Disconnected

În urmă cu trei săptămâni mi-am deschis contul de facebook. Am făcut-o deliberat pentru a-mi demonstra ipotezele. Era chiar un moment propice unei asemenea aventuri întrucât eram într-una dintre acele săptămâni pe care mi le setasem pentru a nu face absolut nimic. Vorba proverbului cubanez  „hombre che trabaja pierde tiempo precioso”.

Am putut astfel să trec prin toate stările pe care le încearcă un utilizator obişnuit. De la deschidere, ocolire a binevoitorului wizard meşteşugit care e gata să-ţi sară în ajutor întru cotrobăirea prin contactele tale de pe mail, până la setarea imaginilor de profil şi apoi la căutatul prietenilor virtuali. Toţi aceşti paşi îţi iau ceva timp însă merită: eşti pus în faţa nou-nouţului tău cont, gata să-ţi iei zborul spre gloria social-virtuală.

Am lucrat exact ca orice om normal: am postat, am urmărit postările altora, am cerut prietenii şi am dat acceptul tuturor celor care mi-au cerut prietenia. M-am lăsat copleşit de notificările sistemului, ba chiar m-am dedat la sesiuni multiple de chat până când nu mai ştiam ce cu cine vorbesc. Am ajuns la performanţa de a avea opt-nouă ferestre de chat deschise simultan. Desigur, am amestecat subiectele, am răspuns anapoda şi, în final, am decis că e prea mult şi mi-am trecut chat-ul în offline. Aceasta a fost supradoza asumată pentru a încerca plăcerea like-ului, satisfacţia sharing-ului s.a.m.d.

Spuneam că intrarea pe facebook a fost asumată deoarece ştiam că urmează să merg într-o zonă aproape complet deconectată. În afară de curent electric, nu beneficiam de absolut niciun „beneficiu” al civilizaţiei: fără TV, fără ziare, fără radio, fără internet şi, da, fără semnal la telefon!

După săptămâna brutală în care am alergat(exact la fel ca orice utilizator) după „plăcerile virtuale”, deconectarea bruscă de la falsa realitate e mai brutală decât v-aţi putea imagina. Telefonul, cu ale sale facilităţi s-a transformat imediat într-o cutie inutilă, enervantă chiar, aruncată neglijent undeva. Laptopul, aproape la fel. Fără internet parcă nu mai stârnea aceeaşi „fascinaţie”, parcă-şi pierduse scopul pentru care fusese creat.

Şocul deconectării este, într-adevăr, mare deoarece lumea revine la normalitate. Brusc, timpul nu mai trece atât de repede, nu-i mai percepi superficial pe ceilalţi, iar natura te reinundă. Mi-am dat seama că pierdusem o groază de sensuri, de percepţii, de sentimente. Am conştientizat, între multe altele, că nu mă mai uitasem noaptea pe cer de-o veşnicie. Că, din ce în ce mai mult, rup efectiv de legătura cu realitatea pentru o prostie limitativă şi total falsă.

Credeţi-mă, toate acestea vi le spune un om care este perfect conştient de ceea ce înseamnă internetul şi care a încercat, pe cât posibil, să-şi conştientizeze fiecare pas pe care-l face într-o anume direcţie. De-a lungul timpului v-am recomandat mai multe cărţi referitoare la subiectul de faţă, cele mai vocale/cursive/popularizatoare fiind cele alui Nicholas Carr: „The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains”(tradusă şi la noi cu titlul „Superficialii”), „Is Google Making Us Stupid?”, „The Glass Cage: How Our Computers Are Changing Us” s.a.m.d. Există o întreagă literatură dezvoltată în jurul subiectului însă, vă spun sincer, absolut nimic nu se compară cu experienţa în sine.

A fi deconectat înseamnă a-ţi recâştiga treptat statutul, înseamnă a redeveni om. Nu e greu de realizat: e aproape imposibil. Doar în momentul în care te rupi definitiv, în momentul în care îţi dai seama cât de penibil eşti tu, cu ticurile tale care te îndeamnă să clăpăceşti compulsiv pe telefon, să deschizi fără niciun sens calculatorul(poate printr-o minune dai de-un hotspot), să verifici de zece ori pe minut dacă ai semnal sau să cauţi inutil o telecomandă. Nu-ţi poţi imagina câtă falsă bucurie îţi poate provoca faptul că ai găsit un ziar vechi de cinci ani, cu câtă aviditate citeşti ştirile pe care nu şi le mai aminteşte nimeni, ce plăcere perversă îţi poate produce „reconectarea la flux”.

