Noua complicatie

Este uimitor să stai şi să observi cum sistemul de vase comunicante al economiei mondiale evoluează dinspre prost înspre şi mai prost. Devine din ce mai interesant pe măsură ce înțelegi cum, paradoxal, deteriorarea se accelerează în condițiile în care există o preocuparea generalizată pentru salvarea situaţiei. De trei ani de zile se aud aceleaşi ecouri, aceleaşi acorduri dogite semnate in extremis, aceleaşi strângeri de mâini şi înjurături printre dinţi. Ce este economia mondială? Probabil că nimeni nu mai e capabil să dea un răspuns, sau cel puţin să creioneze o schiţă. Precum un animal re-sălbăticit, economia pur și simplu refuză să reacționeze în direcția dorită. Surpriza a devenit noua regulă, iar curgerea fluviului de bani falși întreaga sa ideologie. Trăim în realitate? Greu de spus, mai ales prin prisma acestei noi paradigme cu care suntem din ce în ce mai forțați să trăim.

Cu ceva timp în urmă spuneam că, până la urmă, criza se va întoarce împotriva celor care au generat-o. Sunt ferm convins că așa se va întâmpla, însă, cu cât decizia este mai întârziată, cu atât mai mulți vor plăti, iar nota de plată va fi din ce în ce mai piperată. Să privim numai către criza datoriilor suverane din Europa. Nu se deosebește foarte mult de ceea ce s-a întâmplat în SUA, singura diferență fiind aceea că SUA acționează solidar, în timp ce UE multi-solitar. Probabil se va calma în momentul în care se vor tipări cantități imense de bani, adică atunci se va face voia piețelor, prin piețe înțelegându-se cele câteva bănci de investiții care și-au plantat cozile de topor în posturi cheie. Va rezolva aceasta problemele? Nicidecum, le va agrava! De fapt, de ce se dorește tipărirea de bani? Pentru a înțelege mai bine ar trebui să ne întoarcem la cauzele crizei.

Cum bine se știe, criza s-a declanșat prin spargerea creditelor subprime, urmată de o reacție în lanț pe linia produselor financiare derivate. Fiind vorba despre o armă atomică declanșată din greșeală, ea a afectat toate băncile. Cele americane au fost salvate cu dărnicie de către FED și executivul SUA, iar cele europene de către guverne, prin injectări de bani în fundul proștilor care au picat în capcana americană. A mai fost un element care a fost uitat de-a lungul acestei crize, anume salvarea AIG. Ea s-a făcut pentru a putea permite rămânerea în picioare a derivatelor aflate în portofoliul băncilor și asigurate de către AIG. În acest moment, fiind asigurate, aceste derivate figurează ca active performante, cu toate că valoarea lor este îndoielnică. În Europa s-a întâmplat ceva și mai spectaculos care, așa cum vom vedea, are legătură directă cu întreaga încrengătură a crizei. Băncile, dincolo de investițiile spectaculoase în rahat american, au finanțat și statele membre, atrase fiind de ratingul ”sigur” și de diferența de randament. O singură fisură apărută a făcut ca mitul invulnerabilității statelor din Euro să pice, iar investiția în datorii suverane să devină mai nesigură ca oricând. Cu toate că mitul picării UE este cântat de toți analiștii de peste Ocean, problema aceasta este mult mai mult a lor decât a noastră. E simplu, datorii suverane au cumpărat și băncile lor, atrase fiind de aceleași avantaje. Mai mult, pentru a beneficia de siguranță maximă, și-au asigurat investițiile prin intermediul CDS-urilor. Care  CDS-uri, în cazul unui picaj al zonei, nu reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât o frecție la un picior de lemn. Sunt contracte fără niciun pic de valoare reală deoarece nimeni până acum nu și-a pus problema picajului vreunei economii majore. Presupunând că Germania va intra în default, puteți să credeți că asiguratorii vor putea scoate din teșcherea aproximativ trei trilioane? Și, pentru că am ajuns la punctul sensibil, e interesant de aflat cine sunt asigurătorii datoriilor. Dacă vom avea răbdare să săpăm, vom vedea că e vorba tot de bănci sau entități controlate de acestea. Într-o operațiune de aburire a autorităților de reglementare, fondurile de garantare a polițelor emise au la bază titluri sigure, adică datorii suverane de rating superior. Interesant, nu-i așa? E ca și cum ai emite o asigurare casco pentru o mașină, asigurare al cărei suport ar fi mașina respectivă, care, la rândul ei, a fost luată pe credit de la o bancă căreia i-a fost cesionată asigurarea(știu că sună complicat, dar cam așa arată întregul tablou). În consecință, moartea Euro i-ar putea lăsa cu buza umflată rău pe tovarășii americani. Mai mult, e greu să faci un giumbuşluc de naţionalizarea a asigurătorului precum cel cu AIG. Aici e vorba de mii de asigurători, participanţi pe o piaţă obscură şi total liberalizată(nu ştiu de ce cred că dacă m-aş forţa puţin aş putea vinde chiar şi eu CDS-uri). Numai că acesta nu este singurul rău, deoarece el declanșează reacția în lanț. Presupunând că cineva ar dori să mai recupereze ceea ce se poate recupera în urma puzderiei de falimente rezultate, s-ar ajunge la lichidarea activelor toxice ascunse prin portofoliile băncilor. Despre cât o fi vorba? Păi dacă ar fi să ne luăm după un raport al BIS, totalul produselor financiare derivate active este de 707 trilioane! Desigur, presupunem că nu toate se află în portofoliul băncilor falite, dar numai o fracțiune din ele trecute la scadență poate pune pe butuci întreaga economie mondială. Desigur, trebuie ținut cont de faptul că unele instrumente pot fi închise prin intermediul altora, că unele au o bază reală, dar, totuși rămâne o întrebare: cum e posibil să lucrezi cu sume mai mari de peste 10 ori decât PIB-ul mondial? Ce acoperire au acestea în realitate? Şi, mai mult, va acoperi tătucul actual al AIG(adică statul american) pierderile? Cu ce bani?

Desigur, n-am făcut această descriere doar de dragul descrierii, ci pentru a vă expune motivele pentru care se face o presiune atât de mare pentru rezolvarea situației din UE. Orice soluție, inclusiv emiterea de obligațiuni comune, nu are decât o singură menire: aceea de a burduși statele(şi în final băncile centrale) cu datoriile suverane. Ieșirea la iveală a unei construcții solide va ușura vânzarea rahatului de stat deținut de bănci către state. Cu alte cuvinte, vom vedea în scurt timp state cocoșate de datoria pe care o au la ele însele.

Ce înseamnă aceasta? Pentru mine e cât se poate de clar că s-a ajuns foarte aproape de închiderea cercului. Cu un sistem financiar ridicol, care frizează absurdul, economia mondială nu mai are șanse să-și revină. De fapt, nu de revenire e vorba aici, ci de sufocarea ei de către un sistem financiar total dereglementat şi fără fundamente. Însă nu economia va fi cea care va muri sau, mai bine spus, partea de economie care are acoperire probabil că nu va pieri niciodată. De altfel, tocmai de-aici probabil va porni noua revoluţie financiară menită a de-complica lucrurile şi a re-normaliza raportul de forţe.  Ceea ce vedem acum, este reacţia dezordonată a unui animal aflat pe cale de dispariţie. Suntem foarte aproape de momentul în care animalul(am numit aici sistemul) va constata că nu are justificare şi că a devenit inutil. Până atunci însă nu putem decât să admirăm reacţiile impulsive ale pieţelor şi dezordinea unei societăţi care-şi caută drumul spre normalitate. 

Capcanele istoriei

Te-ai aştepta ca recent apăruta carte a lui Lucian Boia să-i pună pe mulţi într-o încurcătură teribilă. Comportamentul normal al unui om cu musca pe căciulă este acela de a face un pas în spate; cel puţin aşa am fost învăţaţi că funcţionează lucrurile. Ei bine, România merge după cu totul alte reguli. Bunul simţ şi modestia sunt chestiuni negative, înlocuite brutal cu minciună, tupeu şi aroganţă. Aşa se face că mulţi dintre cei care ar trebui să tacă s-au aruncat cu arme şi calabalâc în promovarea lucrării lui Lucian Boia. Poate că n-ar fi rău dacă aceasta nu ar fi o tactică de ocultare a propriilor mizerii. 

