Revolutii si reforme

În timp ce liderii bătrânului continent se strâng prin şedinţe sterile la Bruxelles, o ameninţare chiar mai mare decât criza internă se coace la marginea Uniunii. Cum probabil aţi intuit, este vorba de fierberile din statele arabe, cea mai mare mişcare politică la care am asistat în acest nou mileniu.

Cu toate că îmi propusesem să nu mai scriu despre acest subiect, mi-am dat seama că în articolul trecut nu am tratat tocmai cel mai important aspect al programatelor revoluţii din lumea arabă, anume perspectiva europeană. În toată ecuaţia arabă nu trebuie totuşi uitat că poziţionarea geografică a acestor ţări ar trebui să-i pună la treabă pe responsabilii europeni cu politica externă. Nu de alta, dar proliferarea teoretică a unor regimuri care s-ar putea să adopte poziţii radicale, să se înarmeze şi să lanseze ameninţări belicoase la graniţa UE nu este un lucru tocmai confortabil. Privind din acest punct de vedere este de neînţeles poziţia pasivă adoptată de oficialii europeni.

Într-adevăr, ceea ce se întâmplă acum în lumea arabă este o afacere strict americană, dar cu rezultatul acestei afaceri urmează să interacţionăm noi. Nu trebuie uitat că în Irak politica americană a fost de-a dreptul falimentară lăsând în urmă o ţară total dezorganizată, dornică să cadă în mâinile unui alt dictator(asta după ce SUA şi-au văzut sacii-n căruţă). Nebunia de pe străzi dublată de interesele divergente ale politicienilor actuali au transformat Irak-ul într-un no man's land a cărui existenţă este discutabilă în condiţiile unei retrageri totale a SUA din zonă. În mod sigur, UE nu şi-ar dori la graniţele sale(mă rog, în apropierea lor) regimuri instabile de tipul celui din Irak. Multiplicarea fenomenelor de acest tip i-ar creşte considerabil facturile pentru apărare şi pentru combaterea imigraţiei ilegale. Nu mai vorbesc despre faptul că instalarea unor regimuri dictatoriale care s-ar defecta(după modelul Saddam) ar putea sta la baza unor probleme economice cu rezonanţă globală.

Din această perspectivă, chiar ar trebui să ne punem probleme serioase în legătură cu factura plătită pentru UE. Într-adevăr, comisarii europeni nu au puteri absolute, dar generarea unor întâlniri ale Miniştrilor de Externe ai statelor membre şi punerea la punct a unor strategii de reacţie la ceea ce se întâmplă în lumea arabă era de competenţa lor. Poziţia adoptată până acum, anume că e treaba SUA, este destul de hazardată şi se poate constitui în costuri viitoare infinit mai mari decât dacă s-ar acţiona acum.

Să ne înţelegem bine: eşecul din Irak a fost cauzat de nepriceperea americanilor în domeniu de politică externă, de lipsa unui limbaj politic adaptat zonei. Toate acestea au fost dublate de pragmatismul rudimentar al politicienilor americani care, sintetizat, ar suna cam aşa: "dacă mi-am luat banu' nu mă mai interesează nimic după". Europenii însă au experienţa colonială, ştiu cât trebuie să se întindă, unde pot acţiona democratic şi unde pot forţa lucrurile. Ştiu să facă presiune şi să-şi adapteze limbajul situaţiilor cu care se confruntă. Mai mult, au experienţa recentă a implementării democraţiei în statele estice. Singurul lucru de care le lipseşte este voinţa şi asta în ciuda faptului că le pot fi afectate în mod cât se poate de direct propriile interese.

Având în vedere ceea ce se întâmplă în Egipt, precum şi ceea ce urmează să se întâmple în restul statelor arabe sărace, cred că ar trebui să vedem ceva mai multă mişcare din partea UE. Dacă politica privitului pasiv nu va înceta, este posibil ca rezultatele actualei stări de fapt să nu fie dintre cele mai bune.