Inevitabilul război

În timp ce opinia publică se concentrează la tot felul de non ştiri, în Marea Chinei de Sud evenimentele se precipită de la o zi la alta. Doar câteva informaţii sterile care sunt transmise sumar de către agenţiile de presă dau falsa impresie a unor incidente minore fără o miză reală. 

Cu toată că elementele din teren nu sunt foarte încurcate, interpretările care sunt date de ambele părţi sunt din ce în ce mai complexe şi mai pline de subînțelesuri. Ce vor chinezii, ce vor vecinii lor sau ce vor americanii sunt chestiuni la care ar trebui să medităm cu mai multă atenţie, mai ales din cauza potenţialului exploziv al acestei situaţii.

Pentru a înţelege ceva mai mult este necesară o scurtă divagaţie. Să ne întoarcem în timp, în anul 2012, în Marea Chinei de Est. O ştire a făcut atunci senzaţie în toată lumea stârnind furia statelor din zonă: Japonia a cumpărat arhipeleagul Senkaku. Ce naiba mai e şi asta? - ne-am putea întreba, pe bună dreptate. În sine ştirea pare penibilă: statul japonez a cumpărat respectivul arhipeleag de la un ... cetăţean japonez. Hmm. Era chiar ciudat! Şi mai ciudate au părut - laprima vedere - protestele vehemente ale cetăţenilor chinezi din faţa ambasadei Japoniei. Treptat, lucrurile au început să capete înţeles.

Respectivul arhipeleag este considerat teritoriu istoric de către chinezi. De altfel, până în 1895 insulele(practic nelocuibile) au aparţinut Chinei. Alt element însă este şi mai interesant. La aproximativ 170 km vest de arhipeleag(la cea mai mică distanţă!) se găseşte ... Taiwan-ul, alt teritoriu istoric al Chinei care, de facto este independent, însă de jure apartine Chinei. Ca să înţelegeţi cât de gravă este situaţia, ar trebui să ştiţi că, în ceea ce priveşte arhipeleagul disputat, Japonia şi China nu au căzut de acord nici măcar în ceea ce priveşte denumirea sa: japonezii îi spun Senkaku, în timp ce chinezii Diaoyu. A folosi în una dintre cele două ţări denumirea părţii adverse este considerată jignire naţională.

Mişcarea japonezilor a făcut realmente valuri. Chinezii au protestat violent, iar, ca răspuns, 170 de parlamentari japonezi s-au recules la templul şintoist Yasukuni, acolo unde sunt cinstiţi cei 2.5 milioane de soldaţi japonezi morţi în Al Doilea Război Mondial. O mişcare care a stârnit furia celor două Corei deoarece gestul simbolic al parlamentarilor japonezi sugera reîntoarcerea ţării la ideologia militaristă. Pe acest fond de instabilitate, China a intrat cu nave de război în apele teritoriale ale arhipeleagului. Declaraţiile belicoase au curs din toate părţile. În final discuţiile au fost tranşate radical de SUA care a anunţat că, în cazul unui conflict cu Japonia, SUA îşi va apăra, fără niciun echivoc, aliatul.

Şi-acum să revenim la Marea Chinei de Sud. Spratly este un arhipeleag format din atoluri, recifuri de coral şi insuliţe insignifiante disputat de China, Taiwan, Malaezia, Filipine şi Vietnam. Sunt două motive legate de această dispută: pe de o parte resursele minerale(în principal hidrocarburi) şi, de asemenea, zona strategică din punct de vedere comercial şi militar. N-o să insist foarte mult asupra împărţirii actuale a acestor insule deoarece este extrem de complicat. Cert este că, din 1958, armata chineză a obţinut controlul asupra unei mari părţi a insulelor care compun arhipeleagul, având acceptul statelor care acum se opun prezenţei Chinei acolo. Există tratate bilaterale care statutează controlul chinez în acea zonă, prin respectarea „regulii celor 12 mile marine”.