Ce-ar fi dacă ne-am îndepărta puţin de acuzarea lui Cioran, a lui Ionescu sau a lui Eliade(nişte titani în faţa cărora visătorii noştri cârpaci nu reuşesc nici măcar să atingă dimensiunile unui purice) şi am încerca să vedem ce sentimente ne cuprind la citirea unor nevinovate scrisori ale unui individ pe care nu-l voi eticheta. Neştiind dacă scrisorile sunt reale(ce-i drept nici n-am auzit ca autenticitatea lor să fi fost contestată), n-o să-i dau aici numele şi, mai mult, voi păstra discuţia la un nivel pur ipotetic. Nu voi face altceva decât să-mi pun o singură întrebare: cum ar putea fi caracterizat unul care în prezent s-ar ocupa cu lecţii de morală în condiţiile în care îi scria în aceşti termeni geniului Carpaţilor?

"(...)Am intrat in Partidul Comunist Roman la varsta de 19 ani (1968) si, atat pe linie obsteasca (CA ORGANIZATOR DE GRUPA DE PARTID), cat si pe line profesionala (...) m-am straduit, in ciuda unei sanatati precare ( care ma obliga sa stau, de cativa ani, sub constanta supraveghere medicala), sa fac totul pentru a fi la inaltimea exigentelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani. 

Va rog, stimate tovarase Secretar General, sa nu luati raportul de activitate de mai sus drept o lipsa de modestie. El e bilantul firesc de munca al oricarui roman care vrea sa-si serveasca tara cum se cuvine. In lumina acestui bilant, veti intelege cat pot fi de mahnit sa constat ca, dintr-o data, in urma unei imprejurari pe care nu o pot socoti decat accidentala, sunt pus in afara partidului “sectant” si dezlantuit din invatamant si cercetare.

Am avut, intr-adevar ghinionul de a participa cu doi ani in urma , la o conferinta (incluzand o parte teoretica si una practica), ce a avut loc la Institutul de Psihologie si Pedagogie pe tema “meditatiei trancendratale”. Conferinta – la care m-am dus pe linia unei firesti curiozitati intelectuale – mi s-a parut neinteresanta sub raport stiintific, drept care nu am mai frecventat niciuna din urmarile ei , mai mult chiar: am avut ocazia, la scurt timp dupa aceea, sa aduc la cunostinta unui lucrator al Ministerului de Interne opinile mele critice privind “meditatia trancendratala”. 

(...) Intre culpa mea reala si consecintele ei imediate ca o uriasa disproportiune care, in spiritul echitatii cu care ne-a obisnuit conducerea noastra de partid si de Stat nu poate sa fie corectata. 

Ranit sufleteste de spulberarea intr-o clipa, a atator ani de eforuri entuziaste, si de anularea tuturor proiectelor mele viitoare (legitime la 33 de ani) apelez, tovarase Secretar General la dreapta dumnevoastra omeneasca, rugandu-va sa dispuneti rediscutarea cazului meu, in datele lui obiective. Va asigur ca tot ce doresc e sa-mi dovedesc, in continuare, ca si pana acum, buna-credinta loialitatea fata de tara, participand la procesul de afirmare a valorilor noastre pe plan universal."

Europa in colaps

Miercuri Germania a simțit lama rece a cuțitului apropiindu-se de beregată. Nu este absolut nicio exagerare deoarece incapacitatea țării de a găsi cumpărători pentru toate bond-urile scoase la vânzare demonstrează, încă odată în plus, că buruienoasa politică duplicitară a Germaniei e pe cale să îngroape întreaga construcție europeană.

Ani de zile, atât membrii de rând ai UE cât și marile țări din miezul dur au fost adormiți de mitul infailibilității Germaniei și al puterii intrinseci a Franței. Așa s-a ajuns la proasta credință că un membru al selectului club EURO nu poate falimenta, că prevederile pactului de stabilitate sunt niște simple slogane și că, în general, UE e o construcție care va funcționa perpetuu, împinsă de niște forțe benefice, dar nevăzute. Așa cum cel mai bun test pentru o casă este vremea rea, criza economică ar fi trebuit să demonstreze soliditatea UE. Și a demonstrat cu prisosință că avem de-a face cu o cârpeală superficială, clamând principii sănătoase, dar cu reguli nerespectate de nimeni și, mai presus de orice, condusă în majoritate de niște prostălăi insalubri care habar n-au pentru ce trăiesc. Vă mai amintiți că în prima campanie electorală adversarii lui Merkel râdeau copios de ea pentru că nu știa diferența dintre salariul brut și net? Ei bine, pe mâna ei a încăput cea mai mare economie europeană, iar rezultatele încep să se vadă. La ce te poți aștepta de la ea sau de la Sarkozy?

Foarte puțini au uitat cu destulă repeziciune cum a intrat Grecia în rahat. Vă mai amintiți că la acordarea primului pachet de ajutorare au fost obligați să cumpere cu repeziciune niște mizilicuri de vapoare militare de la francezi sau să plătească niște modernizări nereușite ale unor submarine militare către nemți? Într-adevăr, întotdeauna se trece cu o foarte mare ușurință peste aceste lucruri de culise, însă avem de-a face cu elemente care spun foarte multe despre cum arată grandioasa construcție europeană în subsoluri sau, mai bine spus, la fundația ei. Când întemeiezi ceva pe bază de șantaj și conspirație se alege praful. Atât nemții cât și francezii și-au imaginat propria Uniune Europeană, în care interesul lor să primeze, iar ceilalți să se afle într-o relație de vasalitate. Trebuie să recunoaștem că fiecare dintre cele două țări a avut în minte propria versiune a fostelor imperii, fiecare s-a gândit la o nouă cucerire a continentului pentru a-și retrăi apusele momente de măreție.

Numai că, orbiți de împlinirea dorințelor au pregătit cu o superficialitate incredibilă întreg planul de integrare. Cea mai mare eroare a fost înregistrată la constituirea zonei euro. Aici, țările mari au fost orbite de posibilitățile infinite pe care le oferă integrarea unor economii nepregătite. Când elimini taxa vamală și cursul de schimb, e clar că ai de-a face cu o piață în creștere în care cei puternici îi sugrumă pe cei mici. Așa a căzut Grecia: împrumutându-se pentru a putea consuma de la nemți și francezi. Așa o vom sfârși și noi dacă vom fi suficient de proști încât să încercăm să spargem zidul cu capul. Dezechilibrul începuse să se vadă încă de dinainte de începerea crizei, dar toată lumea era mulțumită: marile economii aveau piețe, în timp ce mai micile economii se împrumutau de la băncile celor mari. De se împrumutau? Pentru că le era foame, pentru că nivelul de trai trebuia să crească în linie cu continentul și pentru că economia lor fusese, în majoritate sufocată de marile economii europene. Partea de economie funcțională a acestor țări marginale era cea legată ombilical de stat sau de fondurile europene.  Cam așa arăta circuitul banului în ecosistemul european.

Odată cu criza, dezechilibrele au început să se facă simțite din ce în ce mai dur. Purcoiul de datorii al statelor PIIGS a început să apese din ce în ce mai tare. Iniţial, prostovanii au urlat din toţi bojocii că fiecare trebuie să-şi gestioneze singur datoria, că unii sunt leneşi, alţii hapsâni s.a.m.d. Modul în care au ajutat statele cu probleme mai rău le-a îngropat, deciziile au fost luate cu întârziere şi au contribuit la decredibilizarea respectivelor state. Ceea ce n-au înţeles prostovanii decât foarte târziu a fost faptul că, atunci când te auto proclami căpitan de vas şi stai pe cea mai de sus punte, dacă auzi că a apărut o spărtură la camera motoarelor nu te mulţumeşti doar să-i faci proşti şi incompetenţi pe mecanici deoarece oricum vasul se scufundă şi de murit mor toţi. Acum Europa arată ca un vas în derivă, care abia mai stă pe linia de plutire. Între timp, prostănacii s-au mai trezit din beţie şi încearcă să mai pună la punct ce se poate. Dar oare se mai poate face ceva?

Franţa e ameninţată cu downgrade-ul. Nici Germania nu e departe, mai ales în condiţiile în care asistăm la o accelerare teribilă a datoriei publice a ţării. Pe la începuturile crizei financiare au fost nevoiţi să pompeze masiv în propriul sistem bancar deoarece, scrufuloşii bancheri germani trăiseră cu ideea că sunt mari speculatori şi au înghiţit cu nesaţ o groază de rahat american. Nu le ajunsese că profitau de amărâţii Europei, se treziseră peste noapte loviţi de geniu! Problema Germaniei e că trebuie să-şi reia jocul de a pompa bani în fundul propriilor bănci deoarece acestea au expuneri masive pe ţările marginale, care acum sunt în chingi. Mai are bani de aruncat? Dacă ar fi să calculăm, Germania mai poate face un singur pas de vreo 100 mld. EUR până la intrarea în spirala îndatorării şi ameninţarea scăderii rating-ului. Prea puţin pentru costurile adevărate ale curăţării întregului rahat. Între timp, ţările neintrate în clubul select suferă. Ungaria a fost trecută de către agenţiile de rating la junk, România e de mult acolo, iar ceilalţi membri sunt ameninţaţi cu tăierea finanţărilor din partea băncilor mamă. Fiecare secundă de nehotărâre agravează problemele şi asta în ciuda declaraţiilor optimiste din cadrul diverselor trilaterale. Ar mai fi ceva: pentru ca totul să arate mai grav, lumea întreagă se clatină. Japonia, altă dată un pol de stabilitate, e ameninţată cu aceeaşi scădere de rating. La fel o duzină de alte ţări pe care le consideram stabile. 

