Deranjul sirian

De ceva vreme în Siria se desfăşoară o luptă surdă, dar, cu siguranţă, extrem de importantă în din ce în ce mai complexa tablă de şah a Orientului Apropiat. Mişcările de stradă, protestele, opoziţía din ce în ce mai radicală, toate acestea sunt elemente pe care mass media le aruncă în prim plan pentru a sugera un iminent sfârşit al crudului dictator. Desigur, acesta este modul superficial de a judeca lucrurile, specific celor care nu au habar de realităţile lumii de-acolo. Situaţia din Libia ne demonstrează că a acţiona într-un mod pripit, bazându-te pe scenarii simpliste nu este decât o cale sigură către pierderi şi complicări ale situaţiei.

În ceea ce priveşte Siria, manifestările şi opoziţia unor triburi nu reprezintă nicidecum o noutate. Situaţii similare celei din Daraa au fost cunoscute şi de tatăl actualului preşedinte care a preferat democraţia tancurilor şi a mitralierelor pentru a stabiliza rapid şi eficient situaţia din ţară. Bashar al Assad însă pare a avea, cel puţin la nivel declarativ, o reţinere în a utiliza forţa. Desigur, aceasta nu a împiedicat forţele de ordine şi armata să facă uz de violenţă. Numărul victimelor adus în prim plan de opozanţii regimului stă mărturie faptului că între declaraţiile prezidenţiale şi realitatea străzii e o diferenţă covârşitoare. Diferenţă care este dată, în primul rând, de interesele aparatului din jurul preşedintelui.

Discursul de ieri de la Universitatea din Damasc nu face altceva decât să continue logic seria discursurilor anterioare. Dacă în urmă cu trei luni spunea oarecum filozofic în faţa Parlamentului că "nimeni nu poate contrazice existenţa unei conspiraţii deoarece conspiraţia face parte din natura umană", ieri a subliniat că în ceea ce priveşte revoltele trebuie să se facă o distincţie clară între cei care protestează şi cei care au fost înarmaţi(conspiratorii). În timp ce primii au dreptate(sugerând chiar că au şi libertatea s-o facă), ceilalţi reprezintă duşmanii tuturor sirienilor. În acest fel a legitimat oarecum folosirea forţei de către armată şi poliţie. De asemenea, sunt interesante promisiunile sale de reformă şi de democratizare a societăţii. Asemenea promisiuni sunt rostite în fiecare discurs, dar nu sunt puse în practică niciodată. Mai mult, contrar tonului pacifist din discursuri, reacţiile autorităţilor sunt cât se poate de dure. Cu siguranţă numărul victimelor de până acum confirmă acest lucru.   

În timp ce politicienii americani şi o mare parte a observatorilor politici îl văd pe al-Assad ca fiind o victimă sigură a complexei revoluţii care a cuprins Siria, cei care sunt apropiaţi de situaţia de-acolo preferă să-şi exprime deocamdată numai rezerve. Nu poate fi contestat faptul că din cauza greutăţilor economice şi a nivelului precar al drepturilor omului liderul de la Damasc este văzut negativ de către o parte importantă a populaţiei. Problema este că aceasta pare a fi numai o reacţie volatilă a populaţiei. Ca şi în cazul liderului libian, în cazul unei ameninţări, societatea se poate polariza rapid şi, nu ştiu de ce tind să cred că în Siria majoritatea covârşitoare s-ar putea grupa în jurul lui al-Assad. Cu toate că poate părea o afirmaţie hazardată, trebuie să înţelegem că Siria este ceva între Iran şi Turcia. Cu toate că are un regim dur, de inspiraţie iraniană(doar din punct de vedere al exercitării puterii), nu există discriminări religioase şi nici manifestări extreme ale religiei în legislaţie. Economia privată(atât cât este permisă) este deosebit de dinamică. În cazul în care reformele promise de al-Assad ar fi puse în aplicare, Siria ar putea cunoaşte o dezvoltare accelerată, chiar dacă acum se află într-o situaţie deosebit de dificilă. Însă orice eliberare a supapei statului echivalează cu o scădere a puterii preşedintelui şi, automat, a întregului cerc de putere din jurul său. Al-Assad e conştient că o fisură în cercul puterii este mai gravă decât orice revoluţie tribală din ţară, motiv pentru care trebuie să găsească o formulă de echilibru. 

Mulţi se întreabă când vor interveni forţele NATO acolo. Personal cred că nimeni nu mai riscă un atac aiuristic. Americanii speră să vadă regimurile din Siria şi Iran mâncate din interior. După eşecul din Libia nu cred că vor mai risca un atac împotriva Siriei, mai ales că al-Assad, la fel ca şi Gaddafi, nu prea are unde să fugă şi ar lupta până la capăt. Mai mult, atât Europa cât şi America sunt secătuite financiar, iar deschiderea unui nou front este puţin probabilă. Pe moment, lucrurile par a fi favorabile lui al-Assad, însă totul depinde de ceea ce va face de-acum înainte. Dacă va înţelege provocările cu care se confruntă şi-ar putea prelungi şederea pe fotoliul de preşedinte şi ar putea spera la un exit paşnic. Altfel viitorul său poate deveni extrem de problematic. Contrar unor percepţii superficiale, viaţa în spatele tancurilor este mult mai complicată şi mai nesigură. E un lucru pe care dictatorii îl înţeleg abia în ultima zi.