ema(200) ne indică o posibilă oportunitate long. Singurul indicator care ne avertizează asupra unei posibile întoarceri este RSI care a depăşit 70.



Cu toate că din punct de vedere tehnic lucrurile arată bine, din punct de vedere fundamental există o probabilitate mare să avem o vară agitată. În economia europeană s-au strâns destule tensiuni şi dezechilibre, iar întreg continentul se află în recesiune. Băncile europene au fost protejate până în prezent, însă aceasta nu le fereşte de probleme. De asemenea, în industrie lucrurile stau destul de prost întrucât autorităţile naţionale au adoptat o politică protecţionistă în defavoarea unei restructurări. Tot greul următoarei perioade va cădea pe umerii Comisiei Europene şi al BCE. În cazul în care cele două instituţii vor da dovadă de luciditate şi vor lua decizii corecte(care, din păcate, sunt nepopulare) vom putea spera la o recuperare rapidă a zonei euro. Dacă însă se vor lua decizii similare celor din SUA, cel mai probabil autorităţile naţionale vor adopta o poziţie "scapă cine poate" extrem de toxică pentru întreaga economie.

Ca o concluzie, cu toate că din punct de vedere tehnic resursele monedei europene nu au secat încă, în periada imediat următoare e nevoie de atenţie. Esenţială în toată această ecuaţie va fi politica instituţiilor europene.

Credite si restante

Au trecut aproape două luni de când nu am mai analizat situaţia pieţei bancare autohtone, motiv pentru care consider extrem de interesantă studierea evoluţiei sistemului prin prisma ultimelor rapoarte publicate de BNR. La o primă vedere sunt tentat să spun că optimismul afişat de către Guvernator este invers proporţional cu starea sistemului. Aceasta pentru că, dincolo de sloganele aruncate de unii, cifrele arată rău.

În primul rând, constătăm o continuare a scăderii volumului creditelor atât în lei cât şi în valută. În ceea ce priveşte nivelul restanţelor, acestea cunosc o creştere galopantă, depăşind 3% pentru creditele acordate în lei şi apropiindu-se de 2% pentru creditele în valută. În imaginile de mai jos se poate observa cu uşurinţă traiectoria clară pe care o au restanţele. Iar, ca o părere personală, cred că acesta este trendul cu care trebuie să ne obişnuim. Dacă amintim faptul că în ultimele două luni am avut parte de o relativă stabilizare a situaţiei, determinată de încheierea acordului cu FMI, lucrurile nu par deloc în regulă.


Dacă cifrele medii pot părea(pentru unii) a se situa în limite acceptabile, cu totul altfel se prezintă situaţia atunci când analizăm la nivel de judeţ. În graficul de mai jos, judeţele sunt ordonate crescător după procentul de restanţe din total credite. Consider de-a dreptul şocant faptul că există zone unde rata restanţelor se îndreaptă ameninţător către 7%. O asemenea rată a restanţelor ridică semne majore de întrebare în ceea ce priveşte atât mediul economic din acele judeţe cât şi profitabilitatea băncilor.
Ca o concluzie, cred că situaţia va continua să se deterioreze pe fondul creşterilor accentuate ale problemelor economice. Greşeala care se face la noi este aceeaşi pe care o fac americanii: credem că dacă inducem sentimente pozitive putem rezolva problemele de fond, lucru total fals. Până la urmă nu rămâne decât o singură realitate, rece şi impersonală: cea a cifrelor. Iar această realitate este total împotriva noastră deoarece, dincolo de imagine, e nevoie de acţiune.

Un Opel si mai multe intrebari

Întâmplarea de la sfârşitul săptămânii trecute poate fi considerată atât o lecţie cât şi, din punctul nostru de vedere, un avertisment. Modalitatea în care nemţii au tranşat vânzarea Opel a fost brutală şi, la prima vedere, lipsită de logică. Numai că în spatele aparenţeleor se ascund realităţi care arată mult mai urât decât închipuirile noastre.

Când s-a decis alegerea Magna International în defavoarea Fiat nu s-a petrecut altceva decât o aparentă încălcare a logicii. Dacă însă vom pătrunde puţin mai mult în iţele afacerii, vom putea înţelege perfect "funcţionarea mecanismului". Magna International, compania scoasă în faţă va deţine numai 20% din Opel, în timp ce banca rusească Sberbank va avea 35%. Restul de acţiuni vor fi deţinute de către GM (35%) şi salariaţii Opel. Parcă am fi asistat la una din privatizările prin metoda MEBO. Evident, în această ecuaţie, toată lumea se întreabă ce are în comun un producător de piese cu o bancă rusească şi, mai ales, ce legătură are Sberbank cu Opel. În aparenţă cele trei entităţi par distincte, numai că în întreaga încrengătură a apărut "partenerul industrial" al Magna: OAO GAZ, constructorul de maşini aparţinând falimentarului Oleg Deripaska. Ei bine, aici se închide cercul întrucât Deripaska nu este nimeni alcineva decât cel care, în mai 2007, investea peste 1.54 mld. dolari în Magna International. O tranzacţie pe care nu a mai putut-o susţine din cauza crizei.

Acapararea Opel de către ruşi nu are nicio justificare economică pentru nemţi. Probabil singura câştigată va fi Angela Markel care, prin intermediul acestei decizii, şi-a asigurat un viitor călduţ, asemeni predecesorului său. Ruşii nu vor decât să obţină accesul la tehnologiie GM pentru a-şi putea retehnologiza îmbătrânita industrie auto. Aceasta le va permite lansarea de modele competitive pentru enorma piaţă internă şi contracararea producătorilor externi. Modalitatea categorică de tranşare a acestei afaceri este, fără doar şi poate, o lecţie importantă. Este îngrijorătoare adaptabilitatea ruşilor care, într-un timp extrem de scurt, au înţeles care sunt slăbiciunile vesticilor(vezi Gerhard Schröder) şi, bazându-se pe acestea, reuşesc lovituri extrem de exacte. Cei care cred că soarta celor 1.5 miliarde puse la bătaie de cabinetul Merkel vor salva Opel se înşeală amarnic. Ele nu fac altceva decât să plătească indirect(prin intermediul salariilor care se vor mai da o perioadă de timp) sindicatele care au ştiut extrem de bine împotriva cui să ţipe. Aceasta probabil l-a făcut pe Marchione să spună într-o conferinţă de presă: “this process is taking on the air of a Brazilian soap opera”.

Spuneam la începutul articolului că, din punctul nostru de vedere, această tranzacţie este un avertisment. Faptul că la nemţi se întâmplă aberaţii de acest gen înseamnă că ceva e putred în Europa, iar politica noastră jenantă faţă de Rusia s-ar putea să aibe consecinţe grave. Când mă gândesc la acuzele aduse OMV de către unguri, la faptul că Rhurgas(cumpărătorul Distrigaz Nord) are relaţii mai mult decât apropiate cu ruşii şi la suspiciunile care planează asupra GDF înţeleg că nu ne aflăm sub auspicii liniştitoare. Vom avea oare timpul necesar reparării greşelilor grave făcute involuntar(sau poate voluntar, cine ştie)? Sunt câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem cu foarte mare seriozitate.

Întorcându-ne la afacerea Opel, nu voi mai face decât o singură remarcă: în prima sa campanie electorală, Angela Merkel s-a făcut cunoscută prin faptul că nu reuşea să diferenţieze salariul net de cel brut. Şi la ei, situaţia este la fel ca la noi. Politicieni competenţi care iau decizii cruciale!