Marea Britanie încotro?

Maşina de propagandă a Uniunii Europene rulează fără încetare pentru a le explica englezilor ce eroare au făcut, ce dezastru îi aşteaptă şi ce nasol le va fi „singuri pe lume”. Chiar dacă urnele au tăcut de mult, chiar dacă viaţa îşi reia ritmul normal, propaganda n-are somn. Şi asta indiferent că vorbin de CNN, BBC sau multitudinea de bloguri, conturi de social media, chat-uri s.a.m.d. Totuşi, ce sens are?

Dacă vă puneţi această întrebare înseamnă că n-aţi înţeles nimic din ceea ce-nseamnă Uniunea Europeană. Păi aţi uitat cum urlau de mama focului mediile propagandistice după ce băsescu fusese demis de 90% dintre votanţii la Referendum? Atunci ce sens aveau strigătele animalice din toţi bojocii? De ce-şi rupeau gura tapalabii, tapalabiile, coloneii, preşuliştii, liikenii s.a.m.d.? Nu era oare lupta pierdută? Desigur, nu! Exista ceea ce UE ştie să facă mai bine: corecţia „erorii” sau, mai pe româneşte, „întoarcerea portofelului”. Şi s-a văzut bine ce a urmat. Un limbric din SUA care le-a asigurat pe slugi că e de acord cu batista pe ţambal, o Curte (anti)Constituţională penibilă şi un sistem care-a pus rapid pumnu-n gură.

Teoretic asta ar trebui să se întâmple şi-n UK. Media urlă ca apucată de streche cum că „secesiunea Scoţiei”, moartea City-ului, sacrificiile enorme, votul prostimii, tinerii frumoşi şi liberi s.a.m.d. Se asigură zgomotul mediatic pentru a asigura Parlamentului fundalul sonor necesar punerii batistei pe ţambal. De ce? E nevoie de o temporizare pentru a se reveni asupra votului. Ori prin propunerea unui nou referendum(după principiul votaţi până iese ce trebuie), ori o corcofeleală parlamentară din care nimeni să nu mai înţeleagă nimic. 

Suntem într-o cumpănă teribilă. Ticăloşi precum nulitatea Schultz sau beţivul Junker joacă puternic la cacealma. Transmit Angliei mesaje belicoase cum că trebuie s-o facă repede, că gata, legăturile s-au rupt. Se forţează un scenariu dramatic de genul „în genunchi mă-ntorc la tine”. O fac în cunoştinţă de cauză deoarece, până mai ieri, altele erau discuţiile. Aceasta mă face să cred că, în final, valoarea votului din Marea Britanie se va dovedi la fel de folositoare precum oxi-ul grecilor. Este scenariul cu cea mai mare şansă de realizare.

Aşa cum am făcut şi în articolul trecut, voi ataca şi scenariul mai puţin plauzibil, anume cel al ruperii Angliei de Uniunea Europeană. Are ceva şanse de realizare dacă ne bazăm pe faptul că Anglia nu e România, că, până la urmă, ataşamentul cetăţeanului englez faţă de ţara sa este mult mai puternic decât avantajele iluzorii pe care le-ar câştiga prin topirea sa în toxica Uniune Europeană.

„Ar fi un dezastru economic de proporţii” - strigă din toţi bojocii corifeii slogarnici(sic!) ai Uniunii Europene. Oare aşa să fie? În termen de contribuţie vs avantaje, Anglia stă foarte prost în contextul apartenenţei la UE. Ţara este contributor net la bugetul Uniunii, fondurile atrase fiind mult mai mici decât contribuţia. Astfel, an de an, ţara pierde zeci de miliarde de lire ca efect al apartenenţei la Uniune. Ceea ce înseamnă că tot corul intern de bocitoare care plânge tăierea fondurilor europene nu are justificare. Regatul Unit n-ar trebui decât să reorienteze fosta sa contribuţie la UE către piaţa internă a „fondurilor de dezvoltare” şi ar contracara fără probleme ipotetica „lipsă de finanţare” a cercetării, ajutoarele pentru IMM-uri sau proiectele punctuale în care este nevoie de ajutor din partea statului.

Dar apartenenţa la piaţa unică nu creează oare avantaje nete care compensează „pierderea” contribuţiei anuale la UE? Teoretic da, practic nu prea. Există o grămadă de business-uri care profită de piaţa europeană. Însă, pentru marea majoritate, baza este reprezentată de piaţa engleză. Celor care mă contrazic o să le spun un mic-mare secret: Anglia înregistrează un deficit comercial substanţial cu Uniunea Europeană. Asta înseamnă că UE vinde mai mult pe piaţa engleză decât cumpără de-acolo. Cât de mult? Numai în primul trimestru deficitul comercial al Angliei faţă de Uniunea Europeană a ajuns la 23.9 mld. lire, în creştere cu 0.7 mld lire(YoY).

Ce înseamnă totuşi, în termeni obiectivi, existenţa acestui deficit comercial? Dincolo de faptul că UE vinde mai mult decât cumpără, creşeterea constantă a deficitului sugerează un asalt al economiilor continentale asupra Angliei. Cu alte cuvinte, business-urile locale nu mai reuşesc să facă faţă asaltului extern. Astfel, sucombă, eliberând segmente largi de piaţă. Însă această „eliberare de segmente” înseamnă creşterea şomajului local şi scăderea competitivităţii economice. Altfel spus, cadrul european nu-i este benefic business-ului englez.

Oricum am da-o constatăm că „binefacerea” europeană nu-i este deloc prielnică Angliei. Pierde la capitolul democraţie prin supunerea faţă de un aparat birocratic neales şi obligativitatea implementării unei legislaţii stranii, pierde din punct de vedere economic şi, da!, pierde şi din punct de vedere cultural sacrificându-şi identitatea în numele unei construcţii dubioase. Privind din acest punct de vedere, BREXIT-ul este deplin justificat, iar ţara are numai de câştigat.

Reluându-şi destinul în frâie, Anglia îşi poate lua un nou avânt. Însă - trebuie s-o spunem clar - începutul nu va fi deloc uşor. În primul rând birocraţii UE vor dori să dea o lecţie dură pentru toţi ceilalţi cărora le-ar trece prin gând să plece. Aceasta va echivala cu un atac frontal, cu un nou asediu al Angliei. Vor fi câţiva ani de sacrificiu, însă, odată depăşită criza, lucrurile se vor aşeza pe baze solide.

Englezii probabil ştiu nativ legea de bază a navigaţiei: decât să stai pe o navă mare care se scufundă, mai bine cauţi un loc într-o barcă de salvare. Brexit-ul trebuie înţeles în aceşti termeni. Indiferent cât de mare este piaţa unică, indiferent de tentaţiile idealurilor europene, întreaga construcţie este una artificială şi iluzorie care, treptat, va funcţiona strict sub imperiul tiraniei. O construcţie grandioasă la exterior, dar plină de şobolani, gândaci şi alţi paraziţi la interior.