Nouriel Roubini on the 2010 Economy

blogger

Ieri programasem apariția unui articol despre Davos. Din păcate Blogger-ul cam dă rateuri în ultima vreme, aşa că n-a luat în seamă programarea de publicare, iar eu nu n-am avut posibilitatea să-l public manual(în timp util) pentru că m-am luat cu alte chefuri şi treburi.. Între timp, articolul respectiv a devenit, obsolete necesitând reveniri, adăugiri şi clarificări. Astăzi, după o noapte nebună, am constatat pocitania şi mi-a părut rău. Am avut sentimentul că am muncit total aiurea la un lucru din care n-a ieşit nimic. Nasol şi inutil.

De ce Moise Guran ...?

M-am trezit acum şi am citit reacţiile la articolul de ieri. Recunosc, a fost scris la nervi şi îmi dau seama că am avut un  limbaj cam dur. Aşa că am decis să-l elimin.  Este pentru a doua oară când elimin un articol de pe blog(prima dată din cauză că băteam câmpii, iar acum din cauză că m-au luat nervii prea tare). Am introdus acest post pentru a raspunde comentariilor postate ieri pe blog.

Dacă voi avea timp voi rescrie articolul pentru a combate aberaţiile spuse despre El Bulli. Sau, mai bine, poate voi scrie un articol în care să vorbesc numai despre El Bulli.

Comentariile la articolul de ieri(raspunsurile în comment):

Moise Guran spunea...

Aceasta este sursa http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=20601093&sid=a7VSRwNUGqtA Autorul isi aminteste concret ce a gustat acolo. E veridic. tu pari mai degraba snob. ceea ce desigur e cu totul altceva decat taran sau meltean dar se apropie deseori de calificativul "prost" Mi se pare ca ma urmaresti prea des pentru a fi ceva intamplator. uite, hai sa ne imprietenim. Sunt interesat de frustrarea ta. de unde vine? PS articolul respectiv a fost scris de un redactor. imi asum desigur responsabilitatea abordarii superficiale. am inteles ulterior care erau greselile de abordare.

28 ianuarie 2010, 00:37

George spunea...

la amandoi va urmaresc "productiile"; parca m-as fi asteptat la alt subiect de dezbatere; nu toate zilele pot fi bune; s-auzim de bine

28 ianuarie 2010, 00:45

RaduBT spunea...

Dan, spune-i te rog dl Guran ca numai un "bucatar" autentic poate sa inteleaga alt "bucatar" autentic. Acelasi rationament se aplica in orice domeniu. :) .. ps: recunoaste ca nu stiai de JP Morgan. :)

28 ianuarie 2010, 00:46

Mircea spunea...

Dan, chiar mi-a placut multa vreme blogul asta, si n-as vrea sa renunt la el, desi, in ultima vreme tinde sa devina din ce in ce mai banal. Nu mi-o lua in nume de rau, dar, daca e o zi in care nu ai vreo tema interesanta de abordat, mai bine nu mai scrii. Cateodata mi se pare ca o faci doar ca sa fie ceva acolo pe site.. Iar azi am ramas destul de socat de brutalitatea exprimarii. Nu scuz cu nimic superficialitatea emisiunii lui Moise Guran, dar ai exagerat.

28 ianuarie 2010, 01:25

Mircea spunea...

BTW, tema cu peak oil-u mi se pare de 1000 de ori mai interesanta

28 ianuarie 2010, 01:30

Trei ani de inghet

Pe scurt, cam asa s-ar traduce ceea ce le propune Obama americanilor. Trei ani de restricţii bugetare în care nu va exista decât o singură excepţie: armata. Un semnal menit a sugera două lucruri: în primul rând că SUA priveşte cu responsabilitate problema deficitului bugetar, iar în al doilea rând că, indiferent de greutăţi, apărarea şi forţa militară vor fi pe primul loc. Din punct de vedere al marketingului politic, avem de-a face în mod clar cu o lovitură foarte bună. Dacă Obama ar fi fost implicat într-o campanie de imagine, probabil că acest gest ar fi avut un efect teribil.

Dacă însă vom da la o parte "aburii" vom constata că în spatele acestui gest se află mai degrabă disperarea, încercarea de a salva ceea ce mai poate fi salvat dintr-un sistem care refuză să mai funcţioneze. În timp ce se scufunda, pe Titanic cânta orchestra, mimând, într-un ultim efort, normalitatea. Tot la fel acum se mimează normalitatea aruncându-se în piaţă, cu o seriozitate de-a dreptul prostească, informaţii despre economii bugetare de câteva zeci de miliarde de dolari. E de-a dreptul hilar să constaţi cum o economie al cărei deficit se măsoară în trilioane îşi propune să recupereze câteva amărâte de miliarde, bani care, în cel mai bun caz, ar acoperi doar cheltuielile cu dobânda. Privind din această perspectivă, îngheţarea propusă de Obama are practic acelaşi efect cu al orchestrei de pe Titanic.

Mai devreme sau mai târziu se va ajunge la momentul adevărului.  Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut atât de repede pe cât am crezut. Intervenţiile aberante ale băncilor centrale, dublate de publicarea unor date macro false au menţinut inutil un climat de optimism tâmp. Până acum s-a jucat totul pe cartea recuperării rapide. Cu toate acestea, orice om normal îşi dă seama că dolarul american nu mai poate avea nicio credibilitate, indiferent de jocul de glezne pe care-l afişează ostentativ şi teatral oficialii de la Casa Albă. Cu toate acestea preferăm să acceptăm falsa realitate, chiar dacă aceasta sfidează logica. Aceasta însă nu poate opri practica FED-ului de a cumpăra pe şest bondurile emise de Trezorerie, un mecanism a cărui finalitate nu are cum să fie alta decât colapsul sau hiperinflaţia. 

Keynes observa că "the market can stay irrational longer than you can stay solvent". Întrebarea care se pune este cât de mult pot sta pieţele la nivele iraţionale în condiţiile în care se pompează voit bani în iraţional.  Sau, reformulând, cât de mult pot sta solvenţi cei din spate care alimentează iraţionalul pieţelor. Probabil numai "The Plunge Protection Team" ne-ar putea oferi o explicaţie, dar tare mă tem că şi ei sunt pe tărâmurile nisipurilor mişcătoare.

Eternul si fascinantul Videanu

Anul trecut atrăgeam atenţia asupra pericolului începerii exploatării la Roşia Montana. Incertitudinile din contract, precum şi puternicul impact negativ pe care această exploatare îl va avea asupra mediului, mă făceau să trag un semnal de alarmă. Evident, la momentul respectiv eram destul de sigur asupra deznodământului. Faptul că întreaga campanie publicitară deşănţată s-a derulat prin firma lui Felix Tătaru era un indiciu destul de clar asupra a ceea ce va urma. Se făcea vorbire atunci despre nişte miliarde care vor intra în România. Aşteptaţi, în mod sigur vor intra! Acum depinde însă şi în ce buzunar.

Până când deştepţii care mă contraziceau se vor dezmetici, vă voi prezenta un frumos traseu al marelui business Rosia Montana. În decembrie 2008, atunci când mulţi se jucau de-a alegerile, Gabriel Resources a operat o majorare de capital la Roşia Montană Gold Corporation, firma la care statul român deţine aproximativ 20%. Cum statul român, reprezentat de Videanu, este sărac, nu a avut 28 milioane de euro pentru participarea la majorarea capitalului social. Aşa că s-a găsit o soluţie inedită: Gabriel Resources a dat statului(adică Minvest) banii necesari majorării de capital. Mai devreme sau mai târziu(în funcţie de mersul aprobărilor), Gabriel Resources va cere Minvest contravaloarea împrumutului şi cum, prin grija guvernanţilor, aceştia nu vor exista, Gabriel Resources va îşi va mări participaţia în RMGC până la aproape 100%.

