Cum ne-am trezit in comunism(2)

Uimit de capacităţile savantului Nicolai Kondratiev, Stalin l-a solicitat pentru o conversaţie pe probleme diverse. Savantul s-a prezentat la data stabilită şi, spre sfârşitul întâlnirii Stalin îl întreabă la modul cel mai serios pe Kondratiev când va cădea definitiv  capitalismul. Kondratiev îi răspunde că are nevoie de ceva timp pentru un asemenea studiu. Întâlnirea se încheie prieteneşte.

Revenit în bibliotecă, Kondratiev se apucă de studiu. Întocmeşte o listă de „parametri ai capitalismului” cărora le studiază evoluţia. În urma finalizării cercetării pune bazele teoriei ciclurilor(despre care am mai vorbit aici) şi se duce la Stalin pentru a-i da verdictul: „capitalismul nu va muri niciodată deoarece are capacitatea de a se autoregla”. Se pare că acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit în prezenţa lui Stalin. Supărat de verdict, Stalin l-a trimis direct în lagăr, loc în care marele savant şi-a găsit sfârşitul.

Există însă o altă întâmplare similară, petrecută tot în Rusia lui Stalin, dar cu un cu totul alt deznodământ. De data aceasta avem în plan o altă forţă obscură, anume intelectualii occidentali, cei pe care Stalin îi numea „idioţi utili”.

Suntem în anii '20. Chiar dacă exista un stat comunist(URSS), chiar dacă idealurile marxiste invadaseră mediul intelectual, lucrurile refuzau să se mişte în direcţia profeţită de Marx. Armata Roşie fususe învinsă în bătălia de la Vistula, spartakistii, guvernul lui Bela Kun sau Sovietul Bavarez au eşuat lamentabil, iar muncitorimea - atât de ridicată în slăvi de ideologie - pur şi simplu refuza să se înregimenteze în „revoluţia” prorocită de Marx. În 1922, Antonio Gramsci - fondator şi o vreme preşedinte al Partidului Comunist Italian - vizitează „paradisul” comunist rusesc. Îşi dă seama că absolut totul e departe de idealurile promise. O societate înecată de teroare şi sărăcie, măreaţă doar în ochii propagandei. Gramsci înţelege că o asemenea societate nu poate fi implementată în Occident şi că, pentru a câştiga lupta, populaţia trebuie să adere liber la ideile marxiste. Astfel, „câştigând suflete”, marxismul are şansa de a cuceri Occidentul. Gramsci este autorul teoriei hegemoniei culturale, conform căreia, clasa dominantă manipulează cultura societăţii astfel încât punctul ei de vedere devine normă culturală. Astfel, clasa dominată este condusă nu prin forţă, ci prin adeziunea liberă la cultura hegemonică a clasei dominante. Gramsci teoretizează modul în care clasele dominate trebuie să-şi creeze o contra-hegemonie care, treptat, să se impună în societate şi, în acest fel, să destabilizeze cultura hegemonică oficială. Cu alte cuvinte, „scopul final este acceptarea voluntară a comunismului prin transformarea treptată a gândirii persoanei umane”*.

În revoluţia pornită de Gramsci, apare un alt individ celebru: György Lukács(născut György Bernát Löwinger). Fiu al unui bancher ungur, Lukács a activat în internaţionala comunistă, iar în 1919 ajunge vicecomisar pentru cultură în regimul lui Bela Kun. Îşi pune concepţiile în practică, politica sa rămânând în istorie sub de numirea de „terorism cultural”. De asemenea, trebuie menţionată punerea în practică de către Lukács a unui program şcolar de educaţie sexuală în care copiii erau învăţaţi să „iubească liber” deoarece „familia aparţinea vechii orânduiri burgheze”. Trimis temporar la gunoiul istoriei odată cu dărâmarea regimului lui Bela Kun, Lukács emigrează la Viena. În 1923, cu ajutorul fondurilor unui tânăr marxist(Felix Weil) Lukács împreună cu Karl Korsh fondează Institutul de Marxism de la Frankfurt, devenit apoi Institutul de Studii Sociale şi cunoscut în istorie ca „Şcoala de la Frankfurt”. 

