Moartea cu premeditare

Cu ceva timp în urmă, prin 2004 mai precis, un personaj politic pitoresc afirma că vizita de la Bucureşti a lui Jean Pierre Raffarin a fost un prilej de a "da tainul" francezilor. Celor care au uitat episodul, le reamintesc faptul că atunci delegaţia franceză a venit în trombă pentru semnarea contractului de construcţie a autostrăzii ... Comarnic - Braşov. Deplasarea unui prim ministru împreună cu o delegaţie stufoasă de oficialităţi din "ţara scrufuloşilor zgârciţi şi ofensaţi" semnaliza de la o poştă un interes imens al respectivilor. 

Între timp au trecut şase ani şi nu s-a mişcat nimic. De fapt s-au renegociat tainuri, s-au anulat unele contracte, s-a mărit preţul altora pentru a putea include şi "tarifele" noii puteri. În ceea ce priveşte segmentul Comarnic-Braşov, s-a luat decizia unei licitaţii pentru concesionarea acestuia. Preţul la care s-a ajuns în final a fost unul incredibil: 1,9 mld euro pentru 55 km de autostradă. Cu toate că este vorba de un proiect complex de infrastructură, preţul de ~35 milioane /km este unul imens. Mai mult, guvernul garanta recuperarea investiţiei prin contract, obligându-se să plătească celor de la Vinci-Aktor un preţ final de 4.8 mld euro. E drept, plata se făcea în decurs de 30 de ani, dar ridica tariful la aproape 100 milioane euro/Km. Nu ştiu dacă există vreo ţară pe această lume(în afară de noi, evident) capabilă să se gândească la un asemenea preţ. 

Nu cred că poate nega cineva faptul că avem de-a face cu un aranjament financiar excelent pentru consorţiul câştigător. Evident, realitatea ne-a contrazis întrucât consorţiul nu a făcut rost de finanţare fiind nevoit să denunţe unilateral contractul. Aici de fapt este marele mister al întregii inginerii. Un business care, la prima vedere, ar fi adus celor două firme un câştig de cel puţin 1.2 miliarde de euro nu a găsit finanţare la bănci în condiţiile în care, practic, beneficia şi de garanţie de la statul român. 

La momentul publicării ştirii, efectiv nu am înţeles care ar putea fi motivele denunţării unui contract pentru a cărui semnare s-a consumat atâta energie şi influenţă. Nu am înţeles prea bine nici de ce băncile au refuzat finanţarea unui asemenea proiect. Asta până când o păsărică mi-a suflat un zvon: se pare că principalul motiv pentru care nu s-a găsit finanţarea ar fi fost reprezentat de riscul ca, pe termen mediu, România să intre în default. Nu am confirmarea zvonului şi probabil nici nu o voi avea deoarece este foarte greu să ştii ce se discută între un client şi bancă(asta în cazul în care finanţatorul decide să dezvăluie clientului motivele reale ale refuzuluiu). Dar dacă privim prin prisma creşterii geometrice a datoriei publice şi a incapacităţii economiei româneşti de a trece pe plus, zvonul pare plauzibil . Dacă acum lucrurile încă sunt incerte, în 1-2 ani probabil vom şti cu exactitate ce traiectorie vom urma. Personal am o îndoială în ceea ce priveşte o asemenea previziune deoarece, cel puţin teoretic, România ar avea perspective destul de bune de creştere în condiţiile unei reluări a trendului pozitiv la nivel european şi al unor politici inteligente. Aşa cum bine se ştie, cei care analizează oportunităţile de plasament sunt tributari prezentului: dacă e creştere totul e roz, dacă e criză totul e negru.