Totul a explodat însă în 2015, atunci când imagini din satelit au luat prin surprindere pe toată lumea. Chinezii s-au apucat să facă modificări substanţiale în arhipeleag. Un aeroport „plutitor”, mai multe porturi, precum şi staţionări ale propriilor nave au stârnit îngrijorarea vecinilor. Însă absolut toţi sunt constrânşi de recunoaşterea „regulii celor 12 mile marine”. Şi uite-aşa apare cavalerul pe calul său alb: SUA. Ei spun că nu recunosc nimic, că mările şi spaţiul aerian aparţin tuturor şi că, până la urmă, au dreptul să navigheze sau să zboare pe unde au ei chef. Cam asta s-ar înţelege din discursul şefului forţelor americane din Pacific, Harry Harris, pronunţat anul trecut la ... Universitatea din Beijing.

Şi, treptat, lucrurile au început să se complice. În 27 octombrie 2015, lansatorul USS Larsen s-a apropiat la mai puţin de 12 mile marine de insulele artificiale chineze. Reacţia chineză a fost dură, acuzând o încălcare a suveranităţii sale naţionale. Aterizarea unui avion civil chinez pe proaspătul aeroport s-a lăsat cu proteste ale Vietnamului. Prim ministrul filipinez, de asemenea a lansat acuzaţii dure, în timp ce chinezii solicită tuturor statelor din zonă o negociere. O tactică de temporizare, menită doar a-i face să câştige timp pe măsură ce schimbările din teren se transformă ireversibil. Sarea şi piperul însă sunt date de americani care, bazându-se pe invincibilitatea lor marină, fac exact ceea ce China făcea în 2012 în arhipeleagul Senkaku.

Treburile devin însă complicate de la o zi la alta. Americanii ar fi interesaţi de un conflict în zonă, însă nu ar vrea să se implice direct. Ar prefera ca una dintre cozile de topor ale sale să se opună militar. Însă nu există în zonă nicio forţă viabilă care să facă faţă Chinei de azi. Astfel încât, la nivel teoretic, rămâne doar varianta confruntării directe SUA-China. Şi lucrurile se-ndreaptă acum chiar în această direcţie.

După mai multe sfidări ale Taiwan-ului, China a ameninţat SUA, pentru prima dată în istorie!, cu sancţiuni economice. Fiind cel mai mare creditor al SUA, China chiar are un cuvânt greu de spus. În timp ce SUA şi-a trimis aşa-zişii investitori privaţi(gen Soros) pentru a prăbuşi piaţa chineză de capital, China poate folosi oricând bazooka imensei rezerve de dolari pe care o deţine. O ieşire violentă în piaţă ar conduce la prăbuşirea dolarului fără drept de apel. Dar şi a patruzeci de ani de muncă ai chinezilor, fapt pentru care autorităţile de la Beijing preferă să schimbe discret dolarii pe care-i au cu plasamente private ale aşa-zişilor „chinezi din diaspora”, sperând că „end of game”-ul îi va prinde cu ceva mai multe active palpabile şi ceva mai puţine hârţoage fără valoare.

Dincolo însă de tactici şi provocări, putem spune că suntem în faţa unui război inevitabil. În ciuda pronosticurilor care se fac, Rusia nu cred că va intra într-un conflict China-SUA. Chiar dacă lumea se aşteaptă ca Putin să se răzbune înclinând balanţa în favoarea Chinei, tactica rusească va fi identică cu cea a SUA din Războaiele Mondiale: va aştepta până când cei doi adversari vor fi slăbit suficient şi va intra la sfârşit în rolul mega-puterii care face regulile. Desigur, asta şi-ar dori ei. Până atunci însă, vor prefera să fie principalii furnizori de echipamente militare pentru China. În ciuda numeroaselor protocoale de colaborare Rusia-China(unul dintre ele prevăzând chiar că, în caz de război, Rusia se obligă să-şi mărească capacităţile de producţie pentru a alimenta armata chineză!), Rusia nu-şi vede viitorul alături de China. Alianţa actuală este strict conjuncturală.

Este obligatoriu să fim atenţi la ceea ce se întâmplă acum în Mările Chinei. Acolo avem un butoi cu pulbere care, chiar şi la o scânteie minoră, riscă să detoneze întreaga lume. Lucru pe care mulţi şi-l doresc cu ardoare.