Inceputul uraganului

Pe nesimţite lucrurile se deteriorează în Europa, iar problemele par a atinge nivelele anterioare fără ca acele limite de alarmă să mai  pară dezastruoase. Grecia se îndreaptă cu paşi hotărâţi spre haos, costurile de finanţare ale ţărilor de la periferie cresc din nou spre limitele istorice, indicatorii economici arată clar contracţii s.a.m.d. Ce se întâmplă?

Prin instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene, oamenii din spatele scenei, cei care se lovesc zilnic de date, indicatori sau statistici înţeleg foarte bine că situaţia e gravă. Ei au transmis semnalul către factorii de decizie, însă, din nefericire, factorul politic este cel care blochează, conducând destinele UE spre zona nisipurilor mişcătoare. O dovadă de îngrijorare a fost consemnată atunci când Draghi a propus o uniune bancară a instituţiilor financiare din zona euro. Banca Germaniei, aşa cum era de aşteptat, s-a opus, aruncând propunerea în derizoriu. Între timp lucrurile s-au înrăutăţit şi dovada că suntem pe un butoi cu pulbere este dată de ieşirea la rampă a numărului doi din BCE, Vitor Constancio. Acesta a reamintit statelor că şeful său a făcut o propunere menită a uniformiza şi transparentiza sistemul bancar european printr-o centralizare a funcţiilor ultime la BCE. Răspunsul primit din partea oficialilor Băncii Centrale a Germaniei a fost acelaşi: mişcarea ar fi prematură şi riscantă.

Răspunsurile de acest tip sunt încurajate de politicul german care, la rândul său, este încurajat de societate. Modul în care răspunde Germania propunerilor de a dezvolta construcţia europeană este de-a dreptul halucinant. Pe de o parte ştie că nu-şi permite să piardă căruţa europeană, iar pe de altă parte nu are curaj s-o mişte din mlaştină preferând să observe cum se scufundă singură. Aşa cum am mai spus de multe ori, atunci când efectele politicii dezastruoase de până acum se vor răsfrânge asupra Germaniei va fi foarte târziu, chiar prea târziu şi mi-e teamă că nu se va mai putea face nimic.  

Mulţi vor replica că Germania e cea care dă banii şi, astfel, are tot dreptul să dicteze. Fals, Germania e cea care dă banii, dar, în acelaşi timp, e cea care profită cel mai mult de UE. Aveţi idee la cât s-ar fi ridicat taxele plătite de firmele germane în cazul rămânerii la vechile graniţe economice? Vă imaginaţi cât s-a dezvoltat Germania numai ca efect al deschiderii pieţelor naţionale? Toată această dezvoltare s-a făcut pe spatele celor mai slabi, ale căror economii au fost efectiv decimate de deschiderea totală. 

Întorcându-ne spre Europa trebuie să înţelegem că refuzurile în lanţ ale Germaniei seamănă izbitor cu cele ale Angliei. Chiar dacă refuzul englez pare sfidător, este mai corect. Englezii nu vor să intre într-un joc deoarece nu vor să cedeze nici pic din suveranitate. Nemţii, pe de altă parte, mimează ataşamentul faţă de valorile europene, obligându-i doar pe ceilalţi să se supună. Când vine vorba să să ia decizii care le afectează suveranitatea, preferă să se uite în altă parte şi să ţipe isteric cum că ei sunt cei care dau banii.

Între timp lucrurile se înrăutăţesc. Grecia iar va intra într-o criză financiară şi aceasta în ciuda faptului că cei care vor câştiga alegerile au început s-o lase mai moale cu ieşirea din UE. Italia şi Spania suferă din greu şi cât mai pe tăcute pentru a nu-şi agrava situaţia. Nici Franţa n-o duce grozav, cu toate că mimează destul de bine indiferenţa şi, dacă stăm să ne gândim bine, cam nimeni nu stă pe roze. Cu toate acestea este îngrijorător că nu se mai aud atenţionările oficiale cu privire la situaţia de fapt. Chiar dacă toată lumea e de acord că se merge hotătărât spre dezastru nimănui nu pare a-i mai păsa de această realitate, ca şi cum ar fi un banal fapt cotidian. În general, pe fondul acestor tipuri de ignorări, al întrebărilor inepte de genul "şi ce-o să se întâmple?" apar marile dezastre. E chiar frustrant să vedem cum un uragan se îndreaptă către noi şi nu suntem capabili să facem absolut nimic pentru a-l evita. Cu toate că nu-mi place s-o spun, cred că singurii care în acest moment fac ceva sunt grecii care-şi scot banii din bănci. Problema e că acolo avem de-a face cu cel mai rudimentar mod individual de protecţie. Însă nu trebuie uitat că atunci când marile vapoare ale colectivităţii eşuează, bărcile individuale sunt cele care (se) salvează(NB!).