Vorbind cu cei de dincolo(II)

Era una din acele zile toride în care n-ar trebui să ieşi din casă, una din zilele în care natura se topeşte, iar tot ceea ce e făcut de om îşi dovedeşte inutilitatea. Doar albastrul apei şi valurile acelea leneşe, de un albastru indescriptibil, salvau atmosfera făcându-mă să mă las pradă unei tandre moliciuni în timp ce-mi croiam drumul către nicăieri. Mai nimeni pe stradă. Din sens opus venea un bătrân dichisit, îmbrăcat în stil colonial. Mergea drept, băţos, precum stăpânul în curtea cu găini. Brusc mersul bătrânului s-a transformat într-o împleticeală care s-a sfârşit cu o cădere lentă pe caldarâm. Totul s-a petrecut parcă în reluare. Mă uit în stânga, apoi în dreapta şi nu e nimeni. Doar eu cu el într-un decor pustiu, cu marea pe fundal. Ajung în dreptul lui şi constat că respiră sacadat. Cere cu o voce sfârşită apă. Întâmplător am la mine şi-i întind sticla. Bea cu nesaţ după care se stropeşte pe faţă şi pe cap. E tot ameţit.
- Staţi liniştit, o să chem o ambulanţă, dar nu ştiu care-i numărul de urgenţă.

- Nu chema nimic, du-mă acasă tinere!
- Dar nu veţi putea merge. Oricum trebuie să vă vadă un medic. Sunteţi în vârstă şi asemenea pierderi de cunoştinţă pot ascunde probleme cardiace.
- Du-mă acasă!, îmi porunceşte.
Rămân surprins de tonul ferm şi, parcă aflându-mă sub ascultare, îl ajut să se ridice şi-l întreb unde-i e casa.
- Imediat după colţ, la două sute de metri de-aici.
Merge şontâc-şontâc, respiră cu acceleratorul şi se vede că-şi ascunde problemele. Accelerează şi-l calmez:
- Hai să mergem uşor. E aceeaşi distanţă şi n-are sens să obosiţi inutil.
Îmi mai cere apă şi-şi toarnă toată sticla în cap, după care îşi aşează pălăria. Arată caraghios, tragi-comic. Îi vezi suferinţa pe faţă, dar nu-şi lasă o clipă băţoşenia. Cu toate că se sprijină cu toată greutatea pe mine, o face într-un stil demn.
- Mulţumesc, tinere, fără tine aş fi murit ca un câine. Hai să ne grăbim. Cel puţin dacă e să mor s-o fac acasă.
Sună ciudat acest „acasă”. Oricum ai da-o nu cadrează cu decorul. Se vede de la o poştă că-i englez.
- Cum de-a ajuns un englez să spună Cubei „acasă”, îl întreb pe un ton glumeţ?
- E o poveste lungă pe care dacă m-apuc s-o spun îmi voi da sufletul până s-ajung acasă, spune pe un ton sincer.
Gâfâie cu fiecare pas. Strada e la fel de pustie şi m-aştept ca din clipă în clipă să se prăvălească. Şi-a încordat mâna dreaptă de umărul meu stâng. Se sprijină, dar parc-ar vrea să mascheze acest lucru.
- Mai e mult?, îl întreb dup-o eternitate.
- A treia casă, îmi spune în timp ce mă strânge cu ultimele puteri. Pe dreapta. Poarta maro. Sună că e blocată.