O altă afacere interesantă este cea a marilor companii energetice. Având girul CSAT, Videanu urmează să înfiinţeze două companii gigant(Electra şi Energetica) prin comasarea arbitrară a unor facilităţi de producţie. Astfel, Electra va fi compusă din complexurile energetice din Oltenia, Nuclearelectrica, SNLO şi trei sucursale ale Hidroelectrica, în timp ce Energetica va fi compusă din Electrocentrale Bucureşti, Porţile de fier şi celelalte sucursale ale Hidroelectrica. La prima vedere, înfiinţarea unor coloşi energetici pare benefică, numai că Videanu le-a trasat o sarcină dubioasă: înjumătăţirea cotelor de piaţă deţinute până în 2017. Cu alte cuvinte, comasezi facilităţi de producţie care merg bine cu unele falimentare pentru a face nişte coloşi al căror unic scop este acela de a pierde cote de piaţă. Ştiu, sună stupid, dar dincolo de această aberaţie, cred că mişcarea are o motivaţie mult mai pământeană: rescrierea ierarhiilor din rândul intermediarilor de pe piaţa energiei. Aşa cum se ştie, sunt multe firme apropiate grupării de la vârful PDL care aşteaptă cu nerăbdare alocarea unor hălci din ce în ce mai mari de energie ieftină. Şi cum pierderile din contracte păguboase vor trebui acoperite cumva, ne vom trezi în câţiva ani că vom plăti cel mai mare preţ pe energie din Europa. Nu credeţi? Aşteptaţi şi veţi vedea.

Ultima afacere la care mă voi referi este una legată de Petrom, pardon OMV Petrom. Este destul de ciudat de constatat cum această societate se bucură de un sprijin al statului, indiferent de guvernare. Unul dintre ultimele favoruri a fost identificat excelent de către Dan Şelaru pe blogul său. Eu mă voi referi la o chestiune pe care am mai tratat-o, anume majorarea de capital social a acestei societăţi, majorare cerută cu insistenţă de OMV. Suma cu care ar trebui să cotizeze statul român este de aproximativ patru sute de milioane de euro. Mă întreb de unde va face Videanu rost de aceşti bani, atâta vreme cât nu a avut treizeci de milioane pentru RMGC. Probabil, pe şest vom asista la o nouă micşorare a cotei deţinute de stat în această societate. Simplu şi eficient.

Ştiu, e destul de greu pentru cei care au ajuns la putere din cauză că nu a mai rămas prea mult de "tranzacţionat". În aceste condiţii este foarte importantă inventivitatea şi capacitatea de a face bani din piatră seacă a unor băieţi puşi în poziţii cheie. Din acest punct de vedere, Videanu a fost o alegere înţeleaptă. A dovedit-o încă de pe vremea când "bordura" Bucureştiul.

O schimbare istorica (II)

Cu toate că intenţionam să încep săptămâna cu un alt subiect, prefer să mai zăbovesc puţin asupra tentativei Administraţiei Obama de a reglementa piaţa bancară americană. Aşa cum intuiam, mişcarea a avut efectul unui scurtcircuit, al unui impuls care i-a făcut şi pe oficialii celorlalte naţiuni să privească atent la ceea ce se întâmplă acum în SUA. Motive pentru a imita reglementările americane sunt destule, dar, probabil, cel mai importatnt este exemplul actualei crize şi a costurilor imense asumate de stat pentru menţinerea pe linia de plutire a unei economii în derivă.

Lucrurile sunt atât de atent studiate încât sunt ferm convins că acest subiect va fi cap de afiş la Davos. Iar iniţiativele, în mod sigur nu se vor opri aici. Probabil, cel mai eficient mod de acţiune ar fi acela se stabilire a unui framework imternaţional care, prin fixarea unor principii şi regulamente comune, s-ar putea constitui într-un bun start în ceea ce priveşte reglementarea băncilor.

Au fost mai multe comentarii la articolul anterior care insinuau faptul că reglementarea înseamnă limitare, că stabilirea unei "dimensiuni" maxime a unei bănci este o măsură injustă care ar avea ca efect omorârea liberei concurenţe. Personal nu sunt de acord cu aceste supoziţii şi aceasta din cauza modului special în care operează o bancă. Dacă prin bancă s-ar înţelege o instituţie care împrumută doar din fondurile proprii, probabil că o asemenea reglementare nu şi-ar avea sensul. Când însă băncile pornesc din start cu un avantaj faţă de ceilalţi participanţi din economie, lucrurile nu mai sunt atât de simple. De asemenea, bruiajul indus în sistem de falimentul unei bănci este întotdeauna devastator, iar riscul unei dezechilibrări a economiei creşte invers proporţional cu numărul şi mărimea instituţiilor financiare.

Cu toate că sunt liberal în gândire, consider că libertatea şi reglementarea nu sunt noţiuni complementare. Pentru a funcţiona, orice societate are nevoie de un set de principii şi reguli, altfel ajungem în anarhie, adică acolo unde nu se mai întâmplă nimic(sau se întâmplă prea multe, luaţi-o cum vreţi). De aceea cred cu tărie că toţi cei care susţin dereglementarea absolută nu fac altceva decât să încerce un exerciţiu şi-atât.

Adevaratul Steve Jobs

O schimbare istorica

Măsurile pe care Obama intenţionează să le ia în perioada imediat următoare vor marca(în cazul în care vor fi adoptate) începutul unei noi ere. Dacă este adevărat ceea ce a fost anunţat, Obama intenţionează să limiteze strict dimensiunile pe care le poate avea o bancă, precum şi domeniul de activitate. Astfel, în cazul în care o instituţie financiară ajunge la o anumită dimensiune va trebui să-şi vândă o parte din active. De asemenea, diviziile de investiţii ale băncilor vor fi  separate, iar tranzacţiile în nume propriu vor fi strict limitate. Practic, băncile nu vor mai putea investi în burse banii atraşi prin intermediul depozitelor. Mai mult, nu vor mai avea voie să investească în fonduri de hedging, în private equity şi imobiliare.  Sunt măsuri care vor limita strict sumele care vor putea fi introduse în tranzacţii speculative.

Adoptarea acestor propuneri va reprezenta o schimbare radicală de concept şi direcţie în ceea ce priveşte atât economia SUA cât şi cea mondială. Începând din anii '80 moda băncilor gigant rezultate din fuziuni şi achiziţii a cumprins întreaga lume. Aşa se face că acum avem bănci gigant în SUA, Japonia, China şi Europa, instituţii de proporţii imense şi din ce în ce mai ineficiente. Cred că fenomenul "too big to fail" va fi dat uitării peste tot în lume. Bănci mai mici înseamnă automat o concurenţă mai mare şi servicii mai bune.

Ca reacţie la aceste măsuri sunt aşteptate evoluţii interesante care vor conduce la reaşezări de preţuri pe burse. Fără marile "faruri călăuzitoare" care până acum acţionau monolitic, unele preţuri  s-ar putea să cunoască corecţii serioase. 

În concluzie, cred că anticorpii SUA încep să reacţioneze dur. Aşa cum spuneam în urmă cu o săptămână, fascinant pentru America este faptul că, de fiecare dată când se confruntă cu o criză sau cu o problemă majoră, este capabilă să se reinventeze şi să repornească rapid, cu toate motoarele turate la maxim. Poate vom învăţa şi noi ceva din asta!

P.S. Cred că trebuie menţionat că măsurile au fost anunţate de către Obama la două zile după ce democraţii au suferit o înfrângere electorală devastatoare în Massachusetts.

Impozite si aberatii

Acum câţiva ani, într-un club de fiţe, epicureanu'  între două discuţii despre chestiuni arzătoare(gen pectoralii sau dorsalele defilatoarelor de profesie) îşi convingea comesenii despre avantajele investirii banilor în România. Pe vremea aceea era pe val, iar introducerea taxei unice avea un efect fantastic atât asupra economiei cât şi asupra bugetului. Vremurile au trecut, iar foamea maladivă de bani l-a făcut pe acelaşi epicurean să îmbrăţişeze măsuri aberante gen impozitarea  averilor mari. Ideea a pornit de la o iniţiativă legislativă a unui deputat PSD şi se pare că a fost atât de mult pe placul lu' nea Sebi încât s-a hotărât să ceară părerea şi sprijinul specialiştilor FMI pentru introducerea ei.

