Lumea de azi(II)

Se ridică soarele deasupra Bagdadului şi Tariq se trezeşte în apartamentul său situat la ultimul etaj al unui bloc. Cu toate că are la o vârstă la care alţii s-ar mulţumi să-şi crească nepoţii, el nu are stare. Şi chiar dacă-ar avea tot degeaba. Nepoţi nu are deoarece unicul copil i-a murit într-un atentat. La fel şi soţia sa, aşa încât acum se află într-o singurătate apăsătoare. De la moartea lor şi-a spus că viaţa nu mai are niciun sens, astfel încât trăieşte în fiecare zi sfidând moartea. Dacă la o stradă distanţă e detonată o bombă se află printre primii care dă primul ajutor. Nu-i pasă că pot fi mai multe bombe sau că poate urma un atac. Şi, cum în ultima vreme atentatele s-au mai domolit îşi trăieşte zilele de pe urma unei cafenele. Probabil cel mai liniştit loc din Bagdad unde, împreună cu doi băieţi, încearcă să le dea celor care-i trec pragul ceva din liniştea la care tânjesc cu toţii.

În cafeneaua lui Tariq e o atmosferă extrem de relaxată, aproape că uiţi de teroarea de-afară. E o linişte care te face să te simţi pe o altă planetă, o atmosferă în care chiar şi un semi-legal ca mine uită de presiune.  Mobilierul e modest, adunat de pe unde-a apucat. Într-un colţ e un fotoliu aristocratic, dominând spaţiul din jurul său. "A fost al lui Saddam", îmi spune Tariq cu mândrie. "L-am luat de la un militar care-i păzea castelul. M-a costat vreo 10 dolari". E mulţumit că are ce face, însă nu se simte deloc în apele sale. Îmi spune că americanii i-au distrus ţara, că Saddam a fost un criminal pe care tot ei l-au pus. E nefericit pentru că nu crede că va prinde ziua în care ţara sa să fie plină de turişti asa cum a văzut el în Turcia. Turcia e singura ţară străină pe care-a vizitat-o. Se tot duce acolo de acum un an pentru că va începe un business cu Bulent, un turc care a prins o relaţie şi care vrea să ofere servicii adiacente extracţiei de petrol. Bulent are în spate un american pe-al cărui nume nu l-ar spune nici dacă ar avea pistolul la tâmplă. Nu are foarte mult timp să se ocupe cu business-ul din Irak, dar simte că e o mare oportunitate. Aşa că preferă să lase un om de încredere să facă tot, el urmând doar să asigure suportul când e nevoie. Pe Tariq l-a cunoscut în condiţii limită. Era pentru a treia oară în Bagdad în căutare de oportunităţi şi, pentru a-şi asigura protecţia, îşi luase ca gardă de corp un fost sportiv. Într-o zi acesta, în loc să-l ducă la întâlnirea pe care o stabilise, a tras maşina într-o fundătură, a scos pistolul, l-a dat jos din maşină şi l-a pus să intre în portbagaj. Ar fi urmat o răpire clasică dacă, întâmplător, pe-acolo n-ar fi trecut Tariq. Pentru Bulent ceea ce a urmat a fost ceva care ţine mai mult de fantastic, de incredibil. Tariq s-a aşezat între ei, i-a dat două palme sportivului şi i-a spus ceva care l-a făcut pe sportiv să izbucnească în plâns şi să fugă de-acolo. "Îl cunoşteam de când era mic, ne spune Tariq, iar pe tatăl lui l-am scăpat de la moarteîn război(Iran-Irak n.n.)." Discuţia ni se întrerupe pe măsură ce cafeneaua se umple de oameni. Un tânăr din Arabia Saudită care-şi caută fratele, două femei şi un bărbat de la o organizaţie umanitară, câţiva oameni din vecinătate. Din spatele tejghelei improvizate, motoarele afacerii lui Tariq duduie. Ceaiul şi cafeaua curg în fluvii peste muzica liniştitoare. E o nouă zi în Bagdad!

Bulent îmi vorbeşte despre viitorul lui. Are încredere în Tariq şi în ceea ce va face în Irak. "Chiar dacă nu-ţi dai seama, Tariq e foarte puternic aici. Cunoaşte o groază de lume şi e respectat de toţi. S-a ocupat de tot, a găsit oameni, ne-am făcut prima bază. După ce semnez mâine contractul intrăm în linie dreaptă." Mă ciupesc pentru a mă asigura că nu visez. Un turc demarează o afacere în petrol care promite să aducă milioane de dolari folosindu-se de un bătrân proprietar al unei cafenele. Îi spun că numai la Bagdad se poate întâmpla aşa ceva şi Bulent zâmbeşte înţelegător. "Voi sunteţi superficiali, de-aia nu puteţi să faceţi nimic aici. Ai ascultat poveştile noastre şi ai tras concluzii pripite. Probabil crezi că Tariq e vreun analfabet peste care a dat brusc norocul. Ai uitat că el are o viaţă întreagă în spate. Puteai să te întrebi oare cu ce s-o fi ocupat atâta vreme? Ai fi aflat că în vremea lui Saddam era unul dintre cei mai pricepuţi ingineri din domeniul petrolier. Aşa e că altfel se văd lucrurile?" Sunt oarecum debusolat în timp ce turcul continuă: "Ai habar de ce şi-a făcut cafeneaua aici? Ştiu că nu. Aici a fost casa în care s-a născut soţia lui şi jos, în stradă, a avut loc atentatul. După ce ea a murit s-a hotărât să facă tot ceea ce vezi aici pentru că oamenii care vin şi se simt bine vor aduce un omagiu soţiei lui." Sunt nedumerit pentru că nu înţeleg cum vine asta cu omagiul. O fi vreun obicei de care n-am auzit? Îl întreb nedumerit pe Bulent şi izbucneşte în râs. "Vezi tu, voi ori sunteţi pripiţi ori gândiţi prea mult. E mult mai simplu, te-ai întrebat cum se numeşte cafeneaua? Acolo e omagiul! Vezi tu cum stau lucrurile? Voi, ca şi americanii, aveţi tot ce vă trebuie, trăiţi mult mai bine decât oamenii de-aici, dar nu-i veţi înţelege niciodată pentru că sunteţi superficiali. Aşa cum e acum aici la fel o să fie şi în Iran după ce vor ataca americanii. Vor încerca să facă ceva, nu vor reuşi şi vor avea nevoie tot de oameni ca mine sau ca Tariq. Aici oamenii nu au rachete, tancuri şi zgârie-nori. De fapt nici voi nu le aveţi pentru că nu mănânci rachete la micul dejun. Noi, în schimb, avem viaţa. Când punem întrebări celuilalt o facem pentru că vrem să-l cunoaştem, voi o faceţi doar ca să profitaţi. De-aceea suntem diferiţi şi tot din aceeaşi cauză noi murim liniştiţi, iar voi nu ştiţi de ce aţi trăit." 

(va urma)