Noua dezordine financiara

Privind spre cifrele proste publicate de HSBC cred că trebuie să ne punem o întrebare interesantă: dacă acesta este de fapt începutul adevăratei crize? Dacă aburii iluzorii ai creşterii de până acum vor dispărea şi ne vom trezi brusc într-o lume brutal de adevărată din care ne vom pune din ce în ce mai multe întrebări referitoare la naivitatea şi prostia care ne-au guvernat până acum? Desigur, pentru unii poate suna nebuneşte, dar am şi un raţionament.

O să încep prin a împărţi(forţând sensul termenilor) produsele financiare în două categorii: în prima categorie - pe care o voi denumi reală -  voi include creditele şi asigurările directe asociate acestora(adică produsele financiare de bază), în timp ce în a doua categorie - pe care prefer să o denumesc virtuală - introducem produsele financiare derivate. Legătura dintre cele două categorii este una puternică: produsele reale au fost bază pentru produsele virtuale care, la rândul lor au devenit bază pentru alte produse virtuale într-un lanţ teoretic infinit, dar care, din punct de vedere practic, nu a putut suporta mai mult de cinci nivele de derivare. Avantajul produselor virtuale era dat de capacitatea de generare a unor profituri substanţiale în condiţii iluzorii de siguranţă totală. În momentul în care profanii au înţeles acest lucru a început nebunia. Produsele virtuale au înflorit pe o piaţă în care cererea era net inferioară ofertei. Ca o primă soluţie au apărut produsele virtuale de nivele superioare(3,4 şi 5). Când piaţa a redevenit aglomerată s-a simţit nevoia extinderii bazei reale. Astfel a început să curgă cu finanţări ieftine şi, pe fondul presiuni banilor fabricaţi de bănci, normele de creditare au devenit din ce în ce mai laxe deoarece orice nouă intrare în zona reală conducea la oportunităţi fabuloase în zona virtuală. Cum normele au devenit laxe, băncile s-au deschis clienţilor problematici. Segmentul subprime a devenit astfel noul el dorado . Dintr-o zonă marginală a societăţii s-a ajuns la un segment deosebi de viabil, vânat de băncile aflate în stare aproape de isterie. Ceea ce se întâmpla avea un nume binecunoscut tuturor: se năştea cea mai mari schemă piramidală pe care a cunoscut-o omenirea vreodată.

Problemele au început, aşa cum era normal, din zona reală, acolo unde clienţii subprime au început să constate că nu-şi mai pot achita ratele către bănci. Provenind de la periferia societăţii, acestora le-a fost destul de uşor să le returneze bancherilor cheile de la proprietăţile cu preţ umflat, reîntorcându-se în locurile marginale din care bancherii îi scoseseră aproape forţat. Numai că, fiecare default din zona reală a declanşat un adevărat măcel în zona virtuală. Gândiţi-vă cam cum percepea o bancă default-ul unui client în momentul în care bucăţi din produsul real deveniseră bază pentru mai multe portofolii de produse virtuale deţinute de aceeaşi onorabilă instituţie. Intrarea în default a majorităţii segmentului a declanşat cea mai mare recesiune de la Marea Criză din 1930. Stabilizarea situaţiei a necesitat intervenţii masive ale statelor care, pentru închiderea (sau mascarea) activelor toxice au fost nevoite să pompeze cantităţi imense de bani şi sa închidă ochii la unele deţineri ale băncilor. După închiderea(sau mascarea închiderii) cercului subprime, lucrurile par a fi stabilizate. Situaţia însă nu e nici pe departe rezolvată.

Revenind la începutul articolului, rezultatele sub așteptări ale HSBC reprezintă un semnal de alarmă. HSBC a avut o politică prudențială destul de bună, iar expunerea băncii pe derivate a fost una moderată(cifrele mari apărute în presă anul trecut includeau si expunerile unor clienti ai bancii). Sumele care au mâncat din profitul băncii au fost pierderi din zona reală. Ce se întâmplă de fapt? Valul generat de subprime a contagiat economia afectând clasa de mijloc. Aici avem de-a face cu un hop major deoarece marea majoritatea a clienților băncilor sunt din clasa de mijloc. Aceasta înseamnă că produsele reale vândute acestora  au stat la baza unui covârșitor număr de produse virtuale. 

Contracția continuă a numărului locurilor de muncă și deprecierea valorii bunurilor nu lasă prea multe opțiuni individului din yona de mijloc a societății. În acest fel au apărut noțiuni care, în urmă cu ceva vreme, păreau imposibile: default-ul tehnic și prelungirea agoniei. Sunt noțiuni care nu prea au de-a face cu zona de jos a societății. Default-ul tehnic presupune încheierea unui contract de credit ipotecar pentru un imobil înaintea denunțării contractului actual. În acest fel se reușește achiziționarea unui imobil similar cu costuri mult mai mici. Statul pe gratis sau, ceea ce eu am numit, prelungirea agoniei este o tehnică menită a evita executarea cât mai mult posibil. Beneficiind de înlesnirile legislative, clienții care nu mai au chef să-și plătească ratele cer în prima fază o restructurare care include o perioadă de grație de cel puțin șase luni, după care, bazându-se pe ineficiența băncilor și pe câteva legi, întârzie la maxim ieșirea din imobil. Teoretic se poate obține o perioadă de grație de cel puțin un an, timp în care nu faci altceva decât să locuiești pe gratis. 

Poate vă gândiți că ceea ce v-am prezentat mai sus reprezintă fenomene izolate. La fel am crezut și eu, dar nu este așa. În momentul în care în Wall Street Journal apar articole în care ți se demonstrează cu cifre că nu mai are sens să-ți plătești ratele la casă, e clar că ceva e în neregulă. WSJ nu e o publicație pentru săraci sau frustrați, ci tocmai pentru cei care pun în mișcare economia. Faptul că din ce în ce mai mulți clienți învață să fenteze sistemul bancar este problematic și poate degenera într-o criză de proporții în care cei mai câștigați, culmea, vor fi cei care au refuzat să-și plătească datoriile. O nouă dezordine este pe cale să se producă, iar aceasta va avea un impact de câteva ori mai mare decât actuala criză. Cantitatea imensă de produse virtuale fabricate din așa-numitul segment de risc minim are forța unui tsunami și precizia unei ghilotine.