Trecând peste aspectele constituţionale ridicate de o asemenea măsură, nu pot spune decât că avem de-a face cu o prostie impardonabilă. Conform unor calcule făcute(pe baza  unor cifre umflate) ar rezulta o colectare de 200 - 300 de milioane de euro, ceea ce reprezintă o nimica toată. Însă lichidităţile care vor părăsi România în perioada imediat următoare vor produce reacţii în lanţ. O chestiune la care nu avea cum să se gândească nea Sebi deoarece el nu are habar că astăzi poţi muta banii cu un singur click.

Este destul de ciudat să treci la măsuri aberante de impozitare în condiţiile în care Ministerul de Finanţe nu e capabil să-şi încaseze datoriile curente. Dacă ar vrea să facă rost de bani, epicureanu ar trebui să ia câteva măsuri cât se poate de simple: colectarea taxelor şi impozitelor prin intermediul băncilor, externalizarea serviciilor de recuperare a debitelor(probabil cea mai mare sursa de corupţie din MF) şi privatizarea controlului. Trei măsuri care ar conduce garantat la o dublare a sumelor colectate. Există însă o problemă: nu vor mai putea fi furaţi bani, iar şpăguţele se vor împuţina teribil.

Noua invazie bancara

Ieri, în Ziarul Financiar a apărut un articol de-a dreptul surprinzător: "Marile bănci care operează în Est pariază pe ieşirea regiunii din recesiune". Desigur, o nouă petardă aruncată inutil :

"Banca italiana UniCredit planuieste sa deschida 100 de filiale in Europa Centrala si de Est. Grupul austriac Raiffeisen International lanseaza in regiune o banca on-line, iar Erste, tot din Austria, isi deschide 70 de filiale in Romania, cea mai importanta piata a grupului in regiune, scrie Financial Times."

Din enumerare trebuie eliminată Raiffeisen deoarece deschiderea băncii on-line ţine mai degrabă de criză, şi nu de revenirea rapidă care se sugerează în articol. În cazul în care ştirea este adevărată pentru celelalte două bănci enumerate înseamnă că suspiciunile pe care le am la adresa bancherilor se justifică pe deplin. Nu voi face decât un raţionament la nivelul României deoarece nu am timpul necesar pentru a-l extinde la nivelul întregului Est.

Având în vedere că se vorbeşte despre deschideri de noi unităţi, nu pot trage altă concluzie decât că băncile respective mizează puternic pe retail şi pe revenirea creditării. Făcând un calcul simplu, ne rezultă că, în ceea ce priveşte populaţia bancarizabilă a acestui segment, la ora actuală avem un credit mediu de ~22 000 RON. În cazul în care devenim brusc optimişti, putem deduce că valoarea creditului mediu se poate duce teoretic spre 36 000 RON, adică o creştere a soldului creditelor cu ~64%. Probabil acesta este calculul pe care şi-l fac unii atunci când se aruncă în asemenea declaraţii, însă uită câteva date esenţiale. În primul rând este vorba de faptul că valoarea creditului mediu este raportată la datele oficiale care nu includ creditele cesionate. De asemenea, niciodată nu se va ajunge la valoarea maximă a creditului mediu, iar o evaluare corectă ar trebui să ia în consideraţie maxim 70% din această valoare, adică ~25 000 ceea ce corespunde unei creşteri mult mai pământeşti de 13%. Mai mult, în aceast raţionament nu au fost introduse locurile de muncă anunţate să dispară, al căror nivel se situează între 2% şi 4%. Şi ultimul element despre care nu am făcut vorbire este acela referitor la efectele "găurii demografice" din primii ani de după Revoluţie şi care se vor face simţite în economie în următorii 2-3 ani.

Punând cap la cap toate datele, rezultă că auspiciile nu sunt nici pe departe atât de favorabile. Mă întreb totuşi de ce trebuie deschise unităţi noi pentru a asigura o creşte de ~ 10%, în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a ghişeelor de cartier efectiv şomează. Probabil mult mai simplu ar fi ca bancherii să deblocheze creditarea, în acest fel obţinându-se fără probleme creşterea dorită.

Desigur, oportunităţi sunt imense pe piaţa estică, dar nu pentru actualele bănci. Modelul lor de business necesită costuri imense de funcţionare care sunt decontate de către clienţi. Marea provocare este pentru instituţiile de nişă care pot targeta clienţii nemulţumiţi ai acestor bănci. Dar aceasta este o cu totul altă poveste care-l are pe "bancherul clasic" în rolul de perdant al luptei.

Expulzarea ca strategie

Cu ceva vreme în urmă vorbeam despre posibilitatea ca anumite state problemă(exemplificam cu Grecia) să fie excluse din zona euro pentru protejarea monedei unice. De asemenea, tot atunci am lansat o ipoteză referitoare la posibilitatea ca, la un moment-dat, să se pună probleme excluderii fizice din UE a statelor care nu reuşesc să îndeplinească minimul de condiţii economice. La momentul respectiv, mai mulţi cititori "m-au tras de urechi" argumentând că nu există modalităţi legale pentru niciuna din excluderi. Totuşi, inexistenţa la momentul actual a unor precizări legale nu exclude ca, pe viitor, mecanismele descrise să fie legiferate.

Parcă pentru a contrazice opiniile din ce în ce mai vehement exprimate în presa internaţională, oficialii europeni au dat declaţii de presă în care explicau în termeni categorici de ce un anumit stat nu poate fi exclus din zona euro. Totul a culminat cu o ieşire la rampă a lui Jean Claude Trichet care, de asemenea, şi-a exprimat clar îndoiala referitoare la posibilitatea excluderii. În acelaşi interviu însă, şeful BCE a dat asigurări că Grecia nu va fi ajutată de către instituţia pe care o conduce subliniind că toată responsabilitatea pentru corectarea haosului din finanţe aparţine numai şi numai executivului grecesc.

Aşa cum am mai afirmat în mai multe rânduri, când vine vorba de oficialii europeni, trebuie să fim foarte atenţi atunci când dau declaraţii categorice. Şi aceasta pentru că, tradiţional, europenii nu sunt categorici, lăsând întotdeauna portiţe pentru dezvoltări ulterioare. Când avem de-a face cu o declaraţie categorică, e bine să ne gândim la ce este mai rău deoarece, întotdeauna ea este dată pentru a masca o acţiune care se desfăşoară în spatele uşilor închise.

Evident, ceea ce am scris până acum s-ar fi putut califica la categoria "opinii personale" şi probabil aş fi amânat publicarea unui asemenea articol. Ei bine, motivul pentru nu am amânat ţine de apariţia primului "caiet de studii" referitor la expulzarea din EMU şi UE. Studiul se numeşte "Withdrawal and expulsion from the EU and EMU: some reflections" şi a apărut sub auspiciile ... Băncii Centrale Europene în decembrie 2009. Desigur, este vorba despre o serie de reflecţii juridice referitoare la spinoasele probleme ale expulzării şi secesiunii. Este primul studiu de acest tip care apare şi care sugerează necesitatea existenţei unui framework pentru acoperirea acestor situaţii. Surprinzător, din studiu reiese că, după adoptarea Tratatului de la Lisabona, există căile legale atât pentru expulzare cât şi pentru secesiune. Interesant, nu-i aşa?

Cei interesaţi de acest subiect pot lectura integral materialul ataşat acestui articol. Nu în ultimul rând amintesc faptul că, în mod cu totul surprinzător, autorul studiului se numeşte Phoebus Athanassiou.

A doua consideratie inoportuna

În urma unor comentarii referitoare la curs, cred că este foarte util să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat pe piaţă. Avem la ora actuală previziuni pe curs care acoperă întreg spectrul de interese. În timp ce băncile locale fac presiune pentru aprecierea leului(prin previziunile mai mult decât optimiste), anumite bănci externe văd lucrurile în sens contrar. Aşa se face că previziunile publicate acoperă tot spectrul cuprins între 3.9 şi 4.6.