În aceste condiţii ce se va întâmpla cu Europa? Va intra în colaps? Probabil că da, însă ar mai fi un mic amănunt asupra căruia nu ne-am aplecat. Europa nu înseamnă numai Franţa şi Germania. Europa înseamnă în primul rând restul statelor care au aderat la un ideal de comuniune paşnică şi de pe poziţii de egalitate. Practic acum, adevărata forţă a Europei stă în ceilalţi care trebuie să găsească o nouă formulă de cooperare şi o integrare mai puternică. Este acest lucru posibil? Majoritatea va paria că nu, dar eu unul tind să cred contrariul. Cu toate că suntem aproape de final, cred că integrarea pe alte principii este ultima soluţie de salvare. Marea problemă a UE este că nu poate reacţiona ca o ţară. În cazul în care va reuşi într-un final acest lucru, problemele vor fi depăşite cu uşurinţă. Altfel, ne vom re-atomiza şi vom regreta o construcţie care va fi din ce în ce mai greu de ridicat. 

Aterizarea forțată

După ce le începutul lunii am dat o avertizare și după ce săptămâna trecută am anunțat că Austria se pregătește să taie finanțarea Estului, iată că nefericitul moment a devenit oficial. Practic, din acest moment, băncile austriece sunt obligate(de către Banca Centrală a Austriei) să se izoleze de estul Europei pentru a-și ajuta țara de origine să-și conserve ratingul. Este unul dintre cele mai proaste momente ale noastre care nu face altceva decât să ne întoarcă brutal în situația din 2008(și aceasta chiar dacă, pe la spate, unii sugerează că Austria se va izola doar la nivel declarativ).

Marea problemă nu este că ne întoarcem la nefericita situație din 2008 ci că ne-am învârtit inutil în cerc preț de vreo 15 miliarde de euro. În acești trei ani, cu ajutorul banilor de la FMI, nu am făcut altceva decât să punem umărul pentru cârpirea unor bănci care, din păcate, nu ne aparțin în niciun fel. S-a tot făcut caz de susținerea creditării, impulsionarea IMM-urilor și multe alte slogane inutile. La trei ani de criză am reușit, grație sfaturilor date de unii binevoitori externi, să închidem peste 200 000 de afaceri mici, să creștem aberant numărul celor fără job și să dezechilibrăm teribil economia. În cazul în care s-ar fi refuzat șantajul băncilor probabil am fi avut de-a face cu o aterizare forțată care ar fi avut ca efect o curățare rapidă a sistemului și devalorizarea leului. În cazul picajului unor bănci, statul ar fi avut pârghiile necesare să intervină, chiar dacă ar fi fost vorba de naționalizări. Nu s-a mers pe calea logică, ci s-a ales mult mai păguboasa paradigmă occidentală de naționalizare mascată a pierderilor. Cu toate că România ar fi trebuit să fie lovită de criză doar tangențial(datorită nivelului rudimentar al pieței financiare locale), iată-ne luând în piept din plin cel mai radical val al crizei. Mai grav e că, după trei ani de tăieri continue, revenim la situația inițială, mult mai fragili, mult mai expuși și extrem de puțin reformați. 

Sunt numeroase întrebări cărora cineva trebuie să le răspundă. De ce a trebuit să renunțăm la controlul asupra sistemului bancar(lăsați baltă nebunia cu așa au vrut ăia de la UE)? De ce a trebuit să ne supunem voinței altora cu toate că avem destule exemple contrare în Est? Nu cumva adevărata cauză este aceea că suntem foarte proști? Nu trebuie să ne simțim jigniți. Trebuie să fim la fel de pragmatici ca americanii și să conștientizăm realitatea, după care să facem un plan clar de depășire a inconvenientului. Problema însă nu este numai aceea că suntem proști. Adevărata piatră de moară pe care o avem agățată de gât aceea că suntem ticăloși, deosebit de ticăloși. Probabil de-aici ar trebui început, însă nu știu cine ar putea în perioada imediat următoare să ”rezolve” acest autentic nod gordian.

Avem de-a face cu o provocare imensă. În funcție de gravitatea scenariului extern căruia va trebui să-i facem față, costurile s-ar putea ridica la peste 30 mld. EUR. Bani pe care nu avem de unde să-i luăm și care ne-ar arunca oricum pe inevitabila spirală a datoriilor. Există oare o metodă prin care să scăpăm? La nivel individual e simplu deoarece rămâne în picioare recomandarea de la începutul lunii. La nivel de țară însă e nevoie de o strategie rapidă de ceea ce am putea numi izolare benefică.În primul rând impunerea unor criterii mult mai dure pe piața bancară(stați liniștiți, oricum vom uita noțiunea de credit ani buni de-acum înainte) dublată de un control strict și o liberalizare adevărată a cursului. Primele măsuri vor avea ca efect disciplinarea unui domeniu haotic și luarea din timp a unor măsuri(nu când va fi prea târziu, iar măsurile radicale oricum vor trebui luate), iar liberalizarea va putea rebalansa întreaga economie. Desigur, nu e ușor, mai ales că există riscul ca o singură cărămidă care cedează să dărâme întreaga construcție. Însă, chiar și cu aceste riscuri, trebuie să avem în vedere modelul Islandei. Cu toate că inițial a fost ocolită de piețele financiare, iată cum, după ce s-au răspândit aburii refuzului zgomotos al șantajului englezesc, economia ei este din nou curtată de piețele financiare.

În final nu voi spune decât că realitatea este pe cale să ne dea una dintre cele mai dure lecții, anume aceea că e bine să nu te întinzi mai mult decât ți-e plapuma. Mai mult, pentru unii ticăloși care acum nu mai știu pe unde să scoată cămașa, cred că a sosit momentul în care vor înțelege o altă lecție care le-a fost pregătită, anume aceea că atunci când doar mimezi reforma pentru a putea fura liniștit, riști să fii devorat de fantomele declarațiilor sforăitoare ale trecutului. N-o să insist mai mult asupra subiectului. Repet însă că situația e gravă din cauză ca, în scurt timp, vom avea parte de scenariul ”scapă cine poate”; la început la nivel de țări pentru ca în final să se generalizeze. 

Care Uniune?

Pe măsură ce lucrurile se înrăutățesc în UE tot mai multe voci iau atitudine și cer măsuri mai ferme. Este înt-adevăr obligatoriu ca, dincolo de declarațiile sforăitoare cu iz naționalist, să se ia decizii clare care să conducă cel puțin la o normalizare a situației. În timp ce unele măsuri par de bun simț, altele sunt de-a dreptul șmecherești, menite a trage într-o capcană fără ieșire mai naivii membri din Est.

După confruntările Anglo-Germane, Regatul Unit pare a fi setat să se îndepărteze puternic de nucleul dur al Uniunii Europene. Cu toate că nu stă grozav din punct de vedere financiar, Anglia nu poate suporta un grad prea mare de amestec extern în deciziile interne. Este cunoscută politica ”interesului englezesc suveran” care permite o participare a Marii Britanii în orice tip de combinație numai în cazul în care țara este câștigătoare netă. Odată cu această ruptură, se prefigurează din ce în ce mai clar ideea unei Europe cu două viteze, care să recupereze timpul pierdut printr-o integrare mai rapidă și, în același timp, mai puternică.

Încercând să nu rămână total izolată, Anglia își caută prozeliţi prin Est, numai că, dependența acestor economii de Germania și Franța face practic imposibilă inițiativa englezească. În mai multe rânduri am arătat cum Anglia nu a adus practic nimic în plus la construcția europeana, ba, mai mult, a făcut aproape tot ce i-a stat în putință pentru a dinamita fragila construcție. Aflată în fața unei alegeri destul de radicale, Anglia încearcă să-și menajeze cât mai mult posibil poziția privilegiată. Personal cred că, dată fiind gravitatea evenimentelor cu care se confruntă țările europene, poziția Angliei este iremediabil pierdută și asta indiferent de aliații pe care și i-ar găsi într-o zonă a continentului.