Şi se moleşeşte, pare a se împletici. Mă îngrozesc gândindu-mă că nu mai am nici măcar apă. Strada e la fel de pustie. Cine naiba să iasă în cuptorul ăsta?
- Hai că mai puteţi, încerc să-l îmbărbătez.
Gâfâie şi-mi face semn să nu mă opresc. Sun la poartă, dar nu răspunde nimeni.
- Sună mai lung! Mariposa răspunde greu sau poate n-aude.
Uşa casei se deschide fără să-mi dau seama, dar mă loveşte un urlet de femeie:
- Señor! Dumnezeule, ce s-a întâmplat? V-am spus că e cald!
Într-o clipă e lângă noi şi-l ia de partea cealaltă. Ajungem în casă, îl punem pe un fotoliu în hol şi bătrânul îşi revine ca prin minune. Dintr-o cameră alăturată se-aude femeia care vorbeşte la telefon pe un ton ţipat cu un doctor. Bătrânul mă roagă să-l mut în living. Îl ajut să se ridice, dar, într-o clipă, apare femeia care, pe un ton ferm, recită:
- Señor, nu acum. În living e mai rece. Staţi aici să vă obişnuiţi cu aerul şi-apoi vă mut eu. Oricum vine şi doctorul. Trebuie să vă vadă!
Iar apoi, întorcându-se spre mine, îmi spune obraznic:
- Mulţumim mult, domnule, pentru ajutor. De-aici mă descurc eu.
Bătrânul se-ncruntă şi, cu o voce schimbată, dictatorială chiar, reia controlul:
- Mariposa, nu uita că domnul din faţa ta tocmai mi-a salvat viaţa! Poate c-ar merita un suc de portocale, dacă de recunoştinţă n-are parte!
- Ştiţi, eu ar cam trebui să plec, spun încurcat, gândindu-mă că trebuie să ies cumva de-acolo.
- Un suc de portocale, doar, insistă bătrânul. Mariposa!
M-aşez încurcat şi aştept sucul. Între timp, bătrânul îşi dă drumul la limbă, mă descoase, schimbăm impresii despre diverse locuri. Sub vraja unei arome tandre a sucului de portocală, observ inconştient casa în care stă bătrânul. E cumva ilogic totul. Dac-ar fi fost vreun mahăr de-al locului, luxul în care trăieşte ar avea sens, dar aşa? Şi de ce în Cuba?
Termin paharul şi-i mulţumesc.
- Eu îţi mulţumesc, tinere! - îmi spune el în timp ce se-aude soneria. Cred c-a venit medicul!
Mariposa e deja pe steroizi. A sărit în întâmpinarea medicului şi deja torocăne ca o moară stricată. Medicul se opreşte în faţa mea, mă salută scurt şi mă întreabă de parcă m-ar cunoaşte de-o viaţă:
- Şi-a pierdut cunoştinţa? S-a lovit la cap? Vreau să ştiu exact fiecare pas pe care l-a făcut.
- Nu, a fost conştient tot timpul. Probabil de la căldură - spun eu. Oricum nu s-a lovit.
- Asta e important, spune medicul întorcându-mi spatele.
Rămân singur, precum o piesă uzată. Mariposa se-nvârte inutilă în jurul fotoliului, în timp ce medicul îşi despachetează arsenalul. Trebuie să plec.
- ¡Adiós!, spun printre dinţi şi mă strecor afară.
Când ajung la poarte aud glasul Mariposei în spate:
- ¡Gracias, señor! şi uşa care se trânteşte grav în spatele meu.
De-aici a-nceput totul.

