Poveste din mlastina

Era odată o mlaştină înconjurată de păduri. De când se ştiau, pădurile luptau pentru supremaţie. Fiecare dintre esenţele de arbori se grupaseră de-a lungul timpului în structuri puternice, având ca scop răspândirea propriei seminţii. Copacii despre care vă vorbesc nu erau unii normali, aşa cum vedeţi în zilele noastre în păduri. Fiecare neam de copaci avea ca aliat un vânt şi, cu cât era mai mare o seminţie, cu atâta vântul pe care-l stăpânea devenea mai puternic.

În mlaştină supravieţuia un soi de stuf. Prinsese o zonă ideală pentru a se dezvolta. Mlaştina îi asigura nutrienţii, stuful creştea sănătos şi se bucura de lumină. Aflat la confluenţa pădurilor războinice, stuful se proteja prin mobilitatea sa. Când una din păduri pornea împotriva unei rivale ucigătorul vânt, stuful se lăsa suplu în direcţia vântului. Vântul nu-l putea doborî. Îl culca la pământ, însă, după ce nemiloasa rafală îşi pierdea puterea, suplu, stuful se ridica iar către cer. Şi multe a văzut acest stuf de-a lungul vremii.

Prima dată a fost Pădurea Orientului, un neam de arbori deşertici care se înmulţeau repede. Când doreau teritoriul unei păduri făceau ceea ce nu se mai văzuse până la ei: îl cereau pur şi simplu. Dacă pădurea-victimă accepta, Pădurea Orientală trimitea arbori de-ai săi să conducă noile teritorii. Nu se petreceau mari schimbări, dar, treptat, pădurea-victimă lua din obiceiuri şi se transforma treptat într-una Orientală. În cazul în care pădurea-victimă nu accepta, Pădurea Orientală sufla către ea un soi de vânt deşertic, plin cu nisipuri şi seminţe de-ale arborilor săi. Ajunşi în teritoriul pădurii-victimă, arborii orientali creşteau repede, sprijinindu-se pe tulpina copacilor pădurii şi se ridicau rapid, sufocându-i.

Când a ajuns la mlaştină, Pădurea Orientului era în apogeul său. A cucerit toate pădurile din sudul mlaştinii şi-şi dorea să intre peste măreaţa Pădure din Apus. Stuful mlaştinii era graniţa, o zonă strategică de la care putea porni în atac. Prin nu ştiu ce minune, Pădurea Orientului n-a prins deloc în mlaştină. Chiar dacă arborii săi se ridicau repede, nu se puteau sprijini pe fragilul stuf şi sfârşeau înecaţi. Aşa că, Pădurea Orientului a preferat să-i ceară stufului doar o plată anuală în nutrienţi de mlaştină în schimbul liniştii. Probabil înţelesese că n-are sens să intre pe un teritoriu care, dincolo de faptul că mirosea urât, mai era şi plin de primejdii neştiute. Şi oricum, ţinta cea mare era Pădurea de Apus.

Slăbită de boli, scindată de interese meschine, Pădurea de Apus părea o victimă sigură. Decisă, Pădurea Orientului a început atacul, aruncând în luptă aceeaşi capacitate sufocantă. Însă, fix când era pe cale să cucerească o importantă zonă a Pădurii de Apus, marele conducător al Pădurii Orientului a constatat că vine iarna şi că s-a cam plictisit de război. Mare eroare pentru care numele-i va fi blestemat de urmaşii săi atunci când Pădurea Orientului aproape a intrat în mormânt.

Mult timp stuful a stat între confruntările dintre Pădurea Orientului şi cea Apuseamă. Fiecare-şi sufla vânturile înfiorătoare împotriva celeilalte. Stuful se apleca ba într-o parte, ba în cealaltă, aşa cum învăţase el să supravieţuiască.

Peste ceva timp a venit marea nebunie. Dinspre Est s-a ridicat un alt neam de arbori. Sălbatici şi neiertători, arborii din Est veneau cu un vânt rece, cu bucăţi de gheaţă care se-nfigeau adânc în coaja pădurii adverse. Mare ispravă a făcut Pădurea Estică atunci când i-a izgonit pe Orientali din sudul mlaştinii. Dar şi mai mare ispravă a făcut atunci când a reuşit să cucerească teritorii până-n inima Pădurii Apusene. 

Nimic nu părea a-i sta în cale sălbaticei Păduri a Estului. Stuful rămăsese tot acolo în mlaştină. Creştea la fel de frumos, dar schimbase birul către Marea Pădure a Estului. Şi dacă Orientalii luau doar ceva nutrienţi, Esticii aproape că le luau şi apa. 

Iată însă că, aşa cum stuful ştia din istorie, lucrurile nu sunt făcute să reziste. Imperiul Estului a îmbătrânit, forţa i-a sleit şi a fost obligat să se retragă în matca sa. Marea Pădure a Apusului câştigase războiul. Ea nu mai cucerea. Oferea doar iluzia raiului şi pădurile o chemau singure să le cucerească. De fapt nu o chemau, ci se rugau stăruitor. Stăteau în genunchi pentru a obţine elixirul magic al Apusului. La fel şi stuful. Orbit de frumuseţea apusului, stuful a început să se agite. Trebuie să intrăm şi noi în această măreţie! - se auzea din fiecare colţ al mlaştinii. Trebuie să fim şi noi curaţi, frumoşi, civilizaţi. Şi, într-un final, Malele Imperiu al Apusului l-a primit, dar numai după ce stuful s-a angajat să asculte supus orice poruncă a Marelui Imperiu.