Teoria lui Gramsci este preluată de Şcoala de la Frankfurt, prin intelectualii gramscieni care au aderat şi condus destinele Institutului: Max Horkheimer, Theodor Adorno, Erich Fromm, Wilhelm Reich(vă sună cunoscut?) s.a.m.d. Această organizaţie - obscură pentru omul de rând - este una care a marcat covârşitor dezvoltarea(involuţia?) civilizaţiei occidentale. Întrucât ascensiunea la putere a lui Hitler le ameninţa existenţa, membrii „Şcolii”  se refugiază în SUA unde, cu ajutorul Universităţii Columbia îşi reiau activitatea. Aici, reprezentanţii săi lansează cu succes teoria critică. Ideea de la care pleacă întregul raţionament este aceea că „nu există o realitate obiectivă”. Relativizarea adevărului, a valorii, pune bazele unui mod nou de percepţie a realităţii. Să nu uităm că, din punct de vedere intelectual, ne aflăm în perioada dominată(şocată?) de teoria relativităţii a lui Albert Einstein, care a pus publicul, cu brutalitate, în faţa unor noţiuni de neînţeles până atunci. Dacă nici măcar o noţiune atât de palpabilă precum curgerea timpului nu este aceeaşi pentru toţi, e clar că lumea e mult mai relativă decât o percepem. Pe acest fond, teoria critică a Grupului de la Frankfurt introduce un prim virus în mediul intelectual occidental.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial aduce în prim-plan ororile comise de Hitler. Un moment numai bun pentru Adorno şi câţiva companioni(Else Frenkel-Brunswik, Daniel Levinson, Nevitt Sanford) pentru a lansa provocarea supremă: creionarea tipului de personalitate care, susţin autorii, ar putea genera un nou holocaust. Studiile respectivilor au fost reunite în influenta lucrare „Personalitatea autoritară”, în care se ajunge la concluzia că vina pentru dezvoltarea personalităţii de tip fascist aparţine creştinismului, capitalismului şi familiei patriarhal-autoritare. Mai precis, ţinta predispusă a ideologilor Şcolii de la Frankfurt devine chiar reprezentantul clasei de mijloc, individul care dă dinamism şi creativitate societăţii capitaliste. El este vinovatul principal şi, în consecinţă el trebuie dinamitat. Trebuie menţionat faptul că „Personalitatea autoritară” a reprezentat o lucrare de o covârşitoare influenţă asupra psihologilor americani, concluziile sale fiind preluate pe nemestecate.

Iată-ne în faţa unui mix toxic, pe cale să viruseze întreg sistemul capitalist. Contra-hegemonia creionată de Gramsci începe să se impună sub forma unui monstru ideologic. Combinarea teoriei critice cu cea a personalităţii autoritare naşte ceea ce numim în prezent „corectitudinea politică”. Scopul întregii teorii este acela de a reduce autoritarismul sau, dacă ar fi să-i dăm o interpretare pământească, a castrării masculinităţii. Societatea patriarhală trebuie înlocuită de una matriarhală, bărbatul trebuie „feminizat”(de-aici şi normalizarea homosexualităţii), inexistenţa diferenţelor între bărbat şi femeie(teoria androginiei), iată câteva teme născute de noua corectitudine.

În fapt, ne aflăm într-o altă etapă de dezvoltare a revoluţiei prorocite(dorite) de Marx: muncitorii sunt înlocuiţi de noii teoreticieni cu minorităţile, cu marginalii societăţii. Ceea ce Şcoala de la Frankfurt le spune marginalilor este faptul că ei sunt adevărata clasă oprimată(vezi Herbert Marcuse - Eseu despre Eliberare) şi că adevărul lor, valorile lor, ideile lor au aceeaşi doză de adevăr ca şi cele general acceptate de către societate. Ideea imediat-subversivă este aceea că, în realitate, fiecare dintre noi facem parte dintr-o minoritate, motiv pentru care trebuie să ne auto-cenzurăm în faţa oricărei idei, indiferent cât de năstruşnică ar părea. Cu alte cuvinte, judecata, raţionamentul, bunul simţ sau orice alt filtru sunt eliminate brutal sub imperativul noului relativism.  Avem de-a face cu introducerea unui virus cultural care efectiv dinamitează civilizaţia occidentală.   

Istoria ne arată că, de multe ori, ideile pot rămâne doar la stadiul de idee, fără a influenţa major realitatea. Poate că aşa s-ar fi întâmplat şi cu ideile Şcolii de la Frankfurt dacă ele nu ar fi fost preluate de generaţia baby-boomer. Eliberarea sexuală din SUA, mişcarea hippie, revoluţille studenţeşti ale anilor 60, toate acestea aveau ca miez radical diverse flavour-uri marxiste(trotskism, anarhism, maoism, etc.), iar la nivel „normal” corectitudinea politică. Pentru cei care nu ştiu, lozinca „Make love not war” îi aparţine lui ... Herbert Marcuse, marele „comunicator” al Şcolii în relaţia cu „revoluţiile tinerilor”.

Este apogeul mega-revoluţiei culturale imaginată de Gramsci. În acest moment contra-hegemonia învinge hegemonia. Odată cu maturizarea foştilor revoluţionari, ideile creionate de Şcoala de la Frankfurt pătrund în forţă în mediul universitar, formând generaţii întregi în spiritul noii hegemonii culturale. Exact aşa cum un virus informatic ajunge să sufoce sistemul în care este introdus, într-un mod similar noua hegemonie sufocă sistemul capitalist. Dar despre consecinţele acestei rupturi radicale vom vorbi într-un episod viitor. Până atunci îi invit pe cei care vor să înţeleagă funcţionarea sistemului actual să citească excelenta carte a lui Ovidiu Hurduzeu „Sclavii Fericiţi”. Veţi găsi răspunsuri la multe întrebări pe care probabil le aveţi despre lumea de azi.

* Ovidiu Hurduzeu, „Sclavii Fericiţi” - Anti-Americanismul „Corectitudinii Politice”