Şi mai interesantă e constatarea că eşti drogat. Am stat într-o zonă în care, pe o rază de vreo 10-15 kilometri nu găseşti ţipenie de om. Într-o zi, doborât, mi-am dat seama că trebui s-o şterg în prima localitate. Motivul? Trebuia să termin ultimul episod al serialului despre comunism. Cine-mi fixase acest target, Dumnezeu ştie. Iată-mă urcând bucuros în maşină, cu telefonul şi laptop-ul proaspăt încărcate, mergând grăbit „în căutarea semnalului pierdut”. N-a fost să fie în prima localitate. Abia pe la vreo 7-8 kilometri a începu să-mi pâlpâie semnalul, să aud ţăcănitul mesajelor care-mi intrau nervoase pe mail, să simt „bucuria”. M-am oprit pe marginea drumului, am pornit laptopul şi am început să navighez cu satisfacţia unui copil în magazinul de jucării(sau de dulciuri). Pur şi simplu mi-am pierdut capul. Într-un târziu, mi-am dat seama care era motivul real al deplasării şi am făcut ceea ce trebuia făcut de la bun început: am salvat în remarkable textul pe care-l începusem pe blogger şi m-am reîntors la viaţă.

Evident că, odată ajuns, m-am apucat de lucru. Am finalizat în 20-30 de minute şi mi-am propus să păstrez concluziile pentru un episod viitor. Satisfăcut, eram gata să fac rapid calea-ntoarsă pentru a posta materialul. Abia când am ieşit pe uşă am înţeles tembelismul situaţiei: în realitate, plasarea concluziilor în alt articol efectiv n-avea sens. O făceam doar pentru a-mi asigura o nouă doză de lume virtuală. Nervos, m-am reîntors la articol, l-am finalizat şi am refăcut drumul către „semnal” precum drogatul care-şi spune că e ultima doză. Nu ştiu de ce, mi-a revenit în memorie episodul lăsatului de fumat. Cum m-am trezit la un moment-dat că, de aproape un an, fiecare zi era „ultima” în care mai fumam. Cel puţin am conştientizat starea în care mă găsesc.

„Revoluţia” despre care vă vorbesc n-a început acum. E mult mai veche! E începută atunci când a apărut primul ziar, prima sursă de ştiri filtrate. Poate chiar înainte, odată cu revoluţia tiparului. Vă puteţi imagina cât de greu era înainte să ajungi să citeşti o carte? Pe vremea când cărţile erau copiate manual, experienţa lecturii se lega de o călătorie, de multe ori lungă, la capătul căreia poate ţi se oferea şansa să citeşti ceea ce auziseşi de la vreun cunoscut. Ajuns în faţa cărţii ştiai că e un eveniment practic unic, o experienţă care este foarte probabil să nu se mai repete. Şi-atunci, cu aviditatea omului însetat, memorai cartea; de la cap la coadă, cuvânt cu cuvânt. Asta înseamna atunci să asimilezi „informaţia”. Repetai experienţa cu alte cărţi/locuri şi-apoi, într-un târziu, aveai o viziune de ansamblu. Citările le luai din memorie, ştiai exact contextul în care apar, ştiai informaţia. Totul era limpede, nu aproximativ. Iar „informaţia” era, în cele mai multe cazuri, doar cea care contează, cea esenţială.

Fiecare pas spre „democratizarea” informaţiei ne-a accentuat un ciudat impuls schizoid şi, în acelaşi timp, ne-a distrus memoria. Faceţi un scurt test: câte numere de telefon vă mai amintiţi? Câte adrese de mail, câte adrese poştale? Dacă staţi conectaţi pe internet probabil „asimilaţi” într-o zi(în fapt treceţi prin) mai multă informaţie decât asimila un om mediu într-o lună în urmă cu un secol. Vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat ieri? Câte ştiri aţi citit ieri? Dar în urmă cu două-trei zile? Ştiu! E un întreg haos din care nu ştiţi decât că „au fost multe”.

Fără a fi vreun conspiraţionist vă spun categoric faptul că, în acest moment, omenirea este manipulată într-un mod pervers. Excesul de informaţie face absolut orice eveniment nerelevant. Ce-nseamnă o tragedie? Două trei zile de isterie media? Acoperirea a absolut oricărui scenariu de la veridic la fantasmagoric o transformă în can-can, în zvonuri cu miros de adevăr. Nu mai avem adevărat şi fals. Am trecut în sfera logicii fuzzy, unde valoarea de adevăr este situată oriunde în intervalul [0,1]. Creierul deja s-a obişnuit: ştirea x miroase a ştire cu gradul de adevăr 0.53, cealaltă doar 0,01. Şi, până la urmă, nu suntem siguri dacă tragedia s-a petrecut! Dar pe cine mai interesează? A venit altceva pe tavă: d-na Y a fost surprinsă de un jurnalist cu chiloţii-n vine. Iar scenarii, iar analize, iar valori de adevăr. Şi aşa mai departe.

