Celalalt front

În timp ce America manipula de zor politica proaspăt-unitei Europe, marele învins nu-şi abandona ţelul. Căderea comunismului, eliberarea fostelor zone de influenţă sovietică, valul libertăţii şi celelalte fenomene ale începutului de deceniu nouă lăsaseră o marjă imensă politicii americane. Marele Frate de peste Ocean pur şi simplu nu mai făcea faţă declaraţiilor de dragoste venite dinspre lumea fostă comunistă.

Cu un spaţiu imens de manevră, America era de neoprit. Mai mult, fostul mare duşman se zbătea între caracatiţa corupţiei şi aburii de alcool ai unei administraţii din ce în ce mai fragile. Fostul imperiu sovietic arăta mai prost ca niciodată. Tendinţele centrifuge, haosul şi problemele economiei transformaseră fundamental fosta mare putere, conducând-o aproape de marginea prăpastiei. 

Lucrurile însă nu au mers spre dezastrul care părea inevitabil. O revoltă în servicii a implantat în politică un individ necunoscut, autoritar şi eficient: Putin. Individul a preluat o ţară fără cap şi fără picioare, aproape un cadavru care reacţiona haotico-instinctiv. Oligarhii - nucleul dur al coprupţiei ruseşti - au fost atacaţi frontal şi împărţiţi de Putin în două tabere: aliniaţii şi indezirabilii. Cei din prima categorie au fost înrolaţi ca într-o armată, fiind transformaţi în simpli executanţi ai ordinelor noului ţar, în timp ce mica tabără a revoltaţilor a cunoscut spectrul falimentului(în cazul bun) sau umezeala puşcăriilor şi răceala gratiilor. Răfuielile nu s-au oprit însă aici. Putin a fost întotdeauna conştient de puterea exemplului. Astfel, pentru cei care căutau o cale de scăpare în Occident, eventual pentru organizarea unei dizidenţe, (re)activarea unor cârtiţe şi a unor agenţi KGB care începuseră să se simtă inutili, a condus la lichidări spectaculoase. Mesajul era unul simplu şi eficient: ai grijă ce faci pentru că nicăieri nu poţi scăpa de mâna noastră!

Paralel cu impunerea noii sale autorităţi, Putin a încercat impulsionarea economiei, dar şi reaşezarea ţării pe tabla de şah. Astfel, în timp ce marele Sam se îmbăta cu aburii victoriei, noua Rusie câştiga facil puncte strategice. Bogăţia naturală a Rusiei era exact lucrul de care avea nevoie o Europă secată de secolele de "creştere economică". Gazele, combustibilul ieftin şi bun, au reprezentat avangarda noii conduceri de la Kremlin. Putin a intrat în Europa în forţă, câştigând simpatie şi popularitate atât printre politicieni cât şi în marele public. În timp ce americanii tratau cu superficialitate ascensiunea Rusiei, Europa devenea din ce în ce mai dependentă. Mai mult, contracte ale Gazprom cu posibilii furnizori alternativi de gaz pentru Europa(vezi Libia) făceau ca dependenţa să se accentueze. Apogeul politicii ruseşti a fost atins în momentul în care un fost cancelar german, după terminarea mandatului, a fost angajat ca manager de proiect al Nord Stream. O lovitură! Puţini ştiu însă că angajarea lui Gerhard Schröder nu reprezenta o premieră. Anterior, pentru dezvoltarea aceluiaşi proiect, ruşii îl angajaseră pe fostul prim-ministru finlandez Paavo Lipponen pe un post de consultant. Ştiind bine cum se cumpără atenţia, ruşii şi-au dezvoltat abilităţile şi au reuşit. Pe nesimţite Putin a intrat în  forţă în politica europeană şi în prim-planul politicii mondiale. Fără a beneficia de forţa militară de altădată, Rusia a reuşit să-şi transforme resursele naturale nu doar în sursă de venituri ci şi într-o veritabilă armă de influenţare. 

Treziţi din somn, americanii au constatat că lumea se schimbase. Deschiderea Europei către Rusia nu era de bun augur. Mai mult s-au trezit şi că importurile lor de gaze lichefiate din Rusia crescuseră simţitor, părând a fi condamnaţi la dependenţă şi conformism în faţa fostului adversar. Intuind ameninţarea, SUA a căutat cu disperare o ieşire. Şi, cum se întâmpă de obicei, soluţia a fost găsită printr-o combinaţie politico-economică susţinută de Administraţia Bush: exploatarea gazelor de şist prin metoda patentată de Halliburton. În ciuda faptului că metoda conduce la poluare excesivă, consum imens de apă şi generarea de cutremure de suprafaţă, metoda a fost acceptată de americani. Iar efectele n-au întârziat să apară: preţul gazului a scăzut puternic, iar ruşii au fost efectiv scoşi de pe piaţa americană.