Şi uite-aşa a început civilizarea mlaştinii. Nutrienţii nu mai erau plătiţi bir, ci vânduţi în Apus. Foarte civilizat. Singura problemă a fost că, pentru a evita panglicăreala stufului, arbori din apus au fost impuşi pentrui a face tot acest comerţ civilizat. Şi, treptat, stuful s-a trezit că mlaştina nu-i mai aparţine, că nu prea mai are bani să-şi cumpere proprii nutrienţi. Foamea l-a făcut pe stuf să încerce să meargă în Apus. Copiii săi au mers acolo şi, datorită capacităţii de adaptare s-au stabilit cu succes. O vreme chiar trimiteau nutrienţi acasă, însă tocmai capacitatea lor de adaptare care le intrase în sânge din adâncurile istoriei, îi făcea ca, la a doua generaţie să se transforme profund. Nu mai erau stuf, ci copaci nativi apuseni, perfect integraţi şi cu rădăcinile rupte de mlaştina natală.

Între timp, dinspre Est, sălbatică pădure căuta revanşa istorică. Mlaştina, isterizată de lorzii apusului şi de cozile de topor plantate acolo, era cea mai vocală. În plus, în poporul mlaştinii se înfiripa un parşiv sentiment de vinovăţie. Stufii tineri, preluând sloganuri apusene, le reproşau bătrânilor că prea s-au aplecat în istorie. "Noi n-am fost niciodată capabili să stăm drepţi în faţa vânturilor, să le rezistăm eroic, aşa cum Pădurile Apusului au făcut-o!" 

Şi uite-aşa, viteazul neam al mlaştinii a început o nouă epocă. Marele Regat Stăpânitor al Apusului a trimis specialiştii săi care au recomandat stufului măsuri extreme pentru a nu cădea din nou sub stăpânirea barbarilor din Est. Marele Regat a constatat că stuful e prea sensibil, se-apleacă prea uşor în calea vântului şi, pentru a-l ajuta, i-a trimis un lichen care prindea de minune pe tulpina stufului. Se dezvolta rapid şi-apoi se pietrifica, întărindu-i tulpina. Singura problemă era costul său imens. Poporul mlaştinii trebuia să exploateze şi mai mulţi nutrienţi pentru a plăti banii pe lichenii-minune. Degeaba bătrânii spuneau că e o nebunie, că mlaştina va seca de pomană şi că stuful va muri. Copacii Apusului, imitând stuful, răspundeau zvonuri referitoare la trădarea bătrânilor. "Ce-aveţi, vreţi să vină iar Pădurea Estului către voi şi să vă ia nutrienţii? Noi vi-i plătim cinstit, aia vi-i fură!"

Şi-aşa lichenii s-au căţărat pe stuful care, pentru a plăti către Marele Regat, le-a dat mână liberă trimişilor să exploateze orice-or găsi în mlaştină. Începuse să fie greu. Lichenii, pentru a ajunge la maturitate, mâncau la greu, mâncarea se scumpise, dar, cel puţin aveau credinţa că stuful, pentru prima dată în istorie va fi demn. 

Pădurea din Est începuse să sufle. Ca niciodată stuful mlaştinii stătea drept. "Iată, câtă dreptate am avut" - clamau mândrii tinerii. Pentru prima dată stăm demni precum stejarii. Bătrânii cârcoteau cum că, din cauză că a secat mlaştina îi cam dor rădăcinile. "Lamentări de moşnegi" - spuneau în batjocură tinerii stufei.

Vremea se strica. Vânturile Estului băteau din ce în ce mai puternic. Stors de puteri şi epuizat de licheni, stuful mai în vârstă îşi dădea obştescul sfârşit. Mlaştina secase. Într-adevăr, nu mai mirosea urât, dar nici hrană nu le mai dădea. Fără bătrâni în faţă, tinerii înfruntau cu piepturile goale vântul Estului. Rezistau eroic, dar fiecare cristal de gheaţă trecea prin lichenii de protecţie ca prin brânză. Şi-apoi simţeau că totul e în zadar şi se rupeau fără apărare. Nu mai erau flexibili, vântul se înteţea, solul era rigid, rădăcinile nu se mai puteau mişca. N-a trecut mult şi tot neamul stufului de mlaştină s-a stins. Şi asta înainte ca marea furie a Estului să se dezlănţuie în confruntarea cu Marele Regat.

Epilog

- Pe-aici era o mlaştină - spuse Ostap Bender.

- Asta e Rio de Janeiro? - întrebă naiv Balaganov. Unde-s oamenii cu pantaloni albi, unde e marea?

- Aici era o mlaştină, nărodule. Au făcut-o frumos apusenii. Au secat-o, le-au vândut nătărăilor de stufari bolile lor şi-au curăţat locul. Chiar dacă nu mai sunt nutrienţi, cel puţin e frumos. Au pus băncuţe şi stâlpi electrici, iar aleile sunt pietruite. Frumos!

- Deci ăsta e Rio de Janeiro?, insistă Balaganov.

- Da - cedă Ostap Bender. Aici e Rio de Janeiro al tău. Rio al vostru. Pune-ţi pantalonii albi, plimbă-te ca ceilalţi, cumpără-ţi vată pe imitaţie de stuf şi mergi la muzeul stufului de ceară. Eu o să merg mai departe...