Noua realitate geopolitica

Mai pe blat, mai în serios, nemţii au stat „pe burtă” şi au pus-o de o nouă afacere cu ruşii: Nord Stream II. După ce South Stream a fost considerat un traseu care nu s-ar supune condiţiilor de transparenţă ale UE, după ce Nabucco a fost dinamitat din toate poziţiile, iată că „cel mai conform”(sic!) şi învingător s-a dovedit a fi traseul care dublează vechiul Stream.

Fără a avea certitudini în legătură cu sursele de gaze care să-l aprovizioneze, noul traseu pare o investiţie riscantă. Aceasta, mai ales prin prisma faptului că ea se bazează pe revenirea economiei europene începând cu 2019. Se bazează, desigur, la nivel declarativ întrucât toată tevatura e pur politică. Să vedem însă cam ce se ascunde în spatele actualelor evoluţii mai mult sau mai puţin „gazoase”.

Rederulând puţin istoria recentă, vom constata un comportament straniu al ruşilor. Lăsaţi cu freza-n vânt în ceea ce priveşte proiectul „ţevii de sud” s-au reorientat rapid către Turcia. O mişcare ciudată pentru oricine are habar cât de cât de lumea în care trăim. Turcia, indiferent de mustaţa sau turbanul celui care se află la putere e duşmanul tradiţional „de uscat” al ruşilor. Trebuia să ne fie limpede încă de-atunci că înţelegerea dintre ruşi şi turci nu avea nicio finalitate clară. Care-a fost însă scopul ei? Personal cred că nu s-a urmărit decât accelerarea acţiunilor pentru începerea celei de-a doua conducte nordice.

Aşadar lucrurile sunt mult mai simple decât par. Gazul din Marea Nordului se împuţinează văzând cu ochii, iar alternativele sunt simple poveşti SF. Ruşii rămân singurii stăpâni ai gazului în Europa, iar nemţii au nevoie de ei ca de aer. Sentimentul însă este reciproc, altfel n-ar putea exista o asemenea „unire-n cuget şi simţiri”. Să detaliem!

Noua conductă de gaze este ceva mai mult decât o securizare a Germaniei din punct de vedere energetic. Când actuala investiţie va fi finalizată, Germania va deveni principalul hub energetic al Europei. Ruşii şi-au exprimat clar intenţia de a nu mai tranzita gazele către Europa prin Ucraina, motiv pentru care, la finalizarea proiectului, tot gazul rusesc va fi disponibil în Europa via Germania. O afacere mai mult decât interesantă.

Nu vi se pare totuşi ciudat că, în timp ce alte căi ale gazului se dovedesc nefezabile, conductele ruso-germane sunt singurele care se construiesc? Este doar un exemplu dintre nenumăratele „dovezi de iubire” care se văd cu ochiul liber de la reunificarea Germaniei. Privind retrospectiv putem observa cum, după Războiul Rece, aproape de fiecare dată cele două părţi au găsit înţelegere una la cealaltă. E ceva suspect aici? N-aş spune.

Iubirea, dacă e să-i spunem aşa, e mult mai veche. Nu cred că a existat vreun ţar la curtea căruia să nu se afle vreun consultant neamţ. În primele confruntări cu Napoleon armata rusă a fost condusă de generali de respiraţie germană. Chiar şi atunci când situaţia devenise critică, iar Napoleon defila vesel prin Rusia, era cât pe-aci ca armata să fie dată pe mâna unui neamţ. Noroc cu „mintea rusului cea de pe urmă” care a făcut ca în timpul invaziei destinele armatei să fie conduse la început de Michael Andreas Barclay de Tolly şi apoi de către Mihail Kutuzov.

Colaborarea ruso-germană a atins apogeul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când Hitler şi Stalin şi-au împărţit Polonia. Însă nebunia lui Hitler - de care Stalin a fost conştient în fiecare clipă - a fost cea care a distrus înţelegerea şi, până la urmă, i-a fost fatală.

N-o să stau să înşir toate contextele istorice în care Rusia şi Germania au fost suspect de apropiate. Ceea ce trebuie să subliniem e faptul că între cele două ţări este o atracţie incontestabilă. Oricât ar părea de diferite, cele două ţări sunt, în realitate, apropiate, aproape surori. Din punct de vedere geopolitic avem de-a face cu două telurocraţii care se completează perfect(de-aici şi atracţia). Rusia are resurse, Germania tehnologia. Iată un binom irezistibil! În mod natural, Germania ar fi completarea perfectă a Rusiei. Mai mult, ea ar reprezenta „piatra de hotar” sau „zona tare” de la capătul Imperiului. Însă, un asemenea binom ar deveni în scurt timp prima putere a lumii. O putere care ar distorsiona serios lumea şi care ne-ar pune în faţa unei alte realităţi.

SUA au fost conştiente întotdeauna de acest pericol. Problema cu Germania este că - scoasă din contextul în care se potriveşte - are un comportament parazitar. În relaţia cu Rusia comportamentul parazitar devine simbiotic deoarece cele două ţări se completează, iar avantajele sunt reciproce. „Extrasă” fiind din alianţa naturală, Germaniei trebuie să i se asigure ceea ce i-ar asigura Rusia: resurse şi piaţă. Acestea sunt motivele pentru care unul dintre pilonii esenţiali ai luptei cu Rusia de după anii 50 a fost reprezentat de preţul mic al energiei. Europa de Vest în general şi Germania în particular au fost ţinute sub influenţa SUA cu ajutorul preţului mic al energiei. O factură umflată pe care SUA au negociat-o la sânge.

Pentru cea de-a doua necesitate a Germaniei - piaţa - SUA au încurajat formarea pieţei unice Europene. Astfel s-au creat condiţiile pentru ca „mormanul” de mărfuri nemţeşti să-şi găsească şi o altă piaţă în afara celei americane. Însă se pare că nu este destul. Imensul excedent comercial înregistrat în relaţia cu SUA i-a făcut pe americani să ia atitudine în ceea ce priveşte „torentul” produselor germane.

Această saturare îi face pe nemţi să caute ceea ce au nevoie în altă parte. Desigur SUA nu stau degeaba. Serviciile secrete germane, media şi politica, toate sunt penetrate adânc de americani. Defectarea jurnalistului Udo Ulfkotte ne-a arătat limpede cum funcţionează în realitate lucrurile în politica şi în societatea germană. Totul este controlat strict de CIA. În acest fel fiecare mişcare a ţării este supervizată de sus. Însă este o întrebare dacă această stare de fapt se va mai putea perpetua. În ciuda diktatului american, sentimentele majorităţii sunt altele. Istoria ne învaţă că nu tepoţi opune la infinit realităţii.

Suntem cumva înaintea unui nou moment zero. O alianţă ruso-germană ne va găsi pe noi din nou înconjuraţi de interesele Imperiului. Ungaria schimbă bezele cu ruşii, Serbia şi Bulgaria sunt „glasul sângelui”, iar Ucraina va avea parte de pedeapsa istorică pe care o merită. Noi ne aflăm din nou în situaţia ingrată de monedă de schimb, iar asta ne aruncă într-o nouă negură a istoriei. Lucrurile, din nefericire, se învârt din nou contra noastră, iar noi suntem mai nepregătiţi ca niciodată. Şi nu numai noi!