Şi cum un succes nu valorează nimic decă nu este urmat de un altul, strategii americani au propus atacarea frontală a ruşilor fix în zona lor de maxim interes, anume Europa. Continentul nu duce lipsă de gaze de şist, însă există câteva probleme majore. Densitatea populaţiei şi concentrarea unor mari aşezări umane în jurul perimetrelor exploatabile sau resursele limitate de apă sunt probleme majore care, din start, ar trebui să stopeze acest experiment. Americanilor însă nu le pasă. Dincolo de faptul că vând o tehnologie proprie(mixul chimic aferent), mirajul anihilării ruşilor este atât de mare încât efectiv nu mai contează că zone întregi vor fi transformate în deşerturi chimice. Potenţialul distructiv al noii tehnologii de extracţie a gazelor a fost intuit de numeroase ţări. Franţa şi Anglia au interzis acest gen de exploatare. La un moment-dat se punea problema interzicerii pe întreg teritoriul UE, însă comanda americană nu poate fi refuzată. Mai mult, cu ce-ar deranja pe Franţa sau pe Germania faptul că nişte unii din marginea Europei(noi, bulgarii, polonezii) îşi pun la bătaie teritoriul pentru a fi cutremurat în nebunia gazelor de şist? Dacă asta le ieftineşte lor facturile, punând presiune pe ruşi, slavă Domnului!

În acest fel, fără să vrem, am ajuns din nou combatanţi în linia întâi a unui nou front. America încearcă să anihileze Rusia cu preţul sacrificării unor pigmei. Asemenei unei ţări din lumea a treia, ne-am lăsat traşi într-o horă periculoasă din care avem numai de pierdut. Care e câştigul dacă ne epuizăm propriile resurse de gaze întru bunăstarea Europei? În final vom rămâne şi fără gaze şi fără bani şi cu deşerturi chimice. Vom spune, probabil, cu mândrie că ne-am sacrificat pe frontul luptei cu ruşii. Pe frontul unei lupte care nu e a noastră şi în urma căreia partizanii se vor ruga să audă bâzâitul avioanelor americane? Poate ar trebui să ne gândim mai bine înainte de a lua decizii pripite. Nu de alta, dar cei care sunt gata să se sacrifice în numele unei bătălii prosteşti uită câteva aspecte esenţiale. 

Tehnologia de extracţie utilizată de ruşi este infinit mai ieftină decât tehnologia de extragere a gazelor de şist. Dacă vor fi nevoiţi, ruşii vor coborî preţul până la nivelul de nesustenabilitate al exploatărilor bazate pe fracţionare hidraulică. Însă vor face aceasta abia după ce efectele negative se vor fi făcut simţite. Nu o fac acum pentru că un dezastru ecologic e o metodă facilă de a menţine preţurile. Mai mult, achiziţiile de gaze din Rusia sunt acoperite cel puţin până în 2020(chiar peste pentru unele ţări) de contracte ferme de achiziţie. Chiar dacă preţul se va micşora, gazele ruseşti vor avea prioritate la achiziţie. În plus, cei care se aventurează în scenarii fanteziste uită că Rusia, dincolo de rezervele clasice de gaz, are rezerve uriaşe de gaze de şist pe care însă preferă să le lase în conservare până când tehnologia va permite exploatarea acestora fără consecinţe asupra mediului. 

În plus, gazele ca element propulsor al politicii lui Putin sunt de domeniul trecutului. În prezent Rusia a scăpat de provincialism, iar aceasta se  vede limpede în impunerea punctului de vedere în conflictul din Siria. În ceea ce priveşte gazele, chiar şi Putin încearcă să facă o restructurare serioasă încurajând competiţia. Ascensiunea Novatek poate fi considerată un exemplu în acest sens. 

Revenind la noi, cred că ar fi bine să privim întreg tabloul înainte de a ne arunca în joc. Ştiu, s-au făcut paşi mari pentru autorizare şi se încearcă într-un ireversibilizarea contractelor de exploatare. Ne jucăm cu focul şi riscăm să trăim pe viu scena scărilor din Odesa impecabil transpusă de Serghei Eisenstein în Crucişătorul Potemkin. Încă nu e prea târziu.