Legea darii in plata - esecul tuturor

Am lăsat asă treacă puţin timp înainte de a analiza legea cu pricina. Aşa procedez de fiecare dată când am bănuieli total diferite de majoritate. În cazul Legii dării în plată cred că  nu sunt de acord cu nimeni. Rar mi se-ntâmplă un asemenea sentiment.

Recunosc faptul că am rămas cu un gust amar atunci când legea a tot fost amânată, pasată, „dată înapoi” şi împiedicată în calea spre aprobare de câte şi mai câte alte tertipuri procedurale. Era limpede pentru toată lumea că modul în care se-mpiedică lucrurile la fiecare pas nu ţine de normalitate ci de o influenţă nefastă a unor personaje din umbră.

Am spus-o şi-n trecut: Legea dării în plată este o lege normală. Cât se poate de normală! O lege care împarte echitabil riscul între bancă şi client. Mai mult, e o lege care funcţionează fără probleme şi fără isterie în marile economii ale lumii. Din acest punct de vedere, tot spectacolul dizgraţios oferit de băncile comerciale - având  Banca Naţională în post de primad(r)ónă - a fost un eşec colosal. Iar eşecul nu este - aşa cum v-aţi fi aşteptat - cel generat de promovarea legii. E ceva mult mai grav care loveşte, în aceeaşi măsură, şi partea adversă.

Când auzeai argumentele pro şi contra legii, în funcţia de partea pe care-o ascultai, aveai impresia că urmează colapsul ţării. Isărescu şi băncile vorbeau despre risc sistemic, în timp ce partea adversă, aliniată în spatele iniţiatorilor Piperea & Zamfir, vorbea despre zecile de mii de „oropsiţi ai sorţii”. Înainte de-a merge mai departe să înţelegem exact care a fost punctul fragil al dezbaterii. Putem cădea de acord că absolut tot războiul s-a dat în jurul creditelor acordate în perioada de boom imobiliar. Nu uitaţi, asta s-a întâmplat anterior anului 2008! Şi-acum să luăm mai multe cazuri ipotetice. 

Pentru a se încadra la maximul legii, un client ar fi trebuit ca în 2008 să achiziţioneze un imobil de 312 000 EUR. Pentru cei din provincie fac precizarea că au existat şi tranzacţii mult mai mari de-atât pentru imobile cu destinaţia locuinţă. Oricum, suma e destul de mare.  Marea majoritate a tranzacţiilor s-au făcut în jurul sumei de 100 000 EUR. Pentru a fi OK, o să luăm în calcul şi ipoteza unui credit de 50 000 EUR ca valoare minimă. Şi-acum să facem calculele! Pentru simplificare vom considera un avans de 20% care era uzual în perioada respectivă, iar dobânda pe care o vom lua în calcul va fi 9%. În realitate - considerând scăderile succesive de dobândă - lucrurile cred că arată mai bine pentru clienţi.

În primul caz, clientul a achitat un avans de 62 000 EUR. În perioada care a trecut de la acordarea creditului(considerăm 100 rate), suma creditului a scăzut cu aproximativ 30 000 EUR. Punând cap la cap, rezultă că - până acum - clientul a plătit 92 000 EUR, adică aproximativ 30% din valoarea iniţială a imobilului. În cel de-al doilea caz, clientul a plătit 25 000 EUR avans, iar soldul creditului i-a scăzut cu 14 000 EUR. Total 39 000 EUR. Pe scurt şi ultimul caz: avans 12 500 EUR, iar sold al creditului scăzut cu 5500 EUR. Repet, calculele sunt grosiere, dar apropiate de adevăr!

Legea dării în plată spune că subiectul  primului caz va înapoia băncii un imobil care iniţial a costat 312 000 EUR cu 188 000 EUR pentru un credit acordat de către bancă de 250 000 EUR. Credit la care, timp de 8 ani, s-au plătit o groază de dobânzi şi comisioane!  În cel de-al doilea caz, banca se alege cu imobil care iniţial a costat 125 000 EUR la preţul de 86 000 EUR, iar în cel de-al treilea caz, cu un imobil care iniţial a costat 62 500 EUR la preţul de 44 500 EUR.

