Euro?

Am stat mult să mă gândesc dacă are sens să postez această opinie. Fac parte dintre susținătorii necondiționați ai construcției europene, însă, în ultima perioadă, mă văd îngroșând rândurile dezamăgiților. E destul de ciudat să trăiești sentimente contradictorii. 

Nu vreau să o lungesc în considerații vagi, nu vreau să-mi exprim frustrările în această postare. Vreau însă ca împreună să încercăm să înțelegem de unde vine falimentul de facto al configurației europene actuale, cum de s-a ajuns ca o construcție impresionantă să fie foarte aproape de ruină.

Ideea unui spațiu comun în care să te poți bucura de libertatea de mișcare a fost o idee larg apreciată. Unei Europe care după un război devastator a trebuit să mai suporte încă jumătate de secol de Război Rece i se deschidea o nouă perspectivă care avea o finalitate dorită de toată lumea: eliminarea complexelor istorice și instaurarea unei păci unanim dorite. Pur și simplu nu ai cum să te opui unei asemenea idei! Și istoria demonstrează că atât timp cât aceste principii au guvernat, lucrurile au arătat bine.

Cu toate acestea trebuie să conștientizăm că eroarea a apărut aproape în același timp cu ideile originare. Un spațiu comun, pentru a se desăvârși avea nevoie de o „limbă financiară” comună, de o constantă acceptată de toți jucătorii. Nu ai cum să ai un spațiu comun fără o monedă unică deoarece libertatea de mișcare ar putea fi altfel îngrădită. Un principiu logic, dar de la care au pornit absolut toate problemele. Ceea ce n-au înțeles arhitecții Europei Unite a fost faptul că banul e mai mult decât o simplă convenție. În sine, moneda are o mare încărcătură culturală, mult mai mare decât simpla gravare a unor simboluri naționale pe bancnote. 

Ideea unei monede unice ar fi avut sens, într-o primă fază, mai mult ca monedă universal acceptată, care să poată fi folosită liber peste tot în UE, dar care să funcționeze paralel cu monedele statelor componente. Traiectoria normală ar fi condus la o acceptare naturală a noii valute după principiul monedă slabă/monedă tare. Cum bine se știe, când pe o piață sunt acceptate valute considerate slabe și valute considerate puternice, participanții au tendința de a economisi(și automat de a accepta) valuta puternică și a de cheltui valuta slabă. Acesta ar fi fost modul natural de introducere a Euro, un proces lung dar natural, care ar fi durat probabil zeci de ani și care ar fi condus într-un final la o monedă unanim acceptată. 

Diverse interese ale statelor membre, susținute și de complexitatea destul de mare a unui proces natural de migrare spre euro, au forțat adoptarea brutală a noii valute în statele care îndeplineau criteriile de convergență. Apoi, închizând ochii, au fost acceptate(sau poate mai bine spus obligate) și statele mai de mâna a doua, economii slabe care urmau să devină victimele celor mari. Putem spune fără a greși că această trecere pripită la Euro a fost primul act dictatorial care a zguduit Uniunea. Ceea s-a întâmplat se știe: peste tot au crescut prețurile, nivelul de trai fiind sacrificat pe altarul unei ipotetice bunăstări viitoare. 

Așa se face că, după o perioadă destul de scurtă de fragilă stabilitate, Continentul a fost lovit de cea mai puternică bombă financiară din istorie. De-atunci lucrurile au luat-o razna. Democrația inițială a fost treptat înlocuită cu dictatura birocrației europene, iar când prostia birocraților s-a dovedit de-a dreptul aberantă aceasta a fost înlocuită de politica pumnului în masă practicată de marile state. Fără a greși, putem spune că trăim sub presiunea unor măsuri aleatoare, unele din ele luate prin presiunea prostiei birocratice europene, altele sub efectul egoist al unor state mari. În tot acest hățiș aberant singurele lucruri care răzbat sunt dezastrele provocate de imbecilitatea măsurilor anterioare. 

În ceea ce privește moneda unică lucrurile sunt de-a dreptul critice. Injecțiile financiare practicate de către BCE într-o perfectă corelare cu FED încep să-și arate roadele. Instituțiile care au accesat facilitățile generoase ale Băncii Centrale nu mai sunt capabile să returneze fondurile. Băncile cipriote reprezintă doar începutul. O mulțime de alte instituții se află în imposibilitatea de a returna banii. În funcție de țara din care provin împrumutații se decide absolut subiectiv(conform aceleiași reguli a pumnului în masă) ori lapidarea împrumutatului(dacă are ghinionul să provină dintr-o națiune mică) ori rostogolirea neortodoxă a datoriei. În acest fel, instituțiile financiare ale statelor mari dispun teoretic de lichidități mari și de „soliditate financiară” în timp ce suratele din țările mai neajutorate ajung hălci digerabile de către cei mari.

Care este finalitatea acestui joc e simplu de intuit. Giganții financiari continentali au picioare de lut, dar, în același timp, au capacitatea distructivă de a îngropa realmente anumite națiuni. Cu toate că sunt dependenți de perfuziile BCE ajung să impună măsuri aberante prin presiunea politică exercitată de politicienii din țările de origine. Poate vă întrebați care este finalitatea acestui joc sau, mai bine spus, dacă există vreo finalitate a sa. Acestei întrebări nu putem să-i opunem decât realitatea că matematica are o limită a sa. În scurt timp vom putea observa cu ochiul liber că forțarea logicii nu poate ține la infinit și că toate acele magnifice instituții financiare continentale nu sunt în realitate decât elemente ieftine de butaforie. Ceea ce va fi cu adevărat tragic va fi că rahatul stocat acolo se va revărsa peste toată lumea. 

Acestea fiind spuse nu-mi rămâne decât să mă întreb care sunt interesele unora care ne împing cu disperare spre forțarea adoptării monedei unice? Cât de strâmb poți gândi când ai în față spectacolul grotesc al unei societăți care se îndepărtează din ce în ce mai rapid de democrație pentru a păstra o monedă iluzorie? Europa plătește în acest moment tributul propriei pripeli și pare căzută într-o cursă de șobolani. Până la urmă, toată povestea se va încheia cu un deces: ori al monedei ori al construcției europene. Oare de ce ne-om dori noi să fim actori? Cu o asemenea perspectivă, meseria de bocitoare pare infinit mai tentantă.