* * *

Dimineaţa m-am trezit obosit. Nu ştiu de ce, toată noaptea m-am foit în pat dintr-o parte în alta. De obicei dorm bine, dar noaptea aceea a fost una agitată. Ba mi-era frig, ba cald, ba sete, ba foame. Aşa că, primele raze ale soarelui au venit ca o eliberare de sub stihiile nopţii, ca o promisiune a unui nou început, a unei noi vieţi. Apa rece care-mi atingea faţa, susurul duşului şi zgomotele dimineţii, toate-mi promiteau că neliniştea nopţii e definitiv uitată, într-un cotlon de unde nu va mai ieşi niciodată. Şi, cum simţeam nevoia unei cafele eliberatoare, mi-am luat tălpăşiţa din cameră astfel încât să fiu prezent în restaurant la prima secundă de la care începea masa. Ajuns în recepţia pe care trebuie să o traversez pentru a ajunge la masă, sunt întâmpinat de zâmbetul larg şi captivant al recepţionerei, o mulatră superbă care-mi obosise privirea şi imaginaţia încă din prima zi. 

Se uită insistent la mine şi, după ce-mi răspunde la salut, îmi spune că sunt căutat de cineva. Ei, să fie! N-aştept pe nimeni, nu cunosc pe nimeni - gândesc. Fără s-aştepte să-mi înflorească ipoteze în cap, imi arată un personaj care stă liniştit pe un fotoliu. Ca şi cum ar fi simţit că-l loveşte privirea recepţionerei, individul se ridică în picioare şi-ncepu să vină spre mine. Era o pălugă de vreo şapte metri, cu ten măsliniu şi îmbrăcat în alb. Avea un cap osos, ca un craniu pe care pielea i s-ar fi pus în grabă, superficial. M-a salutat respectuos şi mi-a întins o palmă imensă, ca o lopată ataşată hilar de o mână suspect de subţire. Fără a mă lăsa să respir, îmi spune dintr-o suflare:
- ¡Buenos días! Vă caut din partea lui Señor.
- Care señor? - îl întreb încurcat.
- Cel de ieri. Doreşte să vă mulţumească şi vă invită să luaţi masa împreună, la el acasă, azi la ora 1.
Rosteşte totul dintr-o suflare, parc-ar fi recitator de telegrame. Mie povestea mi se pare cusută cu aţă albă şi-l concediez spunându-i să-i mulţumească omului pentru ospitalitate, dar că nu pot merge. Păluga pare încurcată şi-mi explică faptul că ar trebui să accept invitaţia pentru că Señor este un om important şi invitaţia e o cinste. Spun că aş prefera să rămân să mă bucur de soare. Dau să plec, da-i văd mutra rămasă interzisă. Statura-i impresionantă nu mai valorează nimic. Pare perplexat, şi-n acelaşi timp înfricoşat. E ca şi cum refuzul meu ar fi condamnarea sa la moarte. Nu ştiu de ce faţa lui îmi inspiră milă, şi-înainte de-a pleca îi spun că, până la urmă e OK, că o să mă duc la ora stabilită la bătrân acasă. Păluga-mi mulţumeşte cu un zâmbet larg, de parcă i-aş fi făcut cel mai frumos cadou de care-ar fi avut parte vreodată.
Trei paşi mai încolo încep să mă-ntreb de ce-am acceptat. De unde naiba ştie ăsta de bătrân? Dac-o fi ceva dubios la mijloc? Dau să mă-ntorc, dar mă-mpiedic în zâmbetul larg al mulatrei, astfel încât găsesc motiv să intru-n discuţie cu ea. O-ntreb dacă ştie cine e păluga şi-mi spune că da, că e un localnic OK care lucrează pentru Señor.
- Dar cine-i Señor ăsta? - întreb pe un ton interzis.
- Es una persona muy importante - îmi răspunde ea conspirativ şi ultimativ.
Îi mulţumesc şi-mi iau avânt spre restaurant unde cafeaua şi lumina dimineţii m-au lăsat să mă dezmierd în fotoliu. Prin faţa mea defilează spectre, sunt înconjurat de zgomote şi visez la zâmbetul mulatrei.

***

Nici n-am realizat când a trecut timpul şi-am şters-o către casa bătrânului. Nu prea aveam chef să-mi petrec un prânz din concediu alături de un necunoscut cu faţa de şopârlă şi, culmea!, asta ca o recompensă pentru că-l scăpasem de belea. Halal premiu! Trebuie să recunosc însă că mă rodea o curiozitate stranie. Un englez - cu siguranţă era englez! - având reşedinţa în Cuba lui Fidel, trăind pe picior mare şi, în plus, fiind cunoscut de cei din jur ca „una persona muy importante”. La naiba, ceva nu se lega!

Puţin înainte de ora unu sun la poartă şi, aproape instantaneu, Mariposa deschide uşa de la intrare cu un zâmbet larg. Îmi face loc să intru şi-n hol dau de privirea zâmbitoare a bătrânului. Îl salut şi, văzându-l cum e îmbrăcat, mi se face ruşine. În timp ce el era la patru ace, de parcă ar fi mers la o recepţie, eu aveam doar o pereche de blugi şi-o cămaşă. Naiba s-ar fi gândit că la un prânz servit în casa unui moşneag care leşină pe stradă de la căldură ar fi ţinuta obligatorie? Îmi vede reţinerea şi-ncepe radios:

- Mulţumesc mult, tinere, pentru că mi-ai acceptat oferta. Mă temeam că n-o să vii şi n-o să-ţi pot mulţumi pentru ajutor.

