Ucraina Update

„A tine natia ruseasca necurmat in stare de razboi, spre 

a avea pe soldatii ei pururea deprinsi la razboi... 

Razboiul sa ajute pacii,  in interesul intinderii 

Rusiei si a inaintarii ei in inflorire.”

Testamentul lui Petru cel Mare 

Există în istorie nenumărate episoade cu experimente oribile efectuate pe oameni „în sprijinul științei”. Campioni absoluți par a fi fost naziștii, însă nu trebuie să uităm că asemenea comportamente aberante au fost și vor fi peste tot. Numai dacă privim în istoria apropiată ne îngrozim. Tuskegee(1932 - 1972!) - experimentul în care 399 de bieți negri analfabeți n-au fost tratați de sifilis deoarece serviciul public american de sănătate dorea să știe dacă boala acționează la fel în cazul negrilor, Proiectul Manhattan(1945) în care unor soldați le este injectat plutoniu pentru a se observa comportamentul post-iradiere(probabil pentru a masca cruzimea, serviciile secrete au răspândit poveștile SF la adresa acestui abominabil experiment) sau mai „ușoarele” experimente psihologice precum celebrul studiu asupra obedienței al lui Stanley Milgram(1961) și Stanford Prison(1971), toate acestea sunt doar câteva exemple dintr-o lungă listă de aberații comportamentale umane.

Însă, chiar dacă e greu de crezut, există experimente mult mai înfiorătoare, de o atrocitate ieșită din comun. Sunt cele desfășurate asupra unor grupuri mari de populație, generații la rând. Sunt experimentele pe țări, în care doar un mic grup de cobai cunoaște realitatea, în timp ce ceilalți trăiesc într-o perpetuă cursă a șoarecelui. Istoria recentă ne dă două mari exemple de experimente de acest tip. Unul dintre ele - Uniunea Sovietică și sfera sa de influență - a fost trăit de noi și-i cunoaștem binefacerile. Celălalt se desfășoară acum, dar probabil vom avea posibilitatea să-l mai tratăm cu alte ocazii. În afara acestor mega-experimente(poate termenul e forțat) există micro-experimente - sandbox-uri în care se testează următorul pas al experimentului principal. Ei bine, la doi pași de noi avem un asemenea exemplu. E un experiment live pe care suntem obligați să-l urmărim.

Ucraina. O țară mare, aflată într-un loc mereu nepotrivit. Media ne spune că acum și-a găsit calea către libertate. Exact același lucru ni s-a spus și-n 2004, când Iușcenko era pus în funcție de mulțimea nemulțumită din Kiev. Câteva luni mai târziu, libertatea s-a împotmolit în haosul politic generat de jocurile de putere. După încă patru ani, Ucraina s-a întors la Ianukovici. Nici cu el lucrurile n-au stat roz. Sărăcirea populației, îmbogățirea găștii prezidențiale și corupția generalizată au reîmpins populația în nevroză. Anunțul abandonării „căii europene” a fost scânteia care a declanșat toată nebunia pe care o vedem acum. Ianukovici a fost înfrânt și a fugit ca un șobolan în Rusia. Poporul a câștigat! Oare?

În spatele scenei lucrurile arată diferit. Vitali Kliciko, liderul de necontestat al pieței, se vede aruncat cu brutalitate de pe scena pe care reapare regina gazului, Iulia Timoșenko. Așa cum în urmă cu opt ani sacrificatul Iușcenko apărea - după o intervenție medicală de urgență în Germania - cu fața explodată din cauza unor otrăvuri, la fel de simbolic, „martira” blondă apare pe scenă în scaunul cu rotile. După care - coincidență? - se urcă în avionul spre Germania pentru a suferi o intervenție medicală de urgență. Nu înainte de a-și anunța candidatura la președinție, lăsându-l pe bietul Kliciko cu ochii-n soare. Asta a fost scena introductivă, partea de cancan.

Scena a doua, fără doar și poate o virează în tragic. Intrarea în scenă a Rusiei nu putea să fie altfel decât fastuoasă, dacă acesta este un termen potrivit pentru ceea ce urmează. Așa cum vă spuneam într-un episod trecut, Rusia începe să-și definitiveze rețeaua de republici-perdea. Crimeea reprezintă prima intervenție directă. O intervenție justificată atât de populația majoritar rusească cât și de statutul istoric al acestei provincii. Și, în timp ce opinia publică internațională privește oripilată cum Rusia-și ocupă fostul teritoriu, adevărata luptă se duce cu discreție pe celelalte fronturi. La Harkov a avut loc recent o întrunire a reprezentanților regiunilor estice menită a pregăti o autonomie extinsă a acestor provincii. Mișcarea radicală care face jocurile la Kiev , de sorginte naționalist-fascistă, este principala vinovată de accentuarea tendințelor secesioniste ale provinciilor estice. Nu este încă foarte clar dacă Rusia dorește cu adevărat ca aceste provincii să se rupă de Ucraina. Probabil doar în scenariul radical care ar presupune pierderea totală a controlului țării. Până atunci însă, populația rusă de la est de Nipru este foarte utilă în destabilizarea oricărei puteri ostile Moscovei.

Cu adevărat interesante vor fi efectele pe care le vom vedea în vestul Ucrainei. Radicalismul ucrainienilor frustrați de imposibilitatea de a-și lua țara în mâini poate fi scânteia unui haos generalizat. Prima mișcare - interzicerea folosirii limbii materne - a produs deja efecte. Următoarele vor complica și mai mult situația. Minoritățile vor avea probleme serioase în Ucraina și, chiar dacă acum cinstitul Occident pune batista pe țambal încercând minimizarea efectelor ideologiei maidanului, în momentul în care realitățile își vor face loc în media vor trebui să intervină chiar mai mult decât declarativ. 

Singurul lucru de neînțeles este motivul pentru care Europa a încercat intrarea în Ucraina. Nu era nici momentul și nu erau nici îndeplinite condițiile pentru a forța o dizlocare a Ucrainei. Populația este radical împărțită(aproape 50%-50%) în ceea ce privește direcția, situația economică nu este deloc grozavă, iar perspectivele nici atât. Singura variantă care are sens este aceea a unui experiment despre care probabil vom afla peste ceva vreme

Până atunci vom tot avea spectacole. Indiferent de declarații și manipulări, trebuie să înțelegem că Rusia efectiv nu poate fi oprită. Înțelegerile din spatele ușilor închise nu le permit celorlalți amestecul în ceea ce a mai rămas din sfera de influență rusească. Și, chiar dacă le-ar permite, trebuie să înțelegem că, în acest moment, singurii cărora nu le este frică de război sunt rușii.

Teatrala și gălăgioasa cerere a lui Putin pentru folosirea armatei în Ucraina nu a avut decât un singur scop: acela de a anunța public faptul că perioada de reflux a imperiului rusesc s-a terminat. La 100 de ani de la Primul Război Mondial Rusia se pregătește de flux, aceasta este cea mai îngrozitoare știre. Că va fi acum, că va fi mai târziu nu putem ști. Singurul lucru de care trebui să fim conștienți este că după reflux urmează fluxul. Iar în ceea ce privește politica rusească nu cred că ar trebui să ne îndoim de faptul că aceasta merge pe aceeași linie trasată de Petru cel Mare în testamentul său.