Aurul si ... chinezii

Săptămâna trecută a consemnat modificări interesante pe piaţa aurului. Aparent totul se leagă de mult-trâmbiţata creştere a dobânzii dolarului care ar sugera depăşirea definitivă a crizei economice.

În tot acest context de „veşti bune”, pare că a făcut pac la războiu şi Banca Centrală a Chinei care a anunţat o rezervă de aur mult sub aşteptările analiştilor. Şi uite-aşa, căruţa cu aur pare a fi luat-o definitiv la vale într-un mod accelerat. În spatele acestor desfăşurări conforme există totuşi o groază de semne de întrebare. 

Cu siguranţă că o deţinere de 1658 de tone de aur nu este una mică. În plus, ea confirmă un salt cu 60% faţă de nivelul anterior de raportare. Însă, dacă o raportăm la rezervele Chinei, ea este de-a dreptul insignifiantă, fiind mai mică de 1%. Este una dintre cele mai mici rezerve de aur din lume şi aici avem, cu siguranţă, un mare semn de întrebare.

Lucrurile cu adevărat ciudate însă de-abia acum încep. În ciuda acestor veşti neaşteptate, preţul aurului nu a fost dat jos printr-o mişcare naturală a pieţei, ci printr-un atac extrem de bine elaborat. Duminică(19 iulie) noaptea, 24 de tone de aur au fost scoase la vânzare pe Globex(New York). În acelaşi timp, alte 33 de tone de aur au fost scoase la vânzare la Shanghai. Este o cantitate enormă care a dat peste cap piaţa. În contextul menţionat, aceste tranzacţii au contribuit hotărâtor la redefinirea palierelor de tranzacţionare ale aurului. Încă o mişcare concentrată care a coborât preţul şi a dat dreptate „analiştilor” oficiali ai sistemului.

Privind într-un context mai larg, ceea ce se întâmplă pe piaţa aurului reprezintă un proces logic, început cu petrolul anul trecut. O forţare a scăderii preţurilor comodităţilor generată de aşa-zisa revenire a economiei americane. Mişcarea e falsă şi ocult instrumentată, speculând pseudo-ştiri şi transformând în evenimente cruciale chestiuni de-a dreptul banale.

Reîntorcându-ne la aurul Chinei, putem spune că ceva e putred în ultima raportare. Diverşi insideri ai pieţei aurului, care ştiu ce vorbesc, spun ca, sub diverse forme, chinezii au peste 15 mii tone. Fiind însă o economie controlată, cu o conducere monolitică, ascunderea datelor reale nu este o mare problemă. Se ştie spre exemplu că tot aurul extras pe teritoriul Chinei tranzitează - într-un mod destul de puţin vizibil(şi extrem de greu de înţeles) - prin Ministreul Apărării, destinaţia finală fiind necunoscută. Aurul extras intern  este o zonă de afaceri a Armatei de Eliberare, fără a se şti exact ce se întâmplă cu toate cantităţile „colectate”. Este posibil ca armata să deţină propriile rezerve de aur, fapt care poate „muşamaliza” într-un mod extrem de ingenios cantităţile neraportate.

Ajunşi aici, ne putem pune întrebarea firească legată de această strategie. La urma urmei, cui foloseşte ascunderea cantităţilor reale? Ei bine, abia aici discuţia se complică. China îşi urmăreşte cu stoicism îndeplinirea planului său de dominare a lumii. Momentan, pentru autorităţi, cel mai important lucru este înghiţirea de către yuan a unei hălci cât mai mare de reprezentare în drepturile speciale de tragere(SDR) ale FMI. În prezent, SDR-ul se prezintră ca un coş format din dolari, euro, lire sterline şi yeni japonezi. Includerea yuan-ului în coşul valutar(rămâne să vedem în ce procent) este o operaţiune strategică având ca efect întărirea puterii de influenţă a Chinei. În acest context, prezentarea unei rezerve de aur foarte mare ar fi putut fi considerată ca o atitudine provocatoare faţă de dolar şi FMI. China nu are interesul să facă spectacol, ci să-şi atingă obiectivele trasate.

Putem spune că întreaga epopee a aurului avantajeză direct China. Raportarea unor rezerve mici permite ţării cumpărarea oficială de aur fără a stârni bănuieli, în timp ce preţurile în scădere permit reduceri substanţiale de cost. La fel ca şi în cazul petrolului, orice ieftinire avantajează China deoarece îi creşte puterea de cumpărare.

Cititorii mai vechi ai blogului de faţă ştiu bine opinia subsemnatului despre acest metal. Probabil încă vă întrebaţi de ce oare e nevoie de „operaţiuni acoperite” de ascundere a unei mărfi care, în principal, serveşte ca materie esenţială doar pe piaţa bijuteriilor? În primul rând este cunoscută aversiunea americanilor faţă de metalul galben. Interesul SUA este ca rezervele statelor lumii să fie denominate în principal în dolari(sau monede conforme, gen euro, lire sau yeni). Este singura metodă eficientă de a-şi menţine hegemonia. Din acest punct de vedere, China se comportă exact ca un elev model. Însă, interesul Chinei nu este conservarea puterii Americii ci detronarea acesteia. În stilul tradiţional, cucerirea redutei se face în paşi mici, folosind armele adversarului şi(culmea!) jucând după regulile lui. Ascunzându-şi rezervele, China face atât jocul SUA cât, mai ales, propriul joc. S-a văzut în cazul Băncii Asiatice de Infrastructură(AIIB) că loviturile pe care le dă China sunt sigure şi eficiente. Intrarea yuanului în coşul SDR înseamnă o recunoaştere oficială a monedei şi transformarea sa în monedă „oficial acceptată” de rezervă.

Se ştie că nu e bine să scoţi toate armele la vedere decât pe câmpul de luptă. Speculaţiile care se fac asupra aurului deţinut de chinezi îi ajută în lupta psihologică pe care o dau cu dolarul. Ieşirea inutilă la defilare cu rezerve imense de aur ar putea genera presiuni de întărire a yuan-ului, cu efecte dintre cele mai perverse asupra economiei chineze. Situaţia actuală convine de minune Chinei. Pe de o parte, aurul pe care-l deţine - despre care americanii ştiu cu siguranţă - este un element de presiune asupra SUA, iar pe de altă parte, menţinerea sa ascunsă permite conservarea naturală a valorii yuan-ului.

Ca şi concluzie, putem spune că nu va exista prea curând un anunţ asupra rezervelor reale de aur ale Chinei. Însă, trebuie să conştientizăm că un asemenea anunţ va fi făcut atunci când chinezii se vor fi hotărât să şteargă definitiv influenţa americană asupra lumii. Însă, până la acel moment zero mai e mult, iar chinezii au dovedit de-a lungul timpului că ştiu să-şi păstreze calmul.

P.S. Personal mai am o întrebare. Cum se face ca, în 2013, în cartea lui Jim Rickards „The Death of Money”, la pagina 229 apare următoarea referire la raportarea deţinerilor de aur ale Chinei: „the next update to the gold reserve figures can be expected in 2015”? E clar că trebuie să ne actualizam lista de lecturi. :-)