Unde?

Din seara asta, să spunem că începând de pe la ora 18.00, viaţa ta se schimbă radical. Totul începe cu un zgomot infernal urmat, aproape instantaneu, de o zguduire violentă a pământului. Şi-apoi altul, dar prima experienţă e cea care-ţi rămâne, care te marchează. Rachetele pe care începi să le simţi, în momentul în care explodează, produc un zgomot venit din fundul iadului, iar pământul tremură ca într-un atac de panică. Dacă ai noroc să te afli acolo unde explodează o termini rapid cu suferinţa. Dacă nu, trebuie să te obişnuieşti cu zgomotul, să-ţi „manageriezi” teama şi să te comporţi optim, astfel încât să supravieţuieşti.

Se poate întâmpla ca una dintre rachetele ălea să te cruţe, dar un perete întreg al casei tale să fie dărâmat. Indiferent dacă e vară toridă sau iarnă nebună, e la fel de rău. Dar e casa ta. Dacă încă stă în picioare tot e bine şi te-nveţi să trăieşti printre dărâmături. De asemenea, începi să te obişnuieşti şi cu mirosul greu de sânge proaspăt sau, peste câteva ore/zile, cu cel de hoit în putrefacţie. Cadavrele mustind pe marginea drumului nu te mai impresionează, eforturile pe care le faci sunt doar de natură igienică, stai departe de cadavre pentru a nu te îmbolnăvi.

Şi-ţi iei adio şi de la apă. Nu de la cea caldă, ea e oricum o himeră! Apa, cea pe care-o bei, cea cu care-ai vrea să te speli, nu prea mai există. Casa ta, cartierul tău, oraşul tău, ţara ta suferă amarnic din pricina apei. Nu se găseşte, ceea ce iese din pământ e otrăvit. E totuşi bine că, din când în când, militarii mai vin cu câte-o cisternă şi, după-o luptă infernală de câteva ore în care tu şi ceilalţi nefericiţi sunteţi în stare să vă muşcaţi, te-ntorci acasă cu câteva bidoane de apă.

Transpiraţia nu te mai deranjează. Nici părul clisos. Constaţi că după câtva timp de nespălare părul se „autoîntreţine”, chiar dacă unii îţi vor spune că laşi în urmă un miros greu. Nu-ţi pasă: oare ce poate fi mai greu decât mirosul de cadavre? Şi chiar dacă-ţi pasă n-ai ce face! Apa abia-ţi ajunge s-o bei. De spălat nu mai e timp. Şi chiar dac-ar fi timp, la ce bun când tot ceea ce ai e o pereche de blugi soioşi, nişte pantofi scâlciaţi de care se mai ţin în încăpăţânare doar jumătăţi de talpă, un tricou care în vremurile lui bune era peticit şi-un pulover de lână pe care te rogi să nu ţi-l descopere hoţii când nu eşti pe-acasă.

Mai e şi mâncarea. Altă problemă. Magazine nu mai există de mult, tot soldaţii sunt cei care-aduc plicuri cu supă şi conserve. Dacă ai putere, când se distribuie ajutoare, poţi să te-ntorci acasă la familie şi cu plicuri de supă şi cu o conservă de carne. Supa e de-a dreptul delicioasă, aşa caldă, parc-ar fi un pansament pentru stomacul tău atât de încercat. Însă conserva de carne e superbă, se deschide cu o cheiţă şucară, iar familia, de fiecare dată când o descoperă, te admiră ca pe un erou. Toţi apreciază acel gust fin, de-a dreptul îmbătător, al conservei. Şi-n amintirea faptei talemăreţe, nu arunci cutia. O ţii ca pe un trofeu de război, folosind-o ca ghivecel pentru o floricică sau, dacă apa e prea rară, lăsând-o goală undeva la vedere, ca pe un bibelou care-ţi va aduce aminte că uneori paradisul există şi-aici.

Noaptea e apăsătoare. De curent electric n-ai mai auzit de ani. Îţi luminezi casa fără un perete cu un opaiţ care pute înfiorător. Arde cu ulei de motor pe care-l culegi de pe străzi. Realmente bălteşte şi, decât să se scurgă în pământ, mai bine-l foloseşti tu.