Realităţile de pe teren nu sunt deloc confortabile. BNR a înscris dobânda de intervenţie pe un trend accelerat-descendent din dorinţa de a impulsiona creditarea(aceleaşi lucruri le-au făcut şi economiile mari, însă banii refuză să intre în creditare), investiţiile străine s-au prăbuşit, iar economia locală este în continuare nefuncţională. Sunt doar câteva argumente care sugerează că deprecierea monedei naţionale este nu numai posibilă, ci necesară.

Tabăra adversă vine cu argumente penibile. În primul rând se reactivează "teza speculatorilor" care trimit în disperare bani de la Londra. Aceasta este preluată cu frenezie de fluxurile locale de informaţii, dar nu se explică motivele acestui comportament straniu. Nu văd niciun investitor atât de nebun încât să arunce banii pe o piaţă junk fără un motiv anume(carry trade? să fim serioşi!). Un alt argument penibil ţine de aşa-numitul "context regional", cu toate că economiile din zonă prezintă diferenţe majore, care nu justifică un comportament similar. De asemenea, se vorbeşte despre îmbunătăţirea contextului economic în ţările dezvoltate şi revenirea apetitului pentru risc al investitorilor, ceea ce este corect. Într-adevăr, în economiile dezvoltate există o oarecare exuberanţă a unor investitori care consideră că "The Great Recession" se apropie cu paşi repezi de sfârşit, aceasta împingându-i spre căutarea rapidă de oportunităţi chiar şi pe pieţele exotice. În cazul în care un asemenea comportament s-ar materializa pentru România ar trebui să simţim acest lucru nu numai prin misterioasele fluxuri ci prin dezgheţarea unor domenii economice. Până acum nu s-a simţit nimic.

În concluzie cred că ne aflăm din nou(a câta oară?) în mijlocul unei intoxicări majore, motiv pentru care consider că actuala traiectorie a cursului este imprimată numai şi numai de către oficialii români prin intermediul BNR, într-o manieră cât se poate de arbitrară. Singurii beneficiarii acestei politici sunt băncile şi politicienii de la putere. Restul este reprezentat de cei care vor suporta în viitor costurile acestei noi exuberanţe consumiste. De altfel, acesta este și scenariul pe care pariază artizanii din spatele mișcării actuale: impulsionarea consumului similar perioadei 2000-2007, chiar dacă mișcarea este echivalentă cu creșterea datoriilor. Întrucât politic se dorește creștere economică, facem creștere economică. Ne costă mult? Nicio problemă, orice exces costă pe lumea asta!

Personal fac parte dintre cei care au pariat împotriva leului(a se citi evitarea păstrării lichidităţilor în această monedă) încă de când era la "nivelul 3.3", iar experţii gen Libocor prognozau o continuare a aprecierii monedei naţionale. Pentru moment nu vad niciun motiv să mă întorc la leu. Fundamental stăm prost, iar perspectivele sunt și mai proaste. Argumentul referitor la rezervele valutare nu se susține. Într-adevăr, din comunicatele BNR arată mare, dar diavolul stă în detalii. A văzut cineva un comunicat oficial cu structura rezervelor? Eu unul nu, dar poate că nu sunt atât de bine informat...

Cine a castigat din criza?

Triplul asalt

Unul dintre elementele forte ale ale sistemului american este reprezentat de capacitatea de autocorecţie. Pentru unii această afirmaţie sună axiomatic, în timp ce pentru alţii reprezintă o mare tâmpenie. Eu însă cred cu tărie că locul pe care-l ocupă SUA în lume se datorează modalităţii în care sistemul american reuşeşte să înveţe din greşeli şi excese. Foarte puţini ştiu despre luptele duse de administraţia SUA cu Rockefeller în perioada în care Standard Oil devenise un monopol de facto. Chiar şi după adoptarea legislaţiei anti-trust, Rockefeller a încercat să-şi diversifice deţinerile în companiile concurente, astfel încât, în final, să rezulte un conglomerat al cărui conducătător să fie tot el. Nu i-a mers, iar aceasta este o lecţie pe care oricine ar trebui s-o cunoască. Problemele de atunci au ajutat la conceperea unei legislaţii dure care au evitat de-a lungul timpului monpolizarea unor domenii(vă mai amintiţi de procesul generat de diferendul Microsoft-Netscape?).

Până acum, criza economică generată de excese şi manipulări inimaginabile nu a dat răgazul necesar tragerii unor concluzii. Nu s-au auzit decât câteva critici din partea unor politicieni, însă acţiunile de stabilire a vinovăţiilor s-au lăsat aşteptate. Mulţi, printre care şi subsemnatul, au considerat că, uşor, uşor se va lăsa o linişte suspectă care va face uitate vinovăţiile în acest caz. Ei bine, sunt pe cale să-mi schimb opinia, cu toate că mulţi mă vor critica pentru asta. Să vedem faptele!

Ron Paul, unul dintre cei mai vehemenţi critici ai sistemului financiar american a deschis focul asupra FED cerând un audit al instituţiei în cauză. Probabil pentru mulți, această știre nu reprezintă o noutate. Într-adevăr, în prima fază, Ron Paul a fost învins de sistem, dar se pare că a pierdut doar o luptă, nu și războiul. Inițial am asistat la o eschivă puternică a FED care a încercat să se ascundă sugerând că are nevoie de independență deplină pentru a putea funcționa corespunzător. Cu toate acestea, optica politcienilor americani pare că s-a schimbat, iar ideea auditării FED-ului nu a fost nicidecum abandonată.

Timothy Geithner spunea recent că auditarea FED "is a line that we don’t want to cross". Probabil că are dreptate, dar numai în ceea ce-l privește. Și aceasta pentru că se află în mijlocul unui scandal din care mi-e greu să cred că va ieși neșifonat. Este vorba despre un schimb de emailuri între New York FED și AIG în care li se solicita ultimilor să nu dea detalii legate de despăgubirile plătite. Despăgubiri care, într-o proporție covârșitoare mergeau la Societe Generale, Goldman Sachs etc. Este evident că acest scandal încă nu a izbucnit, iar voci din ce în ce mai insistente susțin că Geithner ar cam trebui să-și facă bagajele.

Nu în ultimul rând amintesc despre constituirea Financial Crisis Inquiry Commission.Scopul acestei comisii este acela de a analiza atât cauzele care au condus la declanșarea crizei cât și modalitatea în care autoritățile au luptat împotriva efectelor acesteia. Deocamdată au fost audiați principalii actori ai crizei(și marii ei sforari): Lloyd Blankfein(Goldman Sachs), Jamie Dimon(JPMorgan Chase), John Mack(Morgan Stanley) și Brian Moynihan(Bank of America). Nu voi insista asupra frazelor care au făcut deliciul presei deoarece au apărut pe toate fluxurile de informații și probabil sunt cunoscute de toată lumea. Voi aminti însă că sunt aproape convins că această comisie își va respecta scopul de a prezenta cu lux de amănunte adevăratele cauze care au condus la actualele probleme. Și, probabil, în urma constatărilor, vom vedea și o legislație ceva mai strictă.

Toate acestea sunt elemente ale unui puzzle care ne arată adevărata Americă, cea capabilă să se reinventeze de fiecare dată când e nevoie. Probabil mulți mă vor considera puțin exaltat, dar eu cred că suntem într-o situație similară cu cea de pe vremea când Standard Oil făcea legea. Și atunci lucrurile păreau imposibile, dar, până la urmă, ceea ce ce a rezultat a fost o legislație care a permis limitarea exceselor. Sper să vedem același lucru și în obtenebrata lume financiară.

Expertii

Andrei Gheorghe angajat al Ministerului de Finanţe! Funcţia: MUCI!
Dan Bittman angajat al Ministerului de Finanţe! Funcţia nu se ştie.
Peste aceştia tronează Vlădescu! Funcţia: ministru şi epicurean.
Peste Vlădescu este BOC. Funcţia: prim ministru şi lingău.
Peste Boc este Băsescu. Funcţia: preşedinte şi bagabont.
Probabil ar mai fi trebuit să amintesc de udrea, berceanu, videanu, blaga s.a.m.d.

