Surpriza petrolului

O informaţie dată publicităţii ieri de către Agenţia Internaţională pentru Energie are darul să ne surprindă şi, în acelaşi timp, să ne oblige să ne punem întrebări. Conform agenţiei pariziene, până în anul 2020 SUA urmează să devină cel mai mare producător mondial de ... petrol. La prima vedere informaţia este cel puţin surprinzătoare însă, trecând de şocul iniţial trebuie să începem să înţelegem ce implică această modificare de strategie.

Până în urmă cu câţiva ani SUA avea o politică activă de conservare a propriilor resurse energetice. Mai pe şleau spus, mergeau pe ideea că înainte de a începe să consumăm ce avem noi trebuie să consumăm ce au alţii. Aşa se face că politica externă americană s-a cam orientat după acest deziderat. Orice puţ petrolier descoperit genera jihadul instaurării unui model american friendly. Din punct de vedere declarativ SUA solicita statelor care au petrol deschiderea pieţei, adică vânzarea resurselor naturale pe piaţa liberă. La prima vedere poziţia poate părea corectă, dar, lucrurile au arătat întotdeauna diferit. 

În primul rând, noţiunea de piaţă liberă venea întotdeauna la pachet cu directive oculte care impuneau respectarea interesului american, adică a firmelor marelui Sam. Nu putem să nu observăm cum majoritatea firmelor care contează la nivel global sunt cele care se trag direct din "defunctul" Standard Oil al lui Rockefeller. Mişcarea de securizare a surselor energetice prin intermediul firmelor proprii de exploatare a reprezenat una dintre direcţiile dominantele ale politicii externe americane a secolului XX şi continuată cu aceeaşi hotărâre în prezent. Privind retrospectiv nu putem să nu observăm cum marea majoritate a conflictelor de după cel de-al Doilea Război Mondial au avut ca motiv real controlul surselor de petrol. 

În al doilea rând, impunerea forţată a scoaterii pe piaţa liberă a resurselor nu coincide aproape niciodată cu interesul statului asupra căruia se îndreaptă bunăvoinţa americană. Acest lucru se vede cu ochiul liber în statele care şi-au epuizat resursele de petrol şi care, ne mai suscitând interesul fratelui american, se află în aceeaşi sărăcie şi lipsă a democraţiei din care au fost preluate de americani. Singura diferenţă e că acum sărăcia urmează să se accentueze deoarece, în lipsa surselor, lucrurile nu au cum să progreseze.

Dar, cu siguranţă, SUA nu poate fi acuzată de faptul că-şi urmăreşte interesele. Faptul că anumite state cad pradă politicilor americane poate ţine de moralitate, dar ce legătură are moralitatea cu politca? În politică interesul primează, iar faptul că nu eşti capabil să-ţi aperi propriul interes te face direct vinovat, indiferent de cât de debalansat este raportul de forţe.

Revenind la anunţul Agenţiei Internaţionale pentru Energie, trebuie să înţelegem că avem de-a face cu o schimbare majoră de paradigmă. Faptul că SUA îşi doreşte independenţa energetică nu are cum să nu ne facă să ne punem întrebări. De ce ar abandona mega puterea prezentului o paradigmă pe care a urmat-o mai bine de şaptezeci de ani? Ei bine, aici se poate ascunde una dintre marile promovări ale prezentului. În urmă cu ceva vreme vă povesteam despre dilemele Arabiei Saudite în ceea ce priveşte exploatarea petrolului. Rezervele acestei ţări au fost supraevaluate pe vremea în care membrii OPEC aveau ca principal ţel stabilirea unei cote cât mai mari. Falsitatea cifrelor rezultate din perioada de reevaluare a rezervelor s-a văzut în momentul în care Arabia Saudită n-a mai reuşit să-şi crească producţia de petrol, în ciuda cererii sporite(subiect tratat pe larg în trecut). Fenomenul a fost combătut de oficialii saudiţi, dar realitatea e cu totul alta. Vă spuneam în perioada aceea că, din punct de vedere al rezervelor certificate, Canada se situează pe o poziţie superioară Arabiei Saudite. Pe vremea aceea SUA nu intra în discuţie din cauza multor nebuloase legate de rezervele acestei ţări. Iată însă că lucrurile se schimbă, şi o nouă stea apare pe harta uleioasă a aurului negru.

Noua politică de independenţă energetică poate sugera că petrolul este cam pe terminate în lume. Altfel e de neînţeles motivul pentru care americanii se apucă să umble la propria cămară. Desigur, deocamdată nu sunt capabili să-şi asigure necesarul numai din producţia proprie, iar proiecţiile ne arată că nici măcar în 2025 nu-şi vor putea acoperi necesarul de materie primă. Dar lucrurile se pot schimba în condiţiile în care în paralel cu creşterea exploatării propriilor resurse va fi impulsionat consumul responsabil şi economisirea. 

Cu siguranţă sunt numeroase aspecte ale noii paradigme americane, implicaţii care nu pot dezvoltate într-un articol. Însă ceea ce trebuie să înţelegem este că ne aflăm într-o perioadă de schimbări profunde. Dacă noua tendinţă va fi continuată vom vedea modificări colosale în politica şi economia mondială. Sursele tradiţionale de petrol urmează să fie împărţite între Europa, China şi puterile emergente. În timp ce setoasa China încearcă o securizare după model american, prin asalturi politico-economice, Europa pare lipsită de arme şi cumva izolată pe un continent secătuit de resurse. 

Nu ştiu de ce tind să cred că Bătrânului Continent îi revine misiunea găsirii soluţiei pentru păstrarea civilizaţiei în lumea post-petrol. Va reuşi oare continentul care a fost farul călăuzitor al lumii să rezolve această nouă provocare a omenirii? E o întrebare deocamdată fără răspuns.