Londra 2011AD

Un om stă şi plânge lângă maşina carbonizată în urma uneia dintre numeroasele răzmeriţe. Imaginea lui spune totul: trăieşte din greu şi, cel mai probabil, maşina nu era asigurată. Ea făcea diferenţa între el şi cei care se revoltă vocal. Câteva zile mai târziu, o altă imagina face turul presei londoneze: un bătrân care face comerţ cu mobilă de cinci generaţii a pierdut totul. Stă trist încadrat de doi tineri, probabil nepoţii săi. Magazinul său din Croydon a fost incendiat; imaginea imensei clădiri arzând le-a amintit multor londonezi de cel de-al doilea război mondial, când clădirile se prăbuşeau sub teroarea bombelor "paraşutate" de aviaţia germană. Astăzi imaginea nu arată cu mult diferit, însă atacatorul nu mai răspunde comenzilor unui dictator nebun ci reacţionează violent la presiunea pe care o simte.

Privind din celălalt punct de vedere, lucrurile par a avea o justificare. Puţini ţin minte că, în urma atacurilor teroriste de le metroul londonez, poliţia a început să aibă un comportament abuziv atât cu cine trebuie cât şi cu cine nu trebuie. Dacă vă mai amintiţi, atunci poliţia a reuşit performanţa să omoare un tânăr brazilian absolut nevinovat doar pentru că semăna cu portretul robot al unui terorist. Ce s-a întâmplat în urma acelui incident? Mai nimic. În urmă cu câteva zile, un alt tânăr a fost împuşcat total aiurea de poliţie. N-avea nicio vină şi iniţial poliţia a îmncercat să muşamalizeze incidentul. Aceasta a fost picătura care a aprins periferia înfometată. În general sunt tineri, proveniţi din familii de imigranţi, la a doua sau a treia generaţie. Dincolo de frustrările generaţiilor trecute, suferă din cauza presiunii sociale căreia trebuie să-i facă faţă. Sunt săraci care au moştenit obiceiurile părinţilor lor, obiceiuri ciudate pentru cei din jur. Nimeni nu înţelege de ce insistă să se închine la ore fixe, de ce femeile lor umblă acoperite, de ce poartă turbane ciudate, de ce-şi lasă bărbi s.a.m.d. Dar cel mai greu e că nimeni nu înţelege că ei nu mai sunt părinţii sau bunicii lor. Ei sunt cetăţeni cu acte-n regulă care nu mai pot îndura umilinţele peste care au trecut ai lor părinţi sau bunici. 

A fost mult timp un război înăbuşit din faşă. Un individ din această categorie se răzbuna scriind un graffiti jignitor sau spărgând o vitrină. Era pe loc arestat, iar totul părea a se rezolva. Cu toate că la nivelul societăţii lucrurile păreau OK, tensiunea creştea la cote inimaginabile. A explodat în urmă cu ceva ani în Franţa. Nimeni n-a înţeles atunci de ce sau, mai bine spus, nimeni n-a vrut să înţeleagă adevăratele cauze. În Anglia, aceleaşi categorii sociale probabil aplaudau revoltele, dar ştiau că sistemul de-aici nu e atât de permisiv precum cel de peste Canal. Ce s-a întâmplat în urmă cu câteva zile odată cu împuşcarea tânărului a fost elementul declanşator al revoltelor. Celălalt vector a fost, cu siguranţă, foamea. Sunt oameni pentru care ziua de mâine înseamnă un nou chin, o nouă zi în care trebuie să găsească mâncare pentru supravieţuire. Aşa a început în Tottenham. Apoi nebunia a cuprins periferia. Enfild, Hakney, Brent Cross, Ealing, Brent Cross, Notting Hill, Catford, peste tot au început să izbucnească incendii, să fie vandalizate magazine şi să explodeze nebunia pe străzi. Poliţia a fost depăşită şi a privit cu neputinţă nebunia din Croyton. S-a regrupat la Clampham Junction deoarece lucrurile ameninţau să cuprindă centrul Londrei. Între timp au suplimentat forţele de poliţie cu trupe aduse din provincie reuşind să inunde Londra cu peste 16000 de agenţi. Astfel au reuşit să asigure Londrei o noapte fără incidente. 

Numai că, dacă la Londra a fost linişte nu acelaşi lucru s-a întâmplat în restul ţării. Manchester, Birmingham sau Liverpool au avut parte de experienţe similare numai că, de data aceasta, în plin centru, nu la periferii. Au fost operate arestări masive, dar e extrem de greu să-i identifici pe atacatori. Marea majoritate ştiu cum să evite CCTV-ul londonez, iar faţa nu şi-o arată decât cei care vor să se transforme în eroi sau în lideri ai mişcării.

Nu voi mai insista prea mult cu prezentarea ostilităţilor pentru că lucrurile se repetă după acelaşi pattern. Deocamdată n-avem de-a face decât cu răscoale spontane. Nu sunt revoluţii pentru că nu au o doctrină, dar, cu siguranaţă, peste ceva timp va exista şi aceasta. Cel mai probabil lucrurile se vor calma sub imperiul fricii, însă vor fi departe de a fi rezolvate. Ceea ce trăiesc fostele puteri coloniale este o răzbunare a coloniilor. Oamenii aceia nu pot fi integraţi în societatea occidentală. Mi-e greu s-o spun, dar consider că e imposibil să-i pretinzi unui membru al unui trib amazonian să asculte Bach. Cu siguranţă nu-i va plăcea! La fel şi în aceste cazuri, e extrem de greu să le explici acestor oameni cum e cu democraţia. Ei traiesc enclavizaţi şi sunt sufocaţi de binefacerile libertăţii. Mai mult, criza economică le-a tăiat raţia cu care se obişnuiseră şi i-a împins în disperare.

Privind în istorie putem lesne constata cum mişcări similare celor la care asistăm în prezent sunt premergătoare marilor revoluţii. Aşa cum am mai spus-o lipseşte un singur liant, anume doctrina. Când şi aceasta va apărea vom avea parte de evenimente interesante care mi-e teamă că se vor desfăşura la scară planetară.