De la peștii mari, mi se pare cât se poate de logică restrângerea cadrului către noi, deoarece suntem puși în fața unei alegeri care ne va afecta direct pe termen scurt, mediu și lung. Mai mult, cum toată lumea cunoaște poziția mea clară în ceea ce privește integrarea, s-ar putea ca ceea ce voi exprima în continuare să pară diametral opus. Și, într-adevăr așa e deoarece, înainte de a lua o decizie de o asemenea greutate, cred că trebuie să cântărim foarte bine. N-ar fi rău dacă am încerca să judecăm la fel cum fac englezii, adică prin prisma poziției rudimentare, dar sănătoase, a lui ”mie ce-mi iese?”.

Politica imediat următoare susținută de marile state europene va fi cea de integrare puternică a actualilor membri ai zonei Euro și de dezvoltare a unui framework simplificat pentru integrarea țărilor aflate în acest moment în afara zonei. Practic, pașii imediat următori vor fi reprezentați de o politică fiscală integrată, de supravegherea strictă a cheltuielilor publice și de întărire a disciplinei fiscale. După setarea acestor principii ar urma emiterea de euro-bonduri care, treptat, vor înlocui bondurile emise de țările membre. Avantajele ar fi imediate și oarecum logice: nu ar mai exista diferențe între dobânzile cu care se împrumută Grecia, Italia sau Germania, ceea ce ar permite o mai corectă gestionare a datoriilor publice. De asemenea, nu va mai fi posibilă cheltuirea irațională a banului public, un câștig cât se poate de important. Dar, reversul medaliei este unul deosebit de grav deoarece datoriile statelor membre devin datorii ale tuturor. Cu toate că dintr-un anume punct de vedere principiul ar putea părea corect, în momentul în care luăm în considerare datoriile acumulate până acum perspectiva se schimbă radical.

Datoria publică a Germaniei este de 83.2% din PIB. Asta înseamnă peste două trilioane de euro. Dacă ne uităm pe datele din anii trecuți, observăm că datoria publică a acestei țări are o tendință de accelerare(creștere cu 1% în 2008, 8% în 2009 și 9% în 2010). În acest ritm putem vedea în câțiva ani cum Germania se va transforma într-o mega-Grecie. La fel stau lucrurile și în Franța. Presupunând că lucrurile se vor calma din punct de vedere economic, situaţia va rămâne tot încurcată. Odată cu emiterea de bonduri comune, va rezulta că situaţia datoriilor va fi tratată oarecum global, în sensul că membrii noii "Zone EUR" îşi vor asuma întreaga datorie. Cu alte cuvinte, noi, dacă vom adera, vom sări de la un grad de îndatorare de aproximativ 35% la unul de peste 80%(cât este în prezent gradul de îndatorare al întregii UE). OK, chiar dacă presupunem că datoria este sustenabilă, să mai facem un pas în timp(să zicem de 20 de ani) şi să presupunem că nu s-ar schimba mare lucru din structura datoriilor, însă România s-ar hotărî la acel moment să părăsească Uniunea. Având o istorie comună, ea ar trebui să-şi asume atât beneficiile cât şi cheltuielile. În aceste condiţii, biletul de ieşire ar fi reprezentat de plata sau asumarea părţii ei de datorie. Cum în atâta amar de vreme de convieţuire comună iţele afacerilor interne s-ar dilua, probabil România ar trebui să-şi asume o parte din datorie ori proporţională cu PIB-ul, ori pe baza altor algoritmi(să zicem populaţia, deoarece s-ar considera că de beneficiile împrumuturilor celorlalţi au profitat mai mult sau mai puţin toţi românii). Translatând aceasta în cifre(repet, considerând că nu s-a schimbat nimic din situaţia iniţială), ar rezulta că biletul de ieşire ar costa undeva între 100 mld şi 400 mld. EUR.  Adică o sumă cifrată între de trei şi de peste zece ori faţă de datoria iniţială cu care România ar fi intrat în afacere. O afacere proastă, aş spune.

Privind corect şi interpretând datele brute ne rezultă că lucrurile nu sunt deloc avantajoase pentru noi. Nu zic să adoptăm o atitudine făţiş de partea Angliei(de altfel nu am avea absolut nimic de câştigat), însă o atitudine rezervată nu cred că ar strica. E bine ca abia după liniştirea apelor să reanalizăm oportunitatea acestei mişcări. Deocamdată este OK respectarea criteriilor de convergenţă şi disciplina bugetară. Însă, trecerea pripită la Euro sau aderarea la "nucleul dur" nu reprezintă decât o mişcare cel puţin proastă.

Semi-intelectualul

Îi recunoști dintr-o mie. Sunt cei care vor să fie vizibili, care glăsuiesc citate din gânditori la modă crezând că, prin aceasta, se cațără pe culmile progresului și civilizației intelectuale. Sunt cei care l-au făcut milionar pe scriitorul cu iluminarea brutală, cei care-i memorează banalitățile și le rostesc pe un ton grav, de parcă toată forța universului se concentrează în citatul respectiv. De cele mai multe ori lasă să se subînțeleagă că mostra de înțelepciune le-ar aparține, iar când cineva recunoaște citatul zâmbesc superior părând a spune că ”iată, marile spirite se întâlnesc!”.

Probabil cunoști cel puțin o duzină, te lovești de ei pe stradă, uneori îți strică ziua, alteori rostesc enormități atât de mari încât te fac să râzi o săptămână. Sunt indivizi fără niciun fel de fundație, în alte vremuri ar fi fost categorisiți ca semianalfabeți și ar fi fost trimiși la grajduri. Acum, într-o societate eminamente dezordonată, îi găsești peste tot și, fără a greși, am putea spune că țara întreagă e a lor. Au idei puține rezultate din deducții schioape ale căror fundamente sunt puținele lecturi fragmentare. Nu sunt capabili să înțeleagă o scriere. Lectura este pentru ei captivantă numai în măsura în care reușesc să găsească prin primele paragrafe un citat pe care, desigur, îl vor repeta cu aceeași tonalitate victorioasă la vreo masă câmpenească sau la un festival al berii. 

Probabil n-aș fi scris despre semi-intelectuali dacă nu aș fi observat că boala aceasta este una contagioasă. Prietenii semi-intelectualului tind să-și egaleze așa-zisul maestru și observă cu stupoare că nici nu e greu. Practic schema e simplă și nu ai nevoie decât de cunoștințe minime de scris și citit. În prima fază cumperi sau, dacă vrei să arzi etapele, te abonezi la Dilema, această Mecca a semi-intelectualului. E obligatoriu să te plimbi cu numita foaie sub braț, să o așezi victorios pe birou, să o fâlfâi în pauza de cafea și să-i citești mostra de înțelepciune a lu' Pleșu. Îți place pentru că o înțelegi. La urma urmei sunt aceleași subiecte ca în Libertatea numai că sunt folosite cuvinte mai fistichii pe care le găsești cu ușurință în DEX(online). Așa afli ce-a făcut Badea, de ce e Gâdea prost, de ce n-o suportă geniul pe Dana Grecu sau pe mai știu eu ce altă luptătoare cu prompteru'. Îți place deoarece subiectele mostrelor săptămânale de inteligență variază. Nu, nu e numai politică. Afli și despre Dan Diaconescu, Elodia, Măruță s.a.m.d. Așa înțelegi că e simplu și cu telectualitatea asta, numai că e scrisă cu vreo câteva cuvinte mai dificile pe care oricum tehnologia te ajută să le înțelegi. Pasul următor este cel al auto-admirației. Pur și simplu te uiți în oglindă și te minunezi cât ești de deștept. De-acum faci parte dintr-un club select. Ești la aceeași masă cu Sever Voinescu, Radu Naum, Ovidiu Nahoi(aici ai o dilemă că nu știi exact dacă nu cumva se pronunță Nahoa), Adrian Cioroianu s.a.m.d. Sunt oamenii care i-ai văzut la televizor(sic! pt. fraieri) și care acum devin colegi cu tine pe tărâmul abstract al ideilor. Sunteți voi toți și, desigur, în capul mesei el, maestrul desăvârșit, Pleșul tuturor celor care nu pot fi înțelese. După iluminarea care te-a cuprins și care te face să prinzi aripi, urmează ultima etapă, cea a desăvârșirii. Lumea trebuie să te cunoască, așa că faci eforturi pentru a te face înțeles. Toți cei din jur vor observa schimbarea însă ea se va vedea cel mai pregnant în online. Citate din Dilema, like-uri peste like-uri la afirmații ale idolilor tăi(pe care-i ai în lista de prieteni), vorbe de duh pe twitter și, în final, un citat cool în semnătura fiecărui mail care pleacă de la tine. Desigur, fiind un dilematic, începi să comentezi articolele de-acolo, te implici, înfierezi ceea ce-ți șoptește autorele că e de înfierat, trăiești satisfacția intelectualului care e peste vremurile sale.