În rest, comentariile nu au niciun sens deoarece simpla enumerare a acestor nume spune totul. Sunt ferm convins că s-a găsit formula ideală pentru ieşirea din criză. Mai amintesc doar că, în tot acest coşmar, nu trebuie să uităm un singur lucru: prostia asta o să ne usture. Rău de tot!

P.S. Acest articol este un pamflet, ca de altfel tot ceea ce se întâmplă în ultima perioadă. :-))

Google China - End of Story

Un masiv atac asupra infrastructurii pe care o are în China se pare că va sta la baza deciziei Google de a părăsi China. Cu toate că atacul a fost iniţiat din Taiwan, investigatorii spun că atacatorii au legături puternice cu guvernul chinez, deoarece au fost afectate conturile de mail ale unor activisti pentru drepturile omului.

Răspunsul Google la acest atac este unul radical întrucât a anunţat că va renunţa la cenzură, o adevărată sfidare pentru guvernul chinez. Probabil această acţiune va face autorităţile să reacţioneze la fel de puternic, nefiind exclusă o "blocadă" asupra site-urilor google. Deocamdată nu s-a auzit nimic dinspre "tabăra adversă", întârzierea este cauzată de birocraţia specifică Partidului Comunist Chinez.

Pentru compania din Mountain View, China nu reprezintă o mare sursă de venit, cu toate că naţiunea asiatiatică are cel mai mare număr de internauţi din lume. De altfel, Google nu este singura companie americană care nu reuşeşte să obţină veniturile dorite din China. Înaintea sa, eBay şi Yahoo au abandonat tentativa de expansiune, preferând să-şi vândă business-urile de-acolo unor companii locale în schimbul unor participaţii minoritare.

Evenimentul pe care l-am descris se pare că pune punct business-urilor americane pe piaţa internetului chinezesc. O piaţă complicată, în care chiar dacă îndeplineşti cerinţele aberante ale Guvernului tot eşti privit cu suspiciune. Rămâne să vedem dacă acest incident va declanşa reacţii ale autorităţilor americane. Cu toate că pentru unii pare minor, incidentul are toate şansele să se transforme în picătura care umple paharul. Vom asista la un exod al companiilor americane din China? Rămâne să vedem, dar eu unul cred că acesta este începutul unui război politico-economic de mare amploare.

Un euro si mai multe dileme

Aprecierea excesiva a monedei europene este o problemă importantă pentru unele state dezvoltate precum Germania. Nivelul la care a ajuns euro face ca importurile să pară ieftine, iar produsele exportate din ce în ce mai puţin atractive. Dacă la începutul crizei întărirea monedei a avut ca efect "disciplinarea" economiilor din zonă şi eficientizarea proceselor interne ale firmelor din statele membre, continuarea actualei situaţii nu face altceva decât să încarce excesiv nota de plată a UE.

Argumentele în favoarea devalorizării euro ţin nu numai de impulsionarea economiei continentale, ci şi de realităţile de pe teren. Trebuie să recunoaştem că, la ora actuală, avem de-a face cu un haos structural al zonei şi cu o necesitate stringentă de cristalizare a politicilor comunitare. În timp ce întreaga politică monetară a euro este a Băncii Centrale Europene, politica fiscală aparţine în totalitate statelor membre. Lucrurile au funcţionat bine atâta timp cât termenii pactului de stabilitate au fost respectați de către membri, dar, o lovitură puternică precum actuala criză economică, a demonstrat fragilitatea tratatelor care guvernează zona. Am avut de-a face cu o imposibilitate a statelor membre de a-şi ţine sub control deficitul bugetar și de o lipsă totală de coordonare. Comisia Europeană, cea care ar fi trebuit să se implice activ în strategia de luptă cu criza a dovedit până acum o crasă incompetență și o lipsă totală de viziune. Practic absolut toate măsurile au fost lăsate la latitudinea guvernelor membre, fără niciun master plan. Iar rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Dacă luăm numai cazul Greciei, al cărei deficit bugetar oficial  este de 12.5%(neoficial se vorbește de 14.5-15%) putem avea o imagine cât se poate de clară asupra gravelor dezechilibre cu care ne confruntăm. Grecia nu este însă singura oaie neagră, ea fiind inclusă în grupul așa-numitelor state PIIGS(Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania) care, la fel ca și Grecia, au finanțele publice în aer. Evident, lumea se uită preponderent către ele deoarece sunt cunoscute excesele de care pot da dovadă politicienii acelor state. Numai că situația este explozivă și în nucleul dur. Deocamdată plutește o tăcere suspectă deasupra Franței, dar inițiativele lui Sarkozi(gen cea pentru taxarea publicității google) nu semnalizează altceva decât o foame maladivă de bani.

În mod cert, în Europa trebuie tranșate mai multe probleme, iar responsabilitatea deplină aparține politicienilor. Este un task important care necesită implementarea unor politici economice comune de-a lungul și de-a latul Continentului. Numai că, o asemenea abordare ar putea avea ca efect o renaștere a naționalismelor sub presiunea instituirii unei discipline transcontinentale. Problema e că însăși noțiunea de disciplină are infinite conotații în Europa.

P.S. Se pare ca am avut dreptate in ceea ce priveste Grecia. Mai multe detalii aici: http://www.ft.com/ .

Lumea tenebrelor

Am fost surprins să aflu că fostul executiv al AIG, Maurice "Hank" Greenberg, a început să aducă acuze nevoalate gigantului Goldman Sachs. Fără pic de diplomaţie, Greenberg spune că cei de la Goldman sunt responsabili pentru căderea pieţei subprime şi, indirect, pentru transformarea AIG dintr-un colos al asigurărilor într-o caricatură gigantică, ineficientă şi cu picioare de lut. Nimic nou sub soare deoarece mii de asemenea acuze au fost formulate în presă, unele dintre ele extrem de bine documentate. Asta însă nu i-a împiedicat pe "oamenii dumnezeului" Blankfein să-şi vadă în continuare de extrem de profitabila activitate de sifonare.

Nu de puţine ori, mai mulţi observatori au remarcat modul malefic în care acţionează Goldman: umflă un balon care atrage investitorii, iar la momentul oportun începe să parieze pe spargerea sa. Şi cum nimic nu e întâmplător pe această lume, balonul chiar se sparge, iar profitul genialilor bancheri urcă până la cer, spre bucuria salariaţilor model şi a acţionarilor. Un mecanism perfect care a funcţionat de la fondarea băncii şi care continuă să funcţioneze imperturbabil. La baza sa stă o şmecherie veche de când lumea: manipularea pieţelor. Când te numeşti Goldman Sachs se ştie că ai o căruţă de clienţi cu bani care citesc rapoartele tale precum credincioşii Sfintele Scripturi. Aceasta te ajută să-ţi fixezi ţinte clare şi să poţi manipula cu o precizie impecabilă imensul levier format din banii tăi şi ai celor care te urmează. Sunt lucruri care, pe cât de simple sunt, pe atât de eficient acţionează.

Povestea AIG e una ultracunoscută. Şeful diviziei de produse financiare, Joe Cassano, din biroul său de la Londra a intrat în complexa piaţă a produselor derivate, aducându-şi aportul personal(unii spun că a fost ajutat şi de îngerii de la Morgan Stanley) în sofisticarea şi dezvoltarea acestora. Aşa se face că, micuţul birou de numai 400 de angajaţi a reuşit realmente să îngroape AIG. Mai mult, demiterea "personalităţilor" de-acolo s-a făcut pe bani grei(numai Cassano a "păpat" ~315 mil. dolari). Iţele întregii poveşti sunt destul de încurcate. Marea întrebare pe care şi-au pus-o mulţi a fost cea legată de motivele pentru care AIG a fost ajutat cu atâta largheţe. Răspunsul stă tot în foamea de bani a Goldman: în isteria derivatelor, se pare că Goldman avea asigurate active în valoare de peste 20 mld. dolari, o sumă mult prea mare pentru a fi pierdută. Şi spun pierdută deoarece reasigurătorii AIG erau societăţi de asigurări necunoscute, subcapitalizate şi incapabile să acopere pierderi de o asemenea magnitudine. Într-adevăr, marea surpriză vine abia acum: din acţionariatul unor reasigurători făceau parte nume importante ale industriei precum...Goldman Sachs sau Morgan Stanley. Iar pentru a li se pierde urma, unele societăţi erau înregistrate prin Insulele Bermude sau alte paradisuri tropicale. Şi asta nu pentru a se feri de "ochiul vigilent al SEC-ului, ci pentru "optimizări fiscale" şi alte manipulări mai puţin ortodoxe de fonduri. Interesant nu? E ca şi cum eu mi-aş face singur asigurare, dar în caz de dezastru aş face presiuni asupra statului să mă despăgubească. Cu toate că în cazul unuia ca mine aşa ceva ar fi imposibil, în cazul lor exact asta s-a întâmplat!

