Modelul spaniol

Multă vreme, cajas, băncile de economii spaniole, au fost privite ca o partricularitate a acestei ţări. În afara unor bănci mari precum Banco Santander(cu active de ~1100 mld €) şi BBVA(active de ~535 mld €), piaţa bancară spaniolă este dominată de cajas. Aceasta a permis crearea unei pieţe competitive dar, în acelaşi timp, a permis dezvoltarea unor adevăraţi monştri în sistem. Astfel s-a ajuns ca sistemul bancar să sprijine aberant dezvoltarea iraţională a imobiliarelor din această ţară. Cartierele fantomă în care nu stă nimeni pot fi întâlnite la periferia oricărui oraş spaniol, iar aceastea au fost generos susţinute de către bănci. Cu toate că era logic faptul că majoritatea dezvoltărilor imobiliare de acest tip reprezintă pierderi nete pentru bănci, Banca Centrală a Spaniei a avut o politică laxă în domeniul provizionării permiţând ascunderea cu uşurinţă a gunoiului în bilanţuri. Aşa cum am atras atenţia în mai multe rânduri, dincolo de aparenţa de stabilitate, sistemul bancar din Spania ascunde probleme extrem de grave.

Este evident că oficialii ştiau de existenţa acestor probleme, iar aceasta se vede din insistenţa cu care au recomandat fuziunile. Până în urmă cu câteva săptămâni, patriotismul local al marii majorităţi a băncilor de economii era principala piedică în realizarea unor fuziuni. E greu să crezi că ar putea exista o fuziune între Caja Madrid şi Caixa Catalunya; numai discuţiile referitoare la dialectul folosit în formularistică şi normele interne probabil că s-ar întinde la infinit. Cu toate acestea, problemele majore ale sistemului nu mai lasă loc unor contre ieftine, iar ceea ce s-a văzut în ultima săptămână pare a fi o disperată cursă pentru supravieţuire. Astfel 12 bănci de economii au început discuţiile pentru fuziune în timp ce 13 bănci de economii au fost salvate in extremis de Banca Spaniei. Planul guvernului de la Madrid este acela de a curăţa sistemul bancar până la finele lunii iunie, iar aceasta este explicaţia pentru graba cu care se discută fuziunile dintre băncile de economii.

Principalii poli gravitaţionali sunt reprezentaţi de cele două mari bănci de economii: La Caixa şi Caja Madrid. La Caixa a început discuţiile de preluare a Caixa Girona imediat după ce ratingul acesteia fusese scăzut de către Fitch din cauza creditelor neperformante. La fel Caja Madrid se pare că va fuziona cu Caja de Avila, Caja Insular de Canarias, Caixa Laietana, Caja Segovia şi Caja Rioja. Cu toate că vor păstra aceleaşi brand-uri, va exista o conducere centrală a întregului conglomerat. De asemenea, cea de-a patra forţă bancară a Spaniei, Caja de Ahorros del Mediterráneo, va fuziona cu Cajastur, Caja Extremadura şi Caja Cantabria. Cei care cunosc realităţile din Spania probabil au observat din denumirile enumerate că avem de-a face cu  fuziuni pe criterii regionale, tocmai pentru a evita tensiunile care ar putea fi generate de diferenţele culturale dintre diversele provincii(unele dintre ele ireconciliabile).

Poate vă întrebaţi cum este posibilă realizarea unor fuziuni atât de rapide. În mod evident, totul ţine de supravieţuire. Băncile mici ştiu bine că bilanţurile cosmetizate nu ţin de foame şi că, la un moment dat vor pieri sub presiunea realităţii. Mai mult, Banca Spaniei a făcut o propunere de modificare a modalităţii de constituire a provizioanelor. Astfel, băncile vor fi obligate să provizioneze integral un credit la un an de la trecerea la restanta. Este, desigur, o reglementare mult mai dură față de actualele reglementări care permit băncilor să provizioneze eșalonat creditele neperformante pe o perioadă cuprinsă între doi și șase ani. 

Prin fuziunea cu băncile mai mici, marile bănci spaniole pierd puternic din profit, dar câstiga cotă de piață și posibilitatea de sprijin din partea Băncii Spaniei. Modelul pe care-l propun acum spaniolii va aduce un câștig numai prin prisma faptului că, având o concentrare mai mare, se evită intrarea în faliment accidental a unor bănci mici. Riscurile la nivel de sistem rămân însă aceleași, mai ales că problemele economice ale Spaniei sunt departe de a fi rezolvate. 

Motivul pentru care am prezentat această știre e unul cât se poate de simplu: în scurt timp, fuziunile bancare se vor generaliza în statele membrele ale UE. Este prima măsură care are ca scop evitarea unor falimente zgomotoase şi revenirea isteriei. Ceea ce însă ar trebui să ne îngrijoreze va fi posibilitatea apariţiei pe acest fond a unor instituţii too big to fail în spaţiul european. Deja există câteva instituţii bancare transnaţionale care, în cazul unor probleme, nu pot fi salvate de statele mamă. Crearea unor instituţii chiar mai mari ar putea prezenta un alt risc în viitorul apropiat. Dar suntem deja obișnuiți cu modelul: o criză creează bazele altei crize. Oare până când?