Și, cu toate că viața de intelectual e grea, o înfrunți cu stoicism. Mergi la ceainării dubioase unde ceaiul are gust de rahat, da-i lauzi calitățile, asculți poețași suspecți cum își recită poezelele și te lași impresionat, mergi la operă cu toate că, în sinea ta, ești neliniștit pentru că ține mult și nu înțelegi nimic. Da'  tre' să te vadă lumea! Reziști pentru că lumea se schimbă în jurul tău și-ți place. Auzi că Nuți secretara  îi spune lu'  contabila că ești deștept, că știi multe și că a văzut ea că ai numai cărți de Pleșu și Liceanu(sic! tot pt ei) pe birou.

Așa se transformă, pe zi ce trece, întreaga societatea. Spuneți-le semi-intelectuali, semidocți sau cum vreți. Realitatea tragică e că lumea aceasta e a lor. Într-o țară fără valori proliferează aceste specii banale care, la umbra alor lor maiștri parazitează intelectual societatea. Așa că stau să mă întreb disperat care ne sunt valorile, de unde ne vin și, mai ales, dacă mai avem. Toți circarii ridicați până acum s-au dovedit a fi enorme forme fără fond, filfizoni ai culturii și, spun unii, profitori infecți. Au reușit să transforme societatea într-un haos dominat de ciracii lor semi-intelectuali. Îmi amintesc trist cum la câtva timp după Revoluție se vorbea despre literatura de sertar. Dacă la alții a existat, la noi s-a dovedit a fi un mare fiasco, o minciună peste care s-a trecut cu nepăsare. La fel se vorbește acum despre valorile pe care le-am avea, dar care sunt obtenebrate de târla de semi-intelectuali. Din nefericire cred că existența valorilor autohtone e mai degrabă o speranță a noastră. Ele, valorile, pur și simplu nu există aici. Dacă ar exista ar avea baze solide, ar fi universal recunoscute. Fără a nega excepțiile, cred că trăim într-un deșert intelectual în care e imposibil să rodească valorile. Singurul element care ne poate elibera de această capcană e raportarea la universal. Renunțați la România aceasta deoarece e toxică. Raportați-vă la universal! Și, pe cât posibil, stârpiți atât semi-intelectualii cât și curentul lor nociv. Altfel vom persista în această capcană fără ieșire(să fie Ieud?:-) ).

P.S.(tot pentru ceilalți) În ultima paranteză se demonstrează existența unor excepții...

Hmm

Nu prea-mi stă în fire să fac reviste ale presei, dar un titlu din ediția de azi a Financial Times mi-a reținut atenția, mai ales prin prisma faptului că atacă un subiect pe care l-am dezvoltat cu ceva vreme în urmă. Este vorba despre expunerile băncilor occidentale pe Estul Europei. Contextul general al pieței este de retragere a marilor bănci din zonele nesigure, prin aceasta înțelegându-se statele emergente. În particular, în Europa, Estul arată ca o gaură neagră din care băncile occidentale sunt tentate să fugă instinctiv. Două citate ar trebui să ne rețină atenția:

”If that constrains far-flung operations, it will hit hardest closer to home. As UniCredit revealed on Monday, alongside a €7.5bn rights issue, it plans to narrow its geographic focus in eastern Europe, where it is currently the number one lender. A few days earlier, Germany’s Commerzbank similarly pledged to restrict new lending to only Germany and Poland, cutting adrift the rest of its eastern European operations.(...)

The squeeze is made all the tighter by the fact that the banks with the biggest presence in eastern Europe are among those with the biggest troubles back home. Aside from UniCredit and Commerzbank, the list includes Austria’s Erste and Raiffeisen, both of which are seen by analysts as undercapitalised, France’s Société Générale, which has embarked on aggressive shrinkage, not to mention the Greek banks that will have no choice but to retrench from their leading positions in parts of south-east Europe.”

Întreg articolul îl puteți citi aici. Ca o ultimă observație, voi reaminti în treacăt faptul că Austria a început să joace chinezește. Săptămâna trecută s-a consemnat discret inițiativa de apropiere dintre Banca Centrală a Austriei și People's Bank of China. Comunicatul de presă îl găsiți pe site-ul oficial al Băncii Naționale a Austriei și reprezintă, din punctul meu de vedere, o acceptare spășită a condițiilor impuse de Beijing: ajutor în schimbul sprijinirii politicii oficiale chineze. Dacă Austria ar fi fost o țară de sine stătătoare, probabil inițiativa ar fi părut una normală, însă, în contextul actual, ca parte a UE, mișcarea nu reprezintă altceva decât o faultare a politicii Uniunii(mai ales în contextul generat de respingerea de catre UE a condiționărilor Chinei). Tradus, am putea spune că Austria a evoluat de la statutul de ”coadă de topor rusească” la cel de ”coadă de seceră chinezească”. Se pare însă că pentru Austria nu mai contează nimic deoarece greul de-abia acum începe. Peste problemele generate de criza actuală se suprapun acuzații grave de corupție, spălare de bani și fraudă la adresa unor oficiali de rang înalt. Sunt lucruri de care Banca Centrală nu pare a fi deloc străină și care, cu siguranță, ar trebui să le ridice serioase semne de întrebare anchetatorilor. Subiectul însă este destul de vast și probabil îl voi trata într-un articol viitor.

Conventia Pacificului

SUA se află într-o situație destul de delicată. Cu trilioane injectate într-o economie care refuză să se miște, cu tot felul de inițiative dubioase menite a petici ceea ce se mai poate petici, dinamica Americă arată, pe zi ce trece, tot mai șifonată. Dacă am analiza superficial am putea spune că avem de-a face cu un imperiu aflat la apus în care plictisul și banalitatea au înlocuit vivacitatea de altă dată.

Spre deosebire de marile puteri ale trecutului, SUA își dorește să fie un fel de putere perpetuă a post istoriei, o forță care învață din greșelile trecute pentru a se auto-regla în timp util. Ce-i drept, până la actuala criză, americanii au jucat impecabil cartea auto-corecției fiind, de fiecare dată, cu mult înaintea tuturor. De fiecare dată SUA a fost liderul capabil să tragă o lume în spate, chiar dacă aceasta a presupus politici neortodoxe și chiar asasinate rituale. Întrebarea firească pe care ne-o putem pune acum este dacă liderul absolut al planetei mai are puterea să se reinventeze, să-şi regăsească forța de altădată. Privind la ceea ce s-a petrecut până acum am putea cu ușurință să spunem că răspunsul este nu.

Dacă însă mutăm obiectivul către rivalii SUA, vom observa că lucrurile nu stau deloc grozav. Credeți că dinamitata Europă ar putea prelua conducerea? Dezastrele provocate de propriile slăbiciuni, neîncrederi și incompetențe au aruncat bătrânul continent într-o zonă a nisipurilor mișcătoare, undeva în anticamera dezastrului. Privind obiectiv, putem lesne să ne dăm seama că Europa e mai mult o fantomă a ceea ce au fost odată țările care o compun. Însă nu incertitudinea sau reglementările insuficiente sunt elementele care țin continentul departe de idealul său istoric, ci lipsa coloanei vertebrale, obișnuința de a primi mișcările în plic de la fratele mai mare de peste Ocean. Nici îndepărtata Chină nu pare pregătită pentru a prelua frâiele planetei. Cel puțin acum, China prezintă semnele copilului care  crește prea repede: este impresionantă, dar are numeroase dezechilibre interne. Nu este în pericol de cădere bruscă deoarece a știut să-și facă din timp provizia de vitamine, dar are nevoie de consolidare pentru a putea relua asaltul. Alte puteri sunt extrem de departe de prima poziție și e greu de crezut că vor putea vreodată să facă pasul decisiv.