Îi răspund cu un zâmbet şi-i spun că, totuşi nu-i nimic extraordinar în asta, că n-am făcut altceva decât să-l aduc acasă. Mă ghidează spre living şi-aici masa e întinsă ca la un restaurant cu trei stele Michelin. Din nou mă simt jenat, în timp ce, în spatele meu, bătrânul continuă:

- Ceea ce-ai făcut nu ţine de normalitate aici! Dacă-n locul tău era vreun golan de pe stradă, mi-ar fi luat banii şi, drept mulţumire, mi-ar fi dat un pumn care, probabil, mi-ar fi fost fatal.

Ne-aşezăm la masă, în timp ce zâmbeşte. Parcă s-ar fi hrănit cu steroizi. Mariposa ne-aduce nişte gustări delicioase, urmate de-o supă de ceapă magistrală şi-apoi, probabil cea mai bună friptură pe care-am mâncat-o vreodată. Un mix de vită şi porc genial echilibrat cu un Château Lafite. Vorbim banalităţi. În timp ce mănânc trag cu ochiul la decor şi-mi dau seama că e ceva cu adevărat ciudat. Într-o Cubă săracă, în care dărăpănăturile reprezintă constanta locului, o asemenea oază e ceva de neimaginat. E ca şi cum bucata asta ar fi ruptă din vremea de dinainte de „La Revolución cubana”.

- Şi cum de-aţi ajuns să staţi în Cuba?, întreb mânat de curiozitate.

- E o poveste lungă, tinere. Probabil că o să ţi-o povestesc la un moment dat. Ca idee, fiecare om îşi caută un loc în care să-şi încheie socotelile cu lumea asta. Unii se duc acasă sau cât mai aproape de locul în care s-au născut, alţii, din contră, caută să fugă cât mai departe. Pentru mine, om fără rădăcini şi fără perspective, Varadero e locul ales. Şi-ar mai fi încă unul care, culmea, începe tot cu V.

- Dar cum aţi rezolvat problemele birocratice, cu permisul de şedere, cu autorităţile. Mă gândesc că e vorba de o mulţime de hârţogăraie, nervi şi stress la mijloc.

- Asta nu-i complicat, mai ales atunci când ai prieteni, spune zâmbind cu subînţeles.

Mariposa aduce cafea făcută la ibric şi stropită cu un praf de scorţişoară. Cu fiecare înghiţitură, aroma rotundă se prăvăleşte pe căile necunoscute ale gâtului binecuvântându-mi papilele.

- Ştii ce e ciudat, tinere? Ieri am realizat cu adevărat ce-nseamnă neajutorarea. Ştiu, pentru mine viaţa nu mai are multe meandre şi nici mari necunoscute, dar e de-a dreptul tragic faptul că, pe măsură ce ai totul mai clar în cap, corpul te trădează, te învinge cu sleiala sa, ţi-arată la fiecare mişcare că drumul e pe cale să se-ncheie. Şi, din păcate, nu se-ncheie în aşa fel încât să faci trecerea cu demnitate, ci te umileşte. Cu fiecare firicel de forţă pe care-l mai găseşti în tine tragi să-ţi mai prelungeşti şederea aici. Iar, în cazul meu, lucrurile sunt mult mai grave, disperarea cu care mă agăţ de viaţă mult mai pregnantă. Mă rog, gânduri de om bătrân.
- Să nu luăm lucrurile în tragic, îi spun eu, încă arătaţi destul de bine. Accidentul de ieri a fost o întâmplare, i se poate întâmpla şi unui tânăr.
- Când i se-ntâmplă unuia tânăr, nu e nimic pentru că e tânăr. Atunci într-adevăr, e doar un accident peste care se poate trece. Când i se-ntâmplă însă unui bătrân lucrurile au o cu totul altă semnificaţie. Oricum, te-am chemat pentru că doream să-ţi mulţumesc cumva pentru ajutorul pe care mi l-ai dat. Ieri a fost o nebunie mare pe-aici, m-au văzut vreo trei doctori, iar lucrurile au scăpat de sub control. E