Mecanismul de acţiune al GS este ucigător de simplu: pariază pe creştere, forţează creşterea şi isteria, după care pariază pe inversarea trendului şi totul se dărâmă. Presupunând prin absurd că ceva nu funcţionează conform algoritmului, se va găsi un binevoitor într-o funcţie cheie care să încline balanţa în favoarea caracatiţei. Şi dacă într-un târziu se va dovedi că binevoitorul a avut cel puţin un contact nefiresc cu Goldman, asta nu va supăra pe nimeni deoarece, nu-i aşa, a fost prevenit un dezastru care ar fi afectat toată economia.

Un alt exemplu despre exactitatea predicţiilor GS a făcut deliciul presei acum câteva săptămâni, atunci când o companie chineză(Shenzhen Nanshan Power) a refuzat să plătească unei subsidiare de-a Goldman(J. Aron & Company) pierderile pe care le-a suferit din tranzacţionarea de produse derivate internaţionale. J.Aron nu este la prima isteţime de acest gen, deoarece printre marii perdanţi ai unor astfel de contracte se numără o groază de firme chinezeşti de stat printre care Air China sau Shenzhen Shennan Circuit Co. Ce au comun aceste contracte este preţul petrolului, marea obsesie a companiilor chinezeşti. Interesant este că la început toate aceste contracte au fost semnate în termeni aparent nefavorabili pentru Goldman. În mod cu totul surprinzător, în urma unor volatilităţi expcepţionale, Goldman a câştigat la "pariul opţiunilor", cu toate că poziţia sa în contract era una puţin probabilă şi de-a dreptul nefavorabilă. Celor care rămân surprinşi de "acurateţea" acestor predicţii le voi dezvălui un mic secret: Goldman, împreună cu Morgan Stanley, Shell, BP, DB şi Societe Generale au fondat împreună încă din anul 2000 Intercontinental Exchange(ICE), o piaţă online pentru tranzacţionarea mărfurilor şi a contractelor futures. O platformă optimizată pentru "dark pool"-uri şi care, fiind situată în afara SUA, scapă de sub supravegherea SEC(activitatea dark pool-urilor trebuie raportată SEC în cazul în care piaţa este în SUA). Cu un asemenea arsenal în mână, e destul de uşor de intuit de unde provine inteligenţa celor care reuşesc întotdeauna să intuiască exact încotro o iau pieţele. Iar faptul că din fondatorii pieţei fac parte două dintre cele mai mari companii petroliere este, în mod sigur, o întâmplare. Şi, la fel de întâmplător este şi faptul că băncile din cartel nu prea au fost afectate de actuala criză. În aceste condiţii mă roade curiozitatea să aflu cam câte companii au marcat pierderi sănătoase din opţiunile pe preţul petrolului intermediate de meseriaşi. 

Şi pentru că tot a venit vorba de China o să închei cu un avertisment. Am rămas surprins să constat modul admirativ în care GS priveşte piaţa chineză(şi asta nu se întâmplă de azi, de ieri). Tot felul de analişti de-ai lor vorbesc în termeni pozitivi, îşi exprimă opinii exaltate în media, iar asta deja îmi ridică semne de întrebare. Se pregăteşte Goldman să dea lovitura în China? Ar fi într-adevăr o ţintă babană, una dintre ultimele disponibile. Rămâne să vedem care vor fi consecinţele şi ce va rezulta dintr-un posibil eşec.

The card game

Lecția islandeză

Islanda, prima dintre ţările lovite aproape mortal de criză, a surprins lumea cu măsurile radicale pe care le-a luat. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de devalorizarea monedei naţionale care a avut ca efect scoaterea din competiţia internă a mai multor multinaţionale, printre care şi McDonalds.

Pe scurt, criza islandeză şi-a avut originea în excesele băncilor proprii care ajunseseră să aibă active de câteva ori mai mari decât PIB-ul țării. Situaţia nu a deranjat pe nimeni în perioada de creştere însă, la începutul crizei financiare, problemele băncilor au început să se acutizeze, iar efectele perverse ale levierului financiar au ieşit la iveală. Disperate să-şi îmbunătăţească indicatorii, băncile islandeze au început cruciada de atragere de surse, practicând dobânzi tentante. Bazându-se pe mitul "seriozităţii nordice", acestea au reuşit să atragă(prin intermediul subsidiarelor) fonduri din străinătate, în principal din Anglia şi Olanda. Până la urmă colapsul băncilor islandeze nu a putut fi evitat, iar clienţii englezi şi olandezi s-au trezit cu economiile în aer. Evident, lucrurile nu puteau rămâne aşa, Islanda fiind somată să-şi achite datoriile faţă de clienţii din cele două ţări. Legea care prevedea achitarea despăgubirilor a trecut de parlamentul islandez, însă a fost blocată de preşedintele Grimsson căruia suma de 3.9 mld. euro i s-a părut mult prea mare pentru o economie zdruncinată. Intenţia preşedintelui este aceea de a organiza un referendum în care să solicite populaţiei aprobarea eliberării acestor sume.

Rezultatele acestei atitudini nu s-au lăsat aşteptate. Pentru început, statele nordice au blocat ajutoarele financiare pe care intenţionau să le acorde Islandei. Este o măsură extremă care poate avea implicaţii politice serioase deoarece populaţia respectivelor ţări chiar crede în aşa-numita "solidaritate nordică". Numai că sunt mult mai importante interesele economice ale respectivelor state în Anglia şi Olanda. Agenţiile de rating deja au downgradat Islanda la "junk", iar presiunile continuă întrucât există declaraţii ferme cu privire la încetarea finanţării FMI. Un întreg arsenal politico-financiar ameninţă cu izolaţionismul micuţul stat insular. Ce-i drept, poziţia internaţională este corectă deoarece trebuie să fii conștient de riscurile pe care ți le asumi.

Probabil, într-un final, Islanda își va achita datoriile. Presiunile sunt prea mari, iar capacitatea de supraviețuire a țării într-un climat izolaționist sunt practic nule. După cum puteți observa, regulile de bună cooperare funcționează! Marea întrebare(retorică, într-adevăr) este dacă aceste reguli vor funcționa vreodată în sens invers. Credeți că o țară mică va reuși să coalizeze atâtea energii pentru a-și rezolva disputele cu o superputere? Răspunsul îl știți singuri, așa că prefer doar să vă supun atenției un nou subiect de meditație.

Aberaţii legislative

Citeam ieri nişte statistici referitoare creşterea puternică a cazurilor de declarare de faliment personal în SUA. Indivizii, supraîndatoraţi fiind, reuşesc să se pună sub protecţia legii falimentului, iar după terminarea procedurilor(nu mult diferite faţă de cele ale firmelor) îşi pot relua viaţa "de la zero". Mi-am adus aminte brusc de faptul că anul trecut, prin septembrie, un individ pe care nu-l suport a avut o iniţiativă pentru adoptarea legii falimentului personal. La momentul respectiv, iniţiativa a fost puternic mediatizată, mai ales că Asociaţia Română a Băncilor s-a opus puternic unei asemenea legi.