Să fie acestea semnele intrării în penurie a planetei? Atunci când liderului prezent i se prezice moartea și nu există nimeni care să-i ia locul, lucrurile pot avea un deznodământ prost. Dar, totuși, cine a zis că America moare? Așa cum spuneam, SUA a avut întotdeauna puterea de a se auto-inventa. Cine crede că cei aflați în spatele puterii americane stau să privească la țara care cade inevitabil în prăpastie se înșală amarnic. În mediile politice americane e cât se poate de clar că trebuie găsită o cale de ieșire din labirintul incertitudinilor. Cum Europa e măcinată intern și China poate fi viitorul dușman într-un sângeros război comercial, SUA trebuie să găsească o soluție de ieșire. În aceste condiții, Obama tocmai a finalizat unul dintre cele mai bune contracte comerciale pentru SUA. Trans-Pacific Partnership promite să revoluționeze comerțul deschizând, pentru moment, piețele a nouă țări: SUA, Australia, Brunei, Chile, Malaezia, Noua Zeelandă, Peru, Singapore și Vietnam. Pe scurt, cele nouă țări vor micșora taxele vamale pentru produsele provenite din țările membre ale convenției, punând împreună bazele unei gigantice piețe de schimb. În timp ce SUA urmărește creșterea competitivității produselor sale pe aceste piețe prin transparentizarea politicilor economice și a conduitei companiilor deținute de statele membre, celelalte țări pot beneficia de acces facil pe piața americană și, în același timp, speră la eliminarea unor bariere protecțiste americane. Parteneriatul rămâne deschis și altor state, SUA targetând în prezent Canada, Indonezia, Japonia și Mexicul. După cum se poate observa asistăm la înființarea unei piețe extrem de dinamice care poate împinge puternic în sus atât economia americană cât și pe cea a membrilor. Practic, putem spune că avem de-a face cu un fel de piață unică în care fiecare își vede de finanțele proprii, iar riscurile asociate unei țări nu se propagă în toată zona. Putem spune că americanii au învățat la perfecție lecția europeană și evită implicarea țării în scenarii cu grad ridicat de incertitudine.

Dacă vi se pare că avem de-a face cu unul dintre multele tratate comerciale ale SUA, vă înșelați. America exportă în zona Pacificului mult mai mult decât în Europa. În aceste condiții dezvoltarea unei piețe care oricum are un trend pozitiv nu este altceva decât punerea în aplicare a unei politici solide de creștere. Mai mult, întărirea cooperării cu ţările targetate poate impulsiona puternic relaţiile politice, îndepărtând oarecum economiile asiatice de China. Pentru cei care-şi mai amintesc, existase la un moment dat un plan american de creare a unei pieţe unice între Canada, SUA şi Mexic. Cu experienţa negativă de integrare europeană, cred că planurile respective au fost uitate definitiv. Noua convenţie le permite americanilor accesul la o piaţă în plină dezvoltare şi, în acelaşi timp, dă tonul asaltului american asupra lumii emergente. Europa este din ce în ce mai mult o amintire. Ceea ce caută SUA este infuzia de sânge emergent, mult mai dinamic şi mai de folos economiei şi politicii americane din prezent. 

Marijuana

E un subiect destul de controversat. Unii spun că prin limitarea culturilor de marijuana se blochează un important segment de business și o ramură a medicinei. Adevărul e greu de aflat, mai ales dacă te afli în afara subiectului. Cu toate acestea, la fel cum se poate vedea în filmul de mai jos, chiar și în SUA nu prea e clar dacă e legal sau nu să cultivi marijuana. Sau, mai bine spus, chiar dacă e legal te poți trezi cu FBI-ul pe cap. 

P.S. Pentru cei mai înfierbântați fac precizarea ca nu e vorba de consum de droguri, ci de cultivarea legală în scop exclusiv medical! Am simțit nevoia să reamintesc acest lucru deoarece fac parte dintre cei care se opun radical consumului de droguri.

Seniorul

Sunt 16 ani de când s-a stins din viaţă acest autentic simbol al luptei pentru libertate. Un om a cărui viaţă aruncă în derizoriu fanfaronadele unor pseudo-dizidenţi răsăriţi din tenebrele securităţii. 

Din nefericire încă n-am reuşit să înţelegem viaţa Seniorului sau să-i percepem idealurile. Poate vom avea la un moment dat înţelepciunea de a ne apleca asupra lecţiilor predate de generaţia sa; abia atunci vom avea puterea de a termina cu gunoaiele care ne sufocă. E o zi în care ar trebui să facem ceva mai mult efort pentru a ne înţelege istoria adevărată. 

Înainte de toate însă, mergeţi să aprindeţi o lumânare! Pentru el şi pentru întreaga sa generaţie decimată în puşcăriile comuniste şi nedreptăţită de către regimurile semi-democratice de după Revoluţie.

 

Italia

În urmă cu mai bine de un an am publicat mai multe atenţionări legate de actualitatea din Italia. La momentul respectiv au fost foarte mulţi cei care au luat în râs atenţionarea spunând că, în realitate, toate acestea nu sunt decât obsesii sau mai ştiu ce alte idei depresive. Am repetat atenţionările asupra Italiei inclusiv atunci când în prim-planul atacatorilor se afla Spania. Iată că, din nefericire, Italia a fost doborâtă ieri. Cu un randament al obligaţiunilor pe 10 ani care a decolat spre 7.5%(nu e nicio greşeală!) ţara nu mai are practic nicio şansă. Deja datoria, ca şi în cazul Greciei, devine nesustenabilă, iar ajutorarea din partea instituţiilor internaţionale nu va face altceva decât să amâne momentul falimentului mărind gradul de îndatorare, dupa pattern-ul deja cunoscut.

Privind retrospectiv lucrurile par mai clare ca oricând. La ce te poţi aştepta de la o ţară condusă de un circar sinistru? Un individ care, cel mai probabil, va înlocui scaunul de prim-ministru cu priveliştea zăbrelită. Un om pentru care impulsionarea economiei a însemnat ajutorarea făţişă a propriilor companii, iar reforma s-a transformat într-un instrument de faultare a justiţiei pentru a-şi asigura supravieţuirea politică. Ar trebui să luăm bine aminte şi să înţelegem că acesta este destinul trist al oricărei ţări care-şi amanetează puterea unor prostovani.

Dar, desigur, nu are sens să pierdem vremea criticând ceea ce se vede cu ochiul liber. Am scris acest articol pentru a încerca să pătrundem ceva mai adânc în subiect deoarece Italia de acum este ca un iceberg, în sensul că problemele cele mai grave se află în tenebre. Cea mai mare problemă a ţării este sectorul bancar. Cât timp Super Mario îşi pregătea scaunul de la BCE suspiciunile au fost evitate elegant. Odată cu recentul asalt al dobânzilor, problemele sectorului bancar italian se vor adânci. Aici este, de altfel, şi marele pericol deoarece Italia are bănci extrem de extinse, care trebuie să-şi asume în această perioadă costuri destul de mari pentru susţinerea subsidiarelor. Este puţin probabil ca băncile peninsulare să facă rost de bani în condiţiile în care probabilitatea de întoarcere a banilor pompaţi în statul italian este aproape nulă.

Îngenuncherea Italiei este evenimentul premergător îngenuncherii Austriei. Iată că la mai bine de trei ani de când avertizam că Austria reprezintă o construcţie financiară grandioasă cu fundaţie de carton, cei de la S&P s-au trezit să avertizeze că Austria nu ar mai putea susţine subsidiarele din Est. Prin afirmaţia anterioară n-am vrut să subliniez că sunt vreun soi de Mama Omida sau m ai ştiu eu ce alt prezicător ocult, ci că lucrurile erau destul de clare încă de atunci, dar, bineînţeles, insuficiente pentru ştaiful unei agenţii de rating obişnuită să dea cu capul în perete doar de la viteze mari. Revenind la subiect, voi mai aminti doar că Italia reprezintă poarta de intrare triumfală a adevăratei crize în Est. În cazul în care situaţia nu se va rezolva(chiar dacă e puţin probabil tot mai sunt portiţe de ieşire) ţările estice se pot confrunta cu o criză devastatoare. Şi toate acestea sub privirile îngăduitoare a vesticilor care, cu numai două decenii în urmă, le promiteau dezvăluirea drumului cel mai scurt către prosperitate.

Suspecta impacare

De multe ori istoria ne-a demonstrat că există evenimente care pot depăşi aşteptările contemporanilor şi chiar înţelegerea urmaşilor. Au fost atâtea întorsături bruşte, atâtea schimbări radicale de poziţie încât ajungem să ne punem întrebări serioase privind comportamentul uman. Desigur, sunt situaţii în care adevăratele motive ale unei acţiuni rămân ocultate pentru totdeauna și, probabil, de-aici derivă o serie de întâmplări inexplicabile. Pentru a nu fi luați prin surprindere de evenimentele care vor urma m-am gândit să discutăm astăzi despre câteva evenimente neluate în seamă, dar care, cu siguranță, tind să producă schimbări majore în viitorul apropiat.

