Efectul Dubai

Fenomenul Dubai are toate şansele să se transforme într-un element esenţial al crizei actuale. În timp ce peste tot se vorbeşte despre reintrarea pe creştere, fenomenele cauzate de excesele trecutului ies cu forţă la suprafaţă, semnalizându-ne faptul că fundamental nu s-a schimbat nimic. 

Dacă până acum criza a avut în centrul atenţiei SUA, iată că Dubaiul introduce în forţă Europa, care până acum a jucat rolul actorului din umbră. Peste 80% din expunerea pe Dubai aparţine băncilor europene, iar partea leului a revenit, aşa cum era de aşteptat, exuberantelor bănci englezeşti. Probabil Banca Angliei este nespus de bucuroasă să constate noua boacănă comisă de instituţiile subordonate. Şi, cu această ocazie, cred că a sosit momentul să ne punem serios întrebări referitoare la capacitatea construcţiei economice britanice de a rezista pe termen lung. Aşa cum remarca cu mai multe luni în urmă Jim Rogers, Regatul Unit nu mai dispune de absolut nimic în afara resurselor din Marea Nordului ceea ce transformă economia insulei într-o formă fără fond.

Oricât de mult ar încerca birocraţii europeni să minimizeze impactul deranjului din Golf, răul pare a fi deja făcut. Dincolo de băncile aflate în linia întâi(HSBC, Standard Chartered, Barclays, Royal Bank of Scotland's ABN Amro, BNP Paribas SA , Lloyds şi Credit Agricole), privirile observatorilor se îndreaptă obsesiv către băncile greceşti. Cu toate că implicarea acestora în Dubai nu este foarte clară, există voci care bănuiesc implicarea unora dintre ele în proiecte de dezvoltări imobiliare în zonă. Reacţia poate fi însă numai de natură emoţională, fără o bază reală(până când nu există dovezi clare, nu cred că are sens să ne inflamăm inutil). În afara băncilor, este posibil să vedem o nouă inflamare imobiliară europeană cauzată de tentativa proprietarilor arabi de a-şi vinde proprietăţile deţinute în special în safe heaven-ul englezesc.

Dar ceea ce este mult mai interesant este modul în care analiştii şi investitorii vor privi de-acum înainte statele şi economiile lor, prin prisma datoriilor pe care le au. Aici avem poate cea mai interesantă perspectivă şi, pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba, am ataşat articolului un tabel cu cele mai îndatorate state ale lumii. Cum lesne se poate observa, topul este dominat copios de statele europene, singurele outsid-ere fiind SUA, Australia şi Hong Kong-ul. Cea mai mare datorie o are SUA, însă dacă o raportăm ca procent din PIB ne rezultă un 94%, mult inferior procentelor de-a dreptul îngrijorătoare înregistrate de Irlanda, Elveţia, Anglia sau Olanda. Dacă extindem puţin analiza şi adunăm atât PIB-ul ţărilor din UE care apar în acest tabel cât şi datoriile pe care le au obţinem un rezultat surprinzător: la un PIB aproximativ egal cu cel al SUA în UE avem o datorie de 2.7 ori mai mare decât cea a SUA. Cu alte cuvinte, un grad de îndatorare de ~265% din PIB.

Probabil sunt mulţi cei care consideră că gradul de îndatorare al unei ţări nu reprezintă un indicator care ar trebui să fie luat în seamă. Personal eu mă opun acestei opinii. Cheltuind mai mult decât produci nu faci altceva decât să te îndrepţi inevitabil spre groapa default-ului şi asta indiferent că eşti persoană sau stat. Sunt tare curios să înţeleg cum vor reuşi să-şi respecte obligaţiile statele supraîndatorate în condiţiile creşeterii dobânzilor. Este numai una din întrebările care ar trebui să le producă fiori oficialilor europeni capabili în ultima vreme doar de spectacol şi declaraţii sforăitoare.