FMI - unealta imbecilităţii

Pe vremuri, când spuneam că FMI este un organism al asasinilor economici, se găseau destui „corecţi politici” care să-mi bată obrazul şi să-mi spună că habar n-am cum funcţionează lumea finanţelor mondiale. Într-adevăr, n-aveam nici cea mai mică idee. În gândurile mele naive, credeam că toate asasinatele economice se petrec discret, conspirat, că ordinele sunt transmise criptic, într-un limbaj înţeles doar de oficialii de rang înalt ai Fondului.

Aiurea, într-o lume a prostiei, orice doză de interpretabil trebuie exclusă. Funcţionarilor „cap de tanc” - putem spune aşa deooarece avem şi noi un exemplu pe care-l admirăm, cu stupoare, de fiecare dată când „se produce” - trebuie să li se transmită ordine clare, fără niciun echivoc. Lumea, desigur, este mult mai proastă şi mai imbecilă decât mi-o imaginam eu, în idealismul meu tâmp.

Dezvăluirea conversaţiei dintre Poul Thomsen, şeful FMI pe Europa şi Delia Velculescu - şefa misiunii FMI în Grecia - nu mai lasă loc niciunei interpretări. FMI este o organizaţie teroristă, urmărind strict scopuri politice. Discuţia celor doi este cât se poate de relevantă: FMI nu are ca scop salvarea Greciei, ci plasarea unei bombe în contextul referendumului din UK. Aşa-zisele reforme impuse Greciei nu reprezintă soluţii economice, ci o prescriere de reţete - mai mult sau mai puţin lente - pentru asasinarea economică a ţării. Mai mult, din discuţia celor doi reiese limpede faptul că falimentul Greciei este scopul final al programului FMI. Iată cum imaginea FMI de sanitar al economiei mondiale se destramă chiar şi pentru cei mai proşti susţinători ai săi.

Încă odată se dovedeşte că planul fostului Ministru de Finanţe al Greciei - Yanis Varoufakis - a fost singura variantă clară de rezolvare a crizei. Să ne reamintim ce propunea Varoufakis. Era ceva simplu şi eficient. În prima fază se înfiinţau conturi electronice la Ministerul de Finanţe(mai precis organismul similar Trezoreriei de la noi) pentru toate entităţile(cetăţeni sau firme) care au de-a face cu statul. În fapt era vorba de toată populaţia, toate firmele şi organizaţiile din Grecia deoarece oricine are de plătit sau de încasat ceva de la stat. Pasul doi consta în derularea operaţiunilor cu statul doar prin aceste conturi, posibil în drahme şi nu în Euro. Astfel, Atena câştiga furând startul. În primul rând statul se izola de problemele băncilor, lăsând în seama Băncii Naţionale a Greciei şi a BCE problema legată de lichiditatea din sistem. Cu alte cuvinte, grăbea momentul în care „fiecare trebuie să răspundă pentru acţiunile sale”. De asemenea, ţara era ferită de presiunile externe(ele se exercitau strict asupra băncilor, nota de plată căzând în responsabilitate celor care se aflau la baza dezastrului, adică BCE), iar populaţia şi activitatea economică rămâneau minim afectate în condiţia trecerii către o nouă monedă.

Planul lui Varoufakis a stârnit transpiraţie rece pe spatele de reptilă al jucătorilor din umbră. Perspectiva ca un plan atât de simplu şi eficient să iasă la lumină era mult prea sumbră pentru ei. Izolându-se de Euro, Grecia putea să-şi continue drumul singură, rezolvându-şi dezechilibrele economice. Era calea cea mai logică, cea mai simplă, cea mai utilă. Desigur, lucrurile s-au petrecut aşa cum ştim. Varoufakis a fost obligat să demisioneze, iar vuvuzelele de presă au aruncat cu rahat în el. Mai mult, asasinii economici din interior - am numit aşa Procuratura Greciei - au deschis chiar un dosar penal de conspiraţie pe numele lui Varoufakis. Noroc că Tsipras a avut ceva mai mult creier şi a stopat tembela acţiune a procurorilor. Un asemenea dosar ar fi aruncat ţara în aer!

Cu Varoufakis îndepărtat, Grecia a continuat să implementeze aşa-zisa politică a reformelor agreate cu partenerii externi. Privatizări la preţuri de nimic, tăieri de salarii, limitări ale cheltuielilor - ca şi cum Albă ca Zăpada ar fi angajat-o pe mama vitregă pe post de doctor curant. Rezultatele au fost cele aşteptate: contracţie economică, scăderea veniturilor bugetare şi răspândirea spectrului sărăciei. 

În tot acest context, cei doi birocraţi ai FMI ce discută? Despre data la care să ameninţe cu falimentul Greciei. Deci nu despre cum să evite acest lucru, ci despre când să ameninţe că-l aplică. Motivul care generează o asemenea stare de fapt este, desigur, discuţia privind scăderea pensiilor. Scădere care încalcă vreo câteva prevederi constituţionale. Dar ce mai contează asta? Dacă FMI îşi doreşte o nouă contracţie, e cazul să se aplice şi să nu se mai împiedice nimeni în nimicuri precum reespectarea legilor.

Trebuie să recunosc faptul că, pentru mine, dezvăluirile Wikileaks sunt şocante. Faptul că la noi este instalat fără niciun pic de legitimitate un guvern de cozi de topor, de slugi ale unora care discută precum cei doi birocraţi, este de-a dreptul înfiorător. Mai grav este că României i s-a distrus din temelii toată clasa politică, înlocuită acum cu o şleahtă de anonimi teleghidaţi, gata să servească fix ceea ce li se cere. Suntem, din păcate, o naţiune asasinată. Luaţi bine aminte: sunt ferm convins că discuţii similare celor dezvăluite de Wikileaks au avut loc şi atunci când România implementa aşa-zise reforme sub croitoraşul băsescu. Citiţi cu atenţie stenograma dezvăluită de Wikileaks şi înfioraţi-vă!