Cred că puțini sunt cei pentru care mai reprezintă o necunoscută situația explozivă din Kashmir. Acolo, lupte iraționale și frustrări adunate de-a lungul timpului creează o imagine sumbră a ceea ce poate deveni omenirea la un moment-dat. Ca orice zonă de conflict care se respectă, Kashmir-ul pare a nu avea o soluție care să i se potrivească. Mai mult, tind să cred că tocmai inexistența unei soluții a ținut lucrurile sub control. Zona este împărțită între trei țări: India(~2/3 din teritoriu), Pakistan(~1/3) și China(cu două regiuni pe care le revendică atât India cât și Pakistanul). Între India și Pakistan există un conflict deschis, o amenințare permanentă și, mai mult, o oarbă cursă a înarmării. Ambele țări dispun de arma atomică, ceea ce este îngrijorător pentru întreaga zonă. China nu este parte a conflictului, dar susține pe față Pakistanul pe care-l înarmează cu mărinimie. Motivul ține pe de o parte de politica tradițională a Chinei și, pe de altă parte, de neînțelegerile dintre China și India. Cu toate că în zonă lucrurile par clarificate, se pare că mai există un jucător din umbră care a decis schimbarea întregii ecuații.

Ce-ați zice de o înțelegere indo-pakistaneză? Pare o nebunie, nu-i așa? A pune capăt unui conflict care ține de-o viață cu o împăcare și, probabil, cu o prietenie profundă este mai mult decât o nebunie. Ca un observator tangențial al conflictului în sine nu pot să nu observ cum relațiile dintre cele două țări se dezgheață cu o viteză deosebită. Totul pare a fi început cu un oficial indian care a declarat, practic neîntrebat de nimeni, că nu există o barieră comercială între India și Pakistan. Ecoul nu s-a lăsat așteptat și, în mediile economice pakistaneze, a început să se discute despre o normalizare a relațiilor comerciale dintre cele două țări. Mai mult, Islamabad-ul a început să răspândească zvonuri privind beneficiile pe care le-ar putea avea din tranzitarea mărfurilor indiene spre ... Afganistan. Chiar dacă pare incredibil, declarații similare se aud din ce în ce mai des. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat din Pakistan Observer că, la mijlocul acestei luni, o delegație a Islamabad-ului urmează să se întâlnească pentru a doua oară cu oficialii indieni pentru eliminarea tuturor barierelor comerciale dintre cele două țări. Mai mult, întâlnirea o precede pe cea dintre miniștrii de interne ai celor două țări, întâlnirea având ca target punerea la punct a regimului vizelor de business. Așa ceva ar fi fost de neconceput acum câțiva ani.

Ce înseamnă noua întorsătură? Pentru Kashmir va fi vorba nu numai de încetarea conflictului surd, dar și de un nou destin. Poziția sa strategică, precum și adaptabilitatea populației la ambele culturi pot constitui un bun start către ceea ce trebuie să devină: o adevărată Elveție a Indiei. Extinzând obiectivul, putem asista la o rearanjare a forțelor din zonă. Apropierea dintre India și Pakistan nu se vede deloc bine de la Beijing. Dincolo de faptul că se pierde un bun client al industriei de apărare chineze, nu trebuie uitat că sunt numeroase subiecte politice care până acum au fost ignorate de pakistanezi. Regimul apelor teritoriale, anumite aspecte comerciale și alte subiecte voit ignorate ar putea izbucni pe o voce mult mai puternică deoarece există numeroase probleme comune de vecinătate cu China. Personal tind să cred că suntem în apropierea unei puternice reconfigurări a zonei atât din punct de vedere comercial cât și politic sau militar.

Vă spuneam la un moment dat că există un al patrulea jucător în zonă. A sosit timpul să-l aflăm. Cu toate că niciodată nu va figura ca o știre oficială, realitatea e că întreaga întorsătură miroase de la o poștă a afacere englezească. Anglia este singura țară care are relații bune atât cu India cât și cu Pakistanul și, mai mult, este singura care poate influența covârșitor politica celor două țări. Cel mai probabil, Perfidul Albion are o nouă schemă pentru întreaga zonă, o schemă care slujește mult mai bine interesele sale și ale SUA. Dar despre acestea vom vorbi ceva mai târziu.

Drumul gazului

În timp ce în Europa eram ocupaţi cu posibila deraiere a Greciei, departe, în Asia, discuţiile şi negocierile desfăşurate între Rusia şi China au darul de a ne aduce îngrijorări serioase. Motivul este dat de tentativa Rusiei de a-şi diversifica pieţele de distribuţie a gazului, tentativă care dă semne serioase de concretizare. 

Multă vreme europenii s-au amăgit cu gândul că sunt cea mai mare piaţă de desfacere a gazelor ruseşti şi, în aceste condiţii, pot controla destul de comod politica Moscovei. Desigur, este aberant să crezi că poţi controla un gigant care, dincolo de puterea sa intrinsecă, mai deţine şi pâinea şi cuţitul. Trebuie totuşi remarcat că până în prezent s-a ajuns la echilibru destul de uşor deoarece niciuna dintre părţi nu avea interesul să-şi deranjeze prea mult partenerul.  

Dacă europenii nu au depus niciun efort pentru diversificarea surselor de energie, ruşii şi-au canalizat eforturile în găsirea de clienţi importanţi pentru gazul pe care-l produc. Targetarea Chinei nu este un lucru nou, însă până de curând, oficialii de la Beijing au refuzat colaborarea din considerente de preţ. Mult timp s-a crezut că nimeni nu va avea curajul şi puterea să dezvolte acest proiect din cauza costurilor implicate şi a riscurilor de ambele părţi. Fiind ţări cu ceea ce aş numi democraţii controlate, politicile lor economice şi de dezvoltare  depind covârşitor de liderii aflaţi la comandă. Cu toate că pentru unii aceasta poate însemna stabilitate, există şanse ca la viitorul switch de putere(din oricare ţară) lucrurile să se schimbe radical. Dacă în privinţa Rusiei trecerea lui Putin la preşedinţie nu mai este un secret sau o surpriză, în China lucrurile stau cu totul diferit din cauza jocului de putere infint mai complex decât la Moscova. Însă, după câte se pare, piedicile iniţiale au fost depăşite, iar calea către semnarea unui acord înre cele două ţări pare a fi mai netedă decât oricând.

Ce înseamnă un asemenea acod? Pentru început, Rusia va livra Chinei 68 mld. mc de gaz, adică peste 60% din consumul Chinei de anul trecut. Este o cantitate destul de mare pentru a putea afirma că, prin semnarea acordului menţionat, Rusia a reuşit să găsească un client comparabil cu Europa. Mai mult, prin această deschidere, cuvântul Moscovei va cântări mult mai mult în viitoarele negocieri de preţ. Pentru noi care avem o dependenţă ridicată de gazele ruseşti vestea nu e deloc grozavă. Gazele ieftine echivalează cu un cost mic al vieţii. Scumpirea lor înseamnă complicaţii suplimentare de care nimeni nu are chef, însă viitorul nu ţine cont de aceste elemente. Teoretic, atât la nivel naţional cât şi la nivel european ar trebui găsite soluţii la această complicare a ecuaţiei gazului. Din nefericire, liderii de pe toate palierele nu reuşesc să se ridice la nivelul vremurilor pe care le traversăm.

Limitele democratiei

Referendumul din Grecia, cel care a scurtcircuitat săptămâna curentă, e mort. La strigătul categoric al Germaniei şi atitudinea isterică a Franţei, politicienii greci au întors armele împotriva propriului popor. Nu este prima demonstraţie de forţă din scurta aventură europeană. Pentru cei care nu mai ţin minte, cele mai pregnante mostre de deraiere s-au consemnat cu ocazia referendumurilor pentru adoptarea Tratatului de la Lisabona. Atunci s-a trecut rapid peste accidentele din Franţa şi Olanda, iar Tratatul a fost adoptat pe uşile din dos.

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile e aberant deoarece, efectiv, unei ţări i se refuză dreptul de a-şi stabili destinul. Nu ştiu ce ar fi ieşit la referendum. Poate că grecii ar fi fost de acord sau poate că s-ar fi opus. Indiferent de rezultat, era vorba de libera lor alegere, de asumarea deciziei, de libertate şi democraţie. Modul în care a fost eliminat referendumul, practicile şi poziţiile aberante asumate de marile puteri ale UE nu fac altceva decât să ne îndrepte pe un traseu periculos. Pot spune că din acest moment Europa şi-a pierdut din vitalitate deoarece intră pe o traiectorie periculoasă, semi-despotică şi cu din ce în ce mai puţine fundamente.