De-atunci s-a lăsat o gravă tăcere şi nimeni nu mai spune nimic. Nu e normal deoarece lipsa acestei legi duce la o discriminare între persoanele fizice şi cele juridice. În timp ce o entitate juridică se poate pune oricând sub protecţia legii insolvenţei, o persoană fizică nu poate face acest lucru. De fapt, nu poate face în România. Fiind membri ai UE, orice individ se poate pune pune sub protecţia legii falimentului într-un alt stat membru(cele mai laxe condiţii sunt în Anglia) şi poate veni de-acolo curat ca lacrima.

Cu toate că se opun, băncile ar avea de câştigat din această lege, cel puţin prin prisma faptului că iau ce se mai poate lua de la un individ care intră în procedura falimentului personal. Cu toate că aşteptarea şi artificiile contabile par mult mai OK în aceste vremuri, s-ar putea ca, odată cu trecerea timpului, să nu mai recupereze nimic de la debitorii de la care aşteaptă minuni.

Şi pentru că a venit vorba de falimente rămân surprins de eficienţa lobby-ului unor grupuri de interese. Lichidatorii pot spune că l-au prins pe Dumnezeu de picior deoarece legea de funcţionare le permite să activeze ca şi entităţi juridice sub forma aşa-numitelor societăţi profesionale cu răspundere limitată. Marele avantaj al acestei forme de organizare constă în îmbinarea avantajelor persoanelor fizice autorizate cu cele ale SRL-urilor. Să explic: un SPRL ţine contabiilitate în partidă simplă, proprietarul nu plăteşte impozit pe dividende, iar dacă e vorba de răspundere, acesta răspunde în limita capitalului propriu. Cu alte cuvinte, cel care se îndreapta împotriva unui SPRL(şi mă gândesc acum că, prin prisma obiectului de activitate, pot rezulta numeroase cazuri de despăgubiri) nu poate ataca bunurile personale ale lichidatorului, ci pe cele ale societăţii. Simplu spus, avantajele aparţin persoanei fizice, iar dezavantajele firmei. O formă excelentă de organizare pentru a preveni eventualele probleme rezultate din contestările de la CEDO(DNA-ul - care atunci când vine vorba de un dosar dă BIR cu fugiţii - ar trebui să ştie mai multe).

Sunt doar două exemple despre cum merg lucrurile la noi. Din păcate, mai avem mult până vom reuşi să punem la punct ceva coerent. Până atunci, nu ne rămâne decât să admirăm aberanta construcţie legislativă românească şi să ne bucurăm că, la o adică, există o instanţă superioară celei româneşti care-ţi poate face dreptate(spun poate deoarece am impresia că şi acolo se întâmplă nişte chestii paranormale, dar evident, nu de amplitudinea celor locale).

Dileme valutare

Ieri BNR a anunţat scăderea dobânzii de intervenţie cu 50 puncte, la surprinzătorul nivel de 7.5%. În mod normal, scăderea dobânzii implică slăbirea monezii. La noi se pare că logica nu are ce căuta în piaţă atâta timp cât, în paralel cu decizia BNR, moneda s-a apreciat. Nu trebuie să fii vreun geniu pentru a-ţi da seama că un asemenea comportament pur şi simplu nu are justificare.

Fiind departe de ţară nu am apucat să-mi "întind antenele" pentru a înţelege logica acestei mişcări. Cineva mi-a spus că pe piaţă circulă un zvon conform căruia aprecierea leului a avut loc pe fondul închiderii unor poziţii ale UBS. Nu ştiu câtă credibilitate să dau acestor zvonuri deoarece, dacă  ar fi adevărate, ar rezulta ori că respectiva bancă ar avea analişti proşti(se vorbeşte despre un stop loss care s-a activat la 4.22), ori că la noi "echipa defensivă" e formată numai din genii.  Personal suspectez o nouă intrare a BNR, dar logica acesteia mi-e absolut străină. Oare se câştigă din mişcări de acest gen altceva decât imagine?

Coroborând mai multe informaţii pe care le am cu mişcarea BNR îmi rezultă că Isărescu şi Vlădescu vor ataca problemele economice utilizând un plan unic: inflaţia. În mai multe rânduri epicureanul a vorbit despre necesitatea unor măsuri îndrăzneţe care să ajute la relansare, iar preferata ministrului se pare că este inflaţia. De altfel, aceasta e şi singura strategie posibilă în condiţiile în care structura taxelor şi impozitelor rămâne practic neschimbată. În toată ecuaţia revine însă întrebarea referitoare la curs. De ce scade? Personal cred că este o măsură temporară menită a impulsiona consumul. Următoarea mişcare va fi "cruciada" Băncii Centrale pentru relansarea creditului de consum din dorinţa de a ne readuce în zona iraţională care ne-a asigurat creşterea(dobânzi mici, credite relaxate s.a.m.d.). Cursul nu cred că va mai scădea foarte mult întrucât, chiar şi la aceste nivele nu ajută deloc exporturile(dacă o mai interesa pe cineva acest capitol...). Ba, mai mult, cel mai probabil îşi va relua trendul de creştere către următorul prag de rezistenţă setat de BNR(probabil 4.4-4.45).

Momentan ne aflăm într-o situaţie bună. Costul CDS-urilor a scăzut cu 33.4 puncte la nivelul de 246, iar aceasta datorită perspectivelor pozitive privind accesarea noii tranşe de la FMI. BNR marşează puternic la capitolul "cheltuirea rezervei" convinsă fiind că România va adera accelerat la euro. Aceasta ar putea justifica într-un fel frenezia unor măsuri de stimulare a consumului, dar se pune o întrebare simplă: ce ne vom face dacă optica birocraţilor de la BCE(şi CE) se va schimba în 6 luni-1 an? În cazul unui eşec al Greciei şi al intrării în probleme a altor membre ale selectului club(Spania, Irlanda şi poate chiar Franţa) apetitul BCE de atragere de noi membri în zona euro s-ar putea să scadă brusc. Eu unul nu aş miza atât de mult pe optimismul actual al unora. În vremuri de criză e bine să fii moderat.

Despre Dubai si alte iluzii

Fără doar şi poate, inaugurarea celei mai înalte clădiri din lume a atras ieri atenţia tuturor mediilor de comunicare. Imaginile şeicului Mohammed bin Rashid Al Maktoum asistând la faraonicul spectacol au făcut înconjurul lumii făcând uitate pentru moment problemele financiare ale Emiratului.

Oficial turnul şi-a schimbat şi denumirea. Noul nume este Burj Khalifa, o denumire simbolică, cu puternice reverberaţii în lumea musulmană. Desigur, analiştii s-au grăbit să asocieze noua denumire a turnului cu numele preşedintelui Emiratelor ArabeUnite şi şeful Abu Dhabi-ului, Şeicul Khalifa bin Zayed Al Nahyan(cel care a sărit în ajutorul Dubaiului la sfârşitul anului trecut pentru evitarea intrării în default). Este şi nu este aşa. De fapt, pentru un musulman, noua denumire simbolizează, în acelaşi timp, dorinţa Dubaiului de a fi un fel de centru al lumii islamice(califul este conducătorul suprem al statului ideal islamic).

Trecând la realităţile economice, nu putem să nu observăm că noua construcţie se inaugurează sub auspicii nu tocmai plăcute. Imobiliarele din Dubai au scăzut în ultimul an cu aproximativ 50%, iar pentru anul curent se prognozează o scădere de încă 30%. Este imens, chiar şi pentru o zonă puternic supraevaluată ca Dubaiul. Cu toate că la inaugurare s-a vorbit de un grad de ocupare a clădirii de peste 75%, sunt destul de sceptic asupra acestei valori şi tind s-o încadrez în proverbiala tendinţă de exagerare a investitorilor arabi. Este greu de crezut că gradul de ocupare poate ajunge la aceste valori pe o piaţă mult prea volatilă. Este însă la fel de adevărat că, pentru mulţi, atracţia de a-şi achiziţiona un apartament în cea mai înaltă clădire din lume poate reprezenta o tentaţie, chiar şi în aceste vremuri dificile.

