Azi în Franţa, mâine-n toată lumea

Ceea ce se întâmplă acum în Franţa ar trebui să ne dea de gândit. Macron, o coadă de topor numită de nefasta alianţă a multinaţionalelor cu serviciile secrete, este pe cale să „revoluţioneze” Occidentul.

Lucruri pe care noi le-am văzut la alegerile din 1946, cele organizate sub atenta coordonare a Moscovei, sunt, la ora actuală, evenimente în plină desfăşurare în Franţa. Macron, un nimeni venit de nicăieri, a luat faţa tuturor celorlalţi participanţi la prezidenţiale, câştigând fără drept de apel. Cum a făcut asta? Cu ajutorul contracandidaţilor săi care, parcă mânaţi de nebunie, s-au autosabotat penibil. A mai fost, desigur, şi „personificarea răului absolut Le Pen”, menită a induce în mentalul colectiv ameninţarea unei distrugeri iminente a Franţei. Astfel faci posibilă apariţia proştilor eroici, a luptătorilor de mucava, bucuroşi că sunt „anti-sistem”, dar ştiindu-se protejaţi în spate de sistem. De altfel acesta este noul model al revoluţionarului: tembelul pe care-l scoţi teleghidat acolo unde ai nevoie, bucuros că prin urletul animalic pe care-l scoate influenţează naţia şi convins că râgâielile sale anti-sistem sunt corecte deoarece întreaga presă, întreaga corectitudine politică şi, de ce nu, întreaga „lume civilizată” e de partea sa.


Cu această strategie de doi bani, jucând rolul „imaculatului concept”, Macron a câştigat alegerile prezidenţiale. Însă ce poate un preşedinte fără o forţă politică consistentă în spate? Exact, mai nimic. Motiv pentru care trebuia găsită o metodă pentru ca partiduleţul său de stânga-dreapta, clocit în laboratoarele neomarxiste ale globaliştilor, să câştige alegerile pentru a-i oferi o majoritate confortabilă. Totuşi, cum poţi impune un partid apărut peste noapte? Pare imposibil, nu-i aşa?

La fel ca şi în cazul alegerilor prezidenţiale s-a mers pe două fronturi. În primul rând au început să apară decizii prosteşti şi certuri sterile în partidele tradiţionale, menite să inducă dezgustul în rândul susţinătorilor tradiţionali. Orice imbecilitate scoasă de un membru necunoscut al vreunui partid a fost amplificată de presă, preluată, comentată şi răs-comentată. În paralel, En Marche a fost prezentat mereu în termeni elogioşi, ca forţa dinamică a societăţii, ultima speranţă a unei ţări din ce în ce mai dezamăgită de propria clasă politică. O tactică excelentă care a produs două efecte perfect calculate: un absenteism masiv de la urme şi o cotă incredibilă obţinută de En Marche.

Totuşi, se ştie că un partid nu-i o chestie pe care o încropeşti peste noapte. Ai nevoie de o infrastructură, de organizaţii, de disciplină s.a.m.d. Cum a reuşit Macron acest lucru într-un timp atât de scurt? Simplu! Organizarea i-au făcut-o serviciile, la fel ca şi recrutarea membrilor. Aşa cum în celelalte partide au instituit haosul, acoperiţii din politică desemnaţi s-au înhămat disciplinat în noul vehicul al „progresului”. Privind cu ochi obiectivi observăm că întreaga construcţie e un circ jalnic, o adunătură de personaje din întreg spectrul politic. Marea majoritate, extrem de şantajabili, adică oameni care „plac” serviciilor.

Aşa cum, la noi, comuniştii câştigau alegerile din 1946 ascunzându-se într-o coaliţie vagă, la fel acum, în Franţa, Macron impune un partid-cocktail care are şansa să ocupe peste 2/3 din Adunarea Naţională. Şi astfel, iată-l pe micul mediocru corporatist devenit, peste noapte, monarh al Franţei.

Preţul pe care-l vor plăti francezii va fi unul crâncen. Drepturile, şi-aşa destul de teoretice în Hexagon, se vor restrânge şi mai mult prin legislaţia antiteroristă. Se urmăresc limitări drastice ale dreptului de asociere, puteri sporite acordate serviciilor secrete(trebuie şi ele plătite cumva) şi, bomboana de pe tort, reglementări severe în organizarea manifestărilor de masă( ase citi a protestelor, mitingurilor s.a.m.d.). Reforma muncii va conduce la o explozie de concedieri pe fondul unei presiuni induse de marile corporaţii pentru diminuarea salariilor. De asemenea, legislaţia va fi înăsprită în ceea ce priveşte organizarea grevelor şi a acţiunilor de protest care conduc la oprirea lucrului. În final, din copilul indisciplinat al Occidentului, Franţa se va transforma în sclavul cel mai fidel al marelui capital.

Gândindu-mă la ceea ce a fost Franţa, mă cuprinde un sentiment de tristeţe văzând cum o întreagă cultură şi civilizaţie se prăbuşeşte iremediabil. Cunoscând însă Franţa de azi, parcă mă încearcă un sentiment de satisfacţie văzându-i cu cât stoicism îşi sapă propria groapă.

Ceea ce însă mă face să tremur este faptul că, scenariul validat de „realitate” în Franţa, va fi repetat obsesiv peste tot în lume. La noi deja încep să se vadă „rimele” cu Franţa. Iohannis şi-a sabotat propriul partid ducându-l în ridicol. Acum se desfăşoară operaţiunea de mozolire a PSD-ului. Până la alegerile prezidenţiale întreaga clasă politică va fi compromisă. Scopul lui Iohannis este acela de a se salva. N-o va face. Rolul care i s-a alocat este cel al neghiobului Hollande. „Noul om providenţial” va apărea, la fel de peste noapte, din spuma corporatistă. El va fi noua speranţă politică, noul „Macrou de România”. Aş putea să vă spun că el a apărut deja, de fapt i s-a făcut o intrare subţire pentru a-l obişnui cu mediul. Îl ştiţi? Probabil că nu, v-a scăpat din cauză că s-a învârtit mai mult prin zona secundă a spaţiului public. O să vă dau însă ceva indicii: cu toate că întreaga sa politică este antinaţională o să-l vedeţi supraexpunându-se penibil cu drapelul. Dacă-l vedeţi să ştiţi că ăla e!