Suntem din ce în ce mai conectaţi şi, în acelaşi timp, din ce în ce mai izolaţi. Ai sute, poate mii de prieteni pe facebook dintre care nu cunoşti nici 5%. E ciudat că majoritatea prietenilor tăi sunt fericiţi, numai tu nefericit. O repari cumva: pui poze din lumi exotice dându-le impresia că eşti acolo. Motiv suficient să se oftice! Te pozezi zâmbind tâmp lângă o colegă super. Pui pe net poza în care pare că stă provocator la tine-n braţe. Să se oftice şi ăilalţi, nu doar eu! Bagi muzică veselă, bancuri luate din timeline-ul altora. Doar trebuie să fii fericit. „Să moară dujmanii mei” - cum ar spune tandru şi tânguitor un manelist. Din această situaţie a apărut urarea ironică „să ai parte de fericirea pe care-o arăţi pe Facebook”.

Aş putea continua, dar n-o mai fac. Cu fiecare aspect dintre cele menţionate vă întâlniţi zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Şi, cu fiecare like, cu fiecare share, cu fiecare mail sau expresie tastată în google sunteţi din ce în ce mai prinşi în plasă. O plasă deasă, transparentă şi înşelătoare, pe care v-o împletiţi singuri alături de „prietenii” voştri şi al cărei rol este să vă transforme în automate, să vă reducă la datele pe care reuşeşte, prin bunăvoinţa voastră, să le obţină de la voi.

Până la urmă, în orice site decent, personalitatea ta este stocată într-un BIGINT, un id. Cine eşti tu? Un browser, o rezoluţie, o serie de device-uri, de link-uri urmate, de sharing-uri şi de like-uri. Eşti un număr de minute petrecute pe net, un click pe o reclamă, o preferinţă pe un site porno, un download ilegal, o vizită repetată pe un site încadrat într-o anumită categorie. Şi multe alte asemenea informaţii. Poate vă întrebaţi cine le deţine. Vă spun tot eu: o groază de lume! Facebook, Twitter, Google, etc. sunt doar lupii vizibili. Pentru date mult mai atent filtrate se zbat o groază de organizaţii care deţin noduri, servere, routere şi care ascultă traficul. Nu, ei nu trebuie să ştie că pe tine te cheamă Gigel(cu toate că, de cele mai multe ori o ştiu)! Ţi-am spus doar că, din punctul lor de vedere, eşti doar un BIGINT. 

Ceea ce fac ei cu tine ţine de comerţ. Te vând sub formă de analytics. BIGINT-ul tău e inclus într-o categorie fină căreia i se adresează un publicitar angajat de o companie. Compania vrea să vândă suc sau mere sau cârnaţi sau pastile. Publicitarul vorbeşte pe limba ta şi-şi ia banul. La fel şi cel cu analytics-ul. La fel şi comerciantul. Iar cel care plăteşte consumaţia eşti tu. Până la urmă toată lumea trebuie să trăiască(pe spatele tău)!

Poate că vânzarea asta n-ar fi atât de nocivă. Doar de când lumea se vând şi se cumpără lucruri. Pericolul tău e însă altul: redus la acel BIGINT începi să primeşti chestii din ce în ce mai bine targetate. Fie că e vorba de produse, articole, bloguri sau feed-uri. Inconştient, din persoana care erai, te transformi în datele din record-urile lor. Uşor, uşor aluneci într-un manierism comportamental şi te limitezi la a primi de-a gata: indiferent că e vorba de produse sau judecăţi. Şi iată-te transformat în oaie păstorită de cei care conduc jocul! Iată-te mergând în direcţia turmei, făcând ca turma, furajându-te şi plângându-te că nu-ţi ajunge timpul. Iată-te fericit, în colţul tău mizerabil, nevăzând nimic în spatele ecranului. Semeni perfect cu drogatul de la colţul străzii, cu aurolacul cu ochii pierduţi: distrus, izolat, dar fericit!

În tot acest joc mai sunt băgaţi şi alţii: atotputernicii „băieţi buni” din servicii. Ei probabil au cele mai multe informaţii despre tine. Ceea ce pescuiesc de pe site-urile comerciale, de la ISP-ul tău şi din nenumărate alte surse, relaţionează cu datele oficiale şi, în acest mod simplu, au cam totul despre tine. Într-adevăr, poţi replica spunând că aia nu e totul despre tine şi probabil că ai dreptate. Însă este o parte importantă care-i ajută să facă aproape ce vor din tine şi asta fără a acţiona direct. Prin influencer-ii pe care-i au(sau îi manipulează) pot concentra informaţiile dorite către segmentele care-i interesează. Mase întregi, turme de oi virtuale, sunt conduse în acest fel pe calea dorită. E doar un exemplu!

Din păcate asta e capcana. E aproape imposibil să-i scapi deoarece tehnologia face posibilă transparentizarea unei cantităţi enorme din propria intimitate. A învinge în acest război înseamnă a renunţa la tehnologie şi a redescoperi viaţa, adevărata viaţă simplă şi plină. V-o spune unul care pierde continuu meciul, dar care, cel puţin, ştie unde greşeşte.