Personal cred că inaugurarea Burj Khalifa reprezintă marcarea sfârşitului unei epoci a exceselor în zona respectivă. Cel mai probabil, nu vom mai avea parte de alte insule artificiale, hoteluri plutitoare sau alte asemenea transformări spectaculoase. Marea provocare pentru Dubai este reprezentată de câştigarea mult râvnitului statut de centru financiar al lumii arabe. În perspectiva unei uniuni monetare a statelor din Golf(după modelul zonei Euro), un asemenea statut i-ar putea asigura rezolvarea tuturor problemelor. Ratarea acestei ţinte va transforma însă Dubaiul într-o curiozitate care, uşor, uşor îşi va pierde strălucirea şi prestanţa din prezent.

Oportunitati

Într-un comentariu la unul dintre ultimele articole publicate anul trecut, un cititor îmi reproşa faptul că s-a săturat să citească tot felul de informaţii despre cât de rău o să fie. Apocalipsa pare a fi un fel de marfă extrem de vandabilă în aceste vremuri oarecum tulburi, iar dorinţa cititorului cu pricina era aceea de a prezenta şi oportunităţi de investiţie, nu numai dezastre. Dreptatea este parţial de partea cititorului. Şi spun parţial deoarece, pentru subsemnatul lucrurile nu sunt în alb şi negru. Întotdeauna i-am condamnat pe comentatorii care, atunci când pieţele scad spun că sentimentele sunt negative sau pesimiste şi atunci când trendul se inversează că "optimismul a revenit". Avem de-a face, în mod evident, cu un nonsens generat de necunoaştere şi/sau superficialitate. Atâta vreme cât poţi câştiga şi când piaţa scade şi când creşte nu are sens să vorbim despre sentimente pozitive sau negative. Personal m-am simţit foarte bine shortând, iar profiturile pe care le-am avut atât din poziţiile short cât şi din cele long mi-au creeat sentimente cât se poate de pozitive.

Revenind la capitolul oportunităţi recunosc faptul că nu am insistat foarte mult din cel puţin două motive. Primul, şi cel mai important dealtfel, este acela că în acest blog îmi exprim opinii despre mişcările care se vor dezvolta în pieţe, "vânarea" oportunităţilor rămânând în sarcina cititorului. Un alt motiv este legat de perioada de criză prin care trecem, perioadă care face ca absolut orice domeniu să reprezinte o oportunitate. Depinde numai de modul în care decizi să intri şi de capacitatea pe care o ai. În rest, consider că actuala criză a deschis oportunităţi puternice în practic orice domeniu. Şi, pentru a-mi susţine afirmaţiile voi prezenta mai jos câteva investiţii pe care le consider de succes şi despre care probabil veţi mai auzi.

Băncile reprezintă unul din domeniile predilecte ale acestui acestui blog deoarece au atras şi atrag atenţia prin prostia managementului şi al responsabililor cu riscul. În primul rând prostia a fost cea care a cufundat un domeniu eminamente super-rentabil într-o criză din care cu greu se vede ieşirea. Puternic lovite multe bănci trăiesc la ora actuală artificial, asistate fiind de banii pompaţi cu nemiluita de state conduse, de asemenea, de proşti. Întreaga penurie de pe piaţa financiar-bancară nu face altceva decât să lase o marjă nesperată celor care decid acum să intre pe această piaţă. În momentul de faţă, dacă ai bani beneficiezi de oportunităţi fantastice în segmentele retail şi SME, unde poţi atrage clienţi foarte buni cu un profit pe măsură. În România au înţeles acest lucru doi investitori care, în cursul anului trecut, au obţinut autorizarea din partea BNR. Horia Manda va lansa Patria Bank, o bancă orientată către microfinanţare şi care are toate şansele să genereze profituri impresionante. Strategia lui Manda pare interesantă, mai ales prin faptul că va ataca oraşele mici şi zonele rurale, adică zonele subbancarizate şi care pot genera profituri uriaşe. Nu credeţi? Sudiaţi modelul Grameen Bank al lui Muhammad Yunus(printre altele şi deţinător al Nobel-ului pentru Pace) şi-mi veţi da dreptate. Celălalt investitor român care a obţinut autorizarea este Valer Blidar, cunoscut şi ca  baron al vagoanelor. Banca Feroviară Română(sau Banca Comercială Feroviară, nu mi-e prea clar cum se va numi) se doreşte a fi o bancă universală, o ţintă puţin cam generoasă pentru vremurile pe care le trăim...

Pentru a finaliza oportunităţile din domeniul bancar cu o figură emblematică, vi-l voi aduce în prim-plan pe Sir Richard Branson care, prin divizia finaciară a grupului Virgin, intenţionează să investească într-o bancă. Grupul a solicitat în cursul anului trecut o licenţă pentru a putea opera pe piaţa bancară britanică. Zvonurile susţin că Branson va cumpăra o bancă de talie mică pe care o va recapitaliza. Va fi într-adevăr foarte interesant de observat cum se va impune "Virgin Bank", mai ales că se vorbeşte pe la colţuri despre intenţia lui Branson de a achiziţiona active importante(şi curate) ale RBS, Lloyds şi Northern Rock. Cu alte cuvinte, este posibil să vedem grupul Virgin jucând în liga bancară mare. Nu întâmplător am dat acest exemplu. Piaţa bancară britanică este una dintre cele mai afectate de criză, însă acesta nu este un impediment pentru a face bani. Din contră aş spune. Că am dreptate o dovedesc cele peste 30 de cereri de autorizarea care au fost depuse în cursul anului trecut la Financial Services Authority(FSA).

De la bănci, voi trece la agricultură unde s-a tot vorbit despre oportunităţi, dar foarte puţini au fost cei care au profitat. V-am vorbit despre numeroase iniţiative ca cea a lui Jim Rogers care, în urmă cu mai bine de un an, a investit puternic în ferme. A cumpărat pământ în Brazilia şi ferme în Canada, profitând de lipsa de finanţare cu care se confruntau fermierii. Nu voi repeta acum povestea lui Rogers, ci vă voi aduce în prim-plan un personaj de care, ce mai probabil, nu aţi auzit. Sai Ramakrishna Karuturi este şeful Karuturi Global Ltd., o firmă din Bangalore care se ocupă cu un alt fel de outsourcing: agricultura. Indianul a închiriat peste 300 000 ha în Etiopia, unde produce cereale, o marfă a cărei creştere nu a fost observată de cei orbiţi de investiţia în iluzoriul aur. Marea afacere a indianului este reprezentată de costul forţei de muncă din Etiopia. Probabil vă va suna incredibil, dar un muncitor de-acolo se mulţumeşte cu mai puţin de 1,25 dolari/zi!!! Imaginaţi-vă numai despre ce profituri vorbim în condiţiile în care marfa pe care o produce omul nostru va avea întotdeauna căutare. De altfel, despre oportunităţile din Africa am mai vorbit pe blog în cursul anului trecut, atunci când v-am spus despre investiţiile Oman-ului şi Arabiei Saudite în Kenya şi Sudan, utilizând o reţetă similară. Investiţii, aş spune sigure şi cu marje de profit impresionante.

Mă voi opri aici deoarece nu vreau să întind inutil acest articol. Ideea pe care doream să o subliniez este aceea că oportunităţile nu numai că există, dar sunt şi deosebit de tentante. Marile afaceri îşi au rădăcinile în perioade de criză. De asemenea, investiţia în economia reală este preferabilă unei investiţii "statice" în metale preţioase(care, de altfel, se pot dovedi şi deosebit de păguboase la momentul spargerii bulei speculative). De asemenea, vreau să le clarific celor care mă citesc un lucru cât se poate de simplu: nu sunt vreun cavaler al apocalipsei şi cu atât mai puţin vreun cronicar al ei. Poate că unii au ajuns la această concluzie din cauza modului critic în care privesc fenomenele economice şi nu numai. Într-adevăr, obişnuiesc să fiu suspicios, să am rezerve şi să scot în evidenţă erorile, dar asta în niciun caz nu mă face pesimist ci, din contră, mă ajută ca în urma unei investiţi reuşite să-mi pot alimenta optimismul.:-)

P.S. Ţinând cont că acesta este primul post al acestui an nu-mi rămâne decât să vă urez să aveţi un an impecabil! Baftă multă!