Cu toate că unii nu vor fi de acord cu mine, voi afirma răspicat că şicanele şi presiunile care au fost făcute şi care au influenţat grosolan jocul democratic din Grecia nu întăresc Europa. Din contră, pot spune că s-a deschis un drum periculos care va amplifica tendinţele centrifuge. Dar, de obicei, aşa se întâmplă atunci când interesele de grup sunt mai presus de interesele societăţii, când decizii diverse(unele poate corecte) sunt impuse cu forţa. Din nefericire Europa a început să se auto-dinamiteze şi şansele să revină la normalitate sunt din ce în ce mai mici.

Cu Grecia dincolo de haos

Am asistat în ultimele douăzeci și patru de ore la tot soiul de reacții isterice la decizia premierului grec de a declanșa un referendum cu privire la acceptarea planului de ajutorare a UE. Începând cu liderii occidentali care văd cum le fuge pământul de sub tălpi și până la liderii mai neînsemnați ai Estului, cu toții, la unison, înfierează trădarea grecească. De la moderați până la exaltați, cu toții aruncă vorbe grele peste decizia premierului grec. Cum bine se știe, în momente de isterie generalizată e bine să tragem aer în piept și să încercăm să privim situația cu luciditate.

Să începem cu începutul, anume cu soluția de săptămâna trecută pentru care liderii europeni au fost felicitați la unison. Teoretic, Greciei i se reducea datoria la jumătate, astfel încât presiunea exercitată asupra țării devenea sustenabilă și toată lumea ar fi fost fericită. Aceasta, așa cum am afirmat, funcționează doar din punct de vedere teoretic. Practic însă, soluția de la Bruxelles nu reprezintă altceva decât o ecuație vagă, cu multe necunoscute, cu rezultate imprevizibile și cu o singură certitudine pentru Grecia: pierderea suveranității. Nu este absolut nimic exagerat în ceea ce am spus. Grecia, în urma aplicării planului european de ajutorare își pierde suveranitatea, iar din acel moment am avea de-a face cu o formă nouă de vasalitate. Oricât de nebunesc li s-ar părea democraticilor lideri din spatele pârghiilor europene, pierderea suveranității(chiar și în numele unor principii mărețe) este o decizie care nu poate fi luată de un premier. Sau, mai bine spus, poate fi luată de acesta în măsura în care este inconștient. Urmarea firească a unei asemenea măsuri ar fi un răsunător proces de înaltă trădare care, dincolo de pedeapsa previzibilă, ar scoate definitiv numele Papandreou din istoria țării. În aceste condiții, gestul lui Papandreou nu este altceva decât o mostră de normalitate deoarece grecii trebuie să fie conștienți de decizia pe care și-o asumă. Indiferent că vor accepta sau nu planul european, pentru ei urmează o perioadă deosebit de grea. Însă, o perioadă grea asumată individual este traversată infinit mai ușor decât una dictată.

În ceea ce privește repercusiunile, lucrurile sunt previzibile și deosebit de grave. Primele lovite vor fi națiunile din Est, aflate puternic sub influență grecească. Practic, această bucată de Europă le-a fost atribuită(la concurență cu Austria) în vremea în care și ei luau parte la masa bogaților. De-atunci lucrurile s-au schimbat, zona nu prea mai interesează pe nimeni și, în consecință, angajamentele verbale sunt uitate. În mod normal, UE ar trebui să fie cea care să ofere soluții pentru protejarea acestor țări, însă singura putere a Uniunii este aceea de a cosmetiza. Având fundamente îndoielnice, puternicele națiuni ale Vestului seamănă din ce în ce mai mult cu niște giganți de carton buni doar pentru butaforie. Confruntați acasă cu probleme majore declanșate de aceeași Grecie, cu siguranță că nu vor mai avea niciun interes în această zonă. Cel mai probabil semnal pe care-l vor da va fi că scapă cine poate. Și aceasta, pe fondul unei întăriri a disciplinei financiare deoarece, așa cum v-am mai spus, nu cred că euro va dispărea, ci că va fi "purificat" în focul viitoarei crize. 

Dacă vă întrebați ce e de făcut în noile condiții, vă voi da un răspuns simplu: asigurați-vă disponibilitățile. În cazul în care vom avea parte de un scenariu radical, o groază de bani se vor evapora de pe piață, astfel încât singurii câștigători vor fi cei care vor ști să-și asigure banii. Nu credeam că o să ajung în situația de a da o asemenea recomandare radicală, dar cred că lucrurile se apropie de terminus. Inițial estimasem că ar putea urma o perioadă de creștere de un an înaintea unui nou dezastru financiar.  Cu toate că încă nu am renunțat la acel scenariu, trebuie să luăm în considerare faptul că realitatea introduce tot mai multe variabile negative care trebuie să ne pună în gardă. 

Primavara araba si iarna islamica

Lumea a fost șocată în momentul în care proaspăt instaurata putere de la Tripoli a instaurat sharia. Jurnalişti frenetici au început să pună întrebări oficialilor, comentatori de complezenţă s-au perindat pe la diverse agenţii de presă şi televiziuni pentru a demonstra cum aliaţíi au făcut greşeli impardonabile în zonă. Ba, unii mai înflăcăraţi, au încearcat să-şi tragă de guler autorităţile din ţările de origine pentru cheltuirea inutilă a banilor într-un război pentru înlocuirea unui dictator cu posibili extremişti religioşi. Oare aşa să fie?

Extinzând cadrul, putem vedea elemente similare peste tot. În Tunisia alegerile libere au fost câştigate de islamişti(ce-i drept moderaţi), în Egipt partidele islamice fac demonstraţii de forţă atunci când strâng milioane de oameni la rugăciuni publice, iar în Yemen varianta locală a Fraţilor Musulmani şi grupările similare strâng adepţi într-un ritm alarmant. Înseamnă aceastacă s-a ajuns la auto-determinare, că popoarele respective au scăpat drăceştii supravegheri occidentale şi-şi croiesc de capul lor drumul? Dacă mai apelăm puţin la istoria recentă, vom vedea cum în Irak-ul aflat sub ocupaţie s-a adoptat o constituţie care nu e deloc străină de sharia sau Coran. La fel ca şi acum, pe vremea aceea s-au găsit voci dezamăgite în media de peste Ocean care protestau împotriva aşa-zisei scăpări a armatei americane. Mai poate fi pus acest lucru pe seama întâmplării? Oare nu jucăm de ceva vreme în aceeaşi piesă?

Având în vedere aceste aspecte cred că avansul politic al islamismului nu mai trebuie considerat a fi o emanaţie a  hazardului. Pentru cei care nu ştiu, Arabia Saudită - aliatul de bază al SUA în lumea arabă -  are ca piatră de temelie sharia. E drept că, pe măsură ce societatea evoluează se mai umblă la supape pentru modernizarea legii strămoşeşti. Astfel devine cât se poate de logic cum elementele pe care unii le credeau ca fiind dovezi ale scăpării de sub control a situaţiei se dovedesc a fi noile pârghii ale manipulării şi ale menţinerii unui control strict în zonă. Sub aparenţele unei opoziţii faţă de diavolul american se dezvoltă noile paradigme ale conducerii Orientului Mijlociu. Strict din punct de vedere al vârstei, Islamul nu a depăşit Evul Mediu, iar acesta este unul dintre pilonii de bază ai strategiei creionate în think-tank-urile americane. Bazându-se pe realitatea Saudită, a rezultat un model de societate care poate servi mai bine intereselor americane în regiune; este noua paradigmă a Orientului, cea care se instaurează pripit. Astfel, dictatorii excentrici sunt înlocuiţi cu figuri carismatice venite din mediul religios, lideri care vor implementa o societate  închisă(dar cu aparenţe democratice) şi mult mai controlată decât cea actuală. Este noul Orient, mult mai religios şi, în acelaşi timp, mult mai manipulabil. Este, dacă vreţi, un fel de reminiscenţă a lumii medievale. Rămâne să vedem dacă planul va merge până la cap sau dacă se va împiedica de nişte bezmetici care se vor trezi că vor democraţie autentică. Cu toate că e foarte puţin probabil, nu trebuie să excludem surprizele care ar putea veni de acolo de unde tocmai s-a proclamat o victorie fabuloasă împotriva unui dictator cu picioare de lut.

P.S. Am rugămintea să nu consideraţi acest articol anti-islamic deoarece este o religie pe care o respect. Singurul element pe care-l pun la îndoială este mixul politico-religios care, de cele mai multe ori în istorie, s-a dovedit a fi păgubos. Iar când acest mix face parte dintr-un plan de manipulare, lucrurile se sfârşesc în dezastru.