Chiar dacă pare rău, e bine! Armata încă te apără. Auzi că două oraşe aflate la câteva sute de kilometri au picat în mâna bărboşilor. I-au omorât pe bărbaţi, iar pe femei le-au făcut sclave. Simţi un fior rece nu la gândul că-ţi vei pierde viaţa, ci pentru ceea ce li se va întâmpla alor tăi. Vei avea puterea să te vezi mitraliat? Sau, dacă te vei număra printre „norocoşi”, să fii selectat pentru a fi sclav deoarece încă eşti bun de muncă? Să vezi cum băieţelul tău va ajunge în haremul de copii al unui deviant apărat de automate, cum soţia-ţi va fi vândută pentru a satisface poftele soldaţilor? Iar tu, scuipat, biciuit, bătut, vei munci non stop, indiferent că e că căldură toridă sau frig înfiorător. Vei munci fără speranţă, până când, precum o maşină, te vei opri şi vei face parte din decorul dezolant al cadavrelor aflate în putrefacţie pe marginea şanţului.

Din fericire e o vară plăcută, stai într-un restaurant unde muzica-ţi pătrunde în suflet, frumoasa ta soţie-ţi zâmbeşte, iar copiii se joacă într-un colţ amenajat cu tot ce le trebuie. Luminile discrete, mâncarea delicioasă, chelnerii impecabili, lumea bună care te salută respectuos, toate aceste-ţi spun că viaţa e frumoasă. Faci glume cu vecinii de masă şi colegii de la muncă, lumea se simte atât de bine, sunteţi atât de mulţumiţi. Vai, e-atât de bine să stai tihnit şi efectiv nu înţelegi cum în alte colţuri de lume oamenii au timp să se războiască. Viaţa e scurtă, de ce nu pricep toţi asta? 

De-odată se-aude un zgomot infernal. O nouă rachetă a explodat în apropiere de casa ta. Visul ţi se năruie rapid, sari în picioare şi eşti gata să intri „pe automat”. Îţi vine să-njuri, dar mulţumeşti Celui de sus că n-a picat în zona voastră. Încă sunteţi în viaţă, asta e o veste bună. Ar trebui să sărbătoreşti. Aiurea, încă te afli sub efectul visului. Îţi revii rapid când constaţi că ai gura amară. Nu te-ai mai spălat pe dinţi de-o viaţă, măselele-ţi sunt cariate, uneori dor, îţi cad, dar cel mai groaznic e gustul ăsta amar care te omoară dimineaţa. Scuipi. Lângă tine nevastă-ta parcă-i o fantomă. Murdară, zdrenţuită, cu părul neîngrijit. Copii-ţi sunt nişte spectre şi tu doar un automat stupid care se hrăneşte, aleargă după apă şi mâncare, se mişcă strict instinctiv şi e zdrobit de frică precum un gândac. E bombardament! Toţi ai casei ucă în pod. Sunt conştienţi că e penibil, că ar trebui să coboare în beci, dar aţi stabilit că decât să muriţi ca şobolanii sub dărâmături, e mai bine ca eventuala rachetă care-ar cădea peste casa voastră să vă omoare direct. Oricum puţini sunt cei care s-ar mai chinui să vă dezgroape. 

Urcaţi senini printre cioburi, praf, zgomote infernale,  ţipete şi regrete. Acum trebuie să vă ghemuiţi în pod şi să asistaţi la propria salvare sau la propria înmormântare. Nicio perspectivă nu vă mai sperie, doar copiii mai tremură din când în când, dar şi ei sunt resemnaţi. Dacă treceţi cu bine bombardamentul te vei duce după apă. supă şi, dacă dă Dumnezeu, poate şi-o conservă cremoasă de carne. Până atunci vă priviţi destinul printr-o gaură din acoperiş. Strada e acoperită de fum, un copil schilod se zbate între viaţă şi moarte în timp ce un câine linge din balta de sânge de sub el.

Lumea e un cuptor şi tu eşti lemnul care hrăneşte focul. Porţi în cârcă o vină teribilă: te-ai născut în mijlocul furtunii. Sau furtuna a venit fix deasupra ta. Ai vrea să fugi, dar eşti vlăguit, ai vrea să te odihneşti, dar e imposibil. Puţi, eşti tot o bubă şi tocmai ai înţeles că nu înţelegi nimic. Pe unde-i ieşirea? Te numeşti Ḥāmed şi, probabil, eşti unul dintre cei mai ghinionişti oameni ai lumii. Dar oare lumea există?

(Siria, 2017)