Probabil, la prima vedere veţi spune că e o reducere de doar 30% faţă de preţurile umflate de-atunci. Ei bine, greşiţi! Preţurile s-au reumflat şi sunt tot pe-acolo. În plus, toţi aceşti oameni vin după opt ani de plăţi la bancă. Dacă şi-au luat casele pentru ei, e imposibil să dea cu piciorul unor sume atât de mari! Personal cred că darea în plată se petrece doar dacă respectivul client se află într-o situaţie financiară dezastruoasă şi efectiv nu mai are bani pentru a-şi susţine „investiţia”. Dar ce se întâmpla până acum cu aşa-zisele „cazuri sociale”? Banca ori scotea imobilul la vânzare prin intermediul unui executor judecătoresc, ori vindea creanţa cu un discount semnificativ. În ambele cazuri, clientul căruia i se vindea casa mult subevaluat, rămânea în continuare dator, indiferent dacă era victimă a unui abuz sau nu.

E lesne de înţeles că singurii care au de câştigat din lege sunt cei care efectiv sunt blocaţi. Din „sclavi pe viaţă” li se oferă posibilitatea unui reset. Au posibilitatea - dacă vor mai avea forţa necesară - de a o lua de la zero. Adică ceea ce li s-a refuzat prin neimplementarea până acum a legii falimentului personal. Neimplementare de care se face vinovat acelaşi cartel care a protestat împotriva legii dării în plată. 

Cine are totuşi de pierdut? Zvonurile din piaţă vorbesc despre cei care o puseseră pe lichidat loturile cu probleme. Şmecheria ar funcţiona exact ca în cazul creditelor de consum: banca vinde creanţele mult subevaluat unor firme de recuperare care apoi vând imobilele şi-şi trag profituri groase. Să fi fost ăsta motivul? 

Oricum, ca şi impact, lucrurile sunt destul de subţiri. Băncile, în realitate, nu sunt afectate deloc de această lege. De picat le pică creditele deja picate, adică acelea la care clienţii oricum nu mai efectuau plăţi şi care erau 100% provizionate. În esenţă, legea le obligă pe bănci să execute garanţia şi să-l lase-n pace pe client. Până acum băncile executau, înregistrau preţul tranzacţiei ca venit şi-apoi ţineau clientul sclav pentru a plăti „restul”. Faptul că nu-l mai ţin agăţat pe client reprezintă o pierdere pentru bancă, dar ea este, cel mult, marginală!

Şi-atunci de unde atâta tevatură? Întrebat după aplicarea legii, Isărescu a dat din colţ în colţ spunând că nu avea de unde să ştie care va fi impactul. Un răspuns extrem de grav! Păi, fraţilor, aţi făcut atâta zgomot pentru nimic? Indiferent de ceea ce declară una sau alta dintre părţi, până acum impactul e minim. Doritori sunt puţini, iar lucrurile merg la fel ca înainte. Acesta este adevăratul eşec al legii, încasat de ambele părţi! Eu unul n-am aflat decât de o singură dare în plată. A fost „publicitată” în presă. Atât! 

În realitate, privind prin prisma impactului, ambele tabere au pierdut. Băncile ar fi putut să-şi joace mai bine cartea contribuind la elaborarea legii(ar fi putut avea astfel posibilitatea introducerii unor termene mai lungi). De cealaltă parte, neavând impact, câştigurile - atât materiale cât şi de imagine - sunt minime. Şi uite-aşa a mai trecut o furtună generată de nimic care-a făcut pagube de nimic. S-au aruncat multe ocări, s-au scris tone de inutilităţi, s-au înjurat toţi pe toţi, iar în final urmează un monumental „pupat toţi piaţa endependenţi”. Tipic românesc!

P.S. Mai e un caz care n-a fost acoperit până acum şi despre care - cel puţin o anumită parte - nu prea spune nimic: creditele acordate pentru care avansul imobilului s-a finanţat  printr-un credit negarantat(da, celebrele credite cu buletinul!). În cazul acesta, probabil lucrurile nu mai arată aşa cum au fost zugrăvite în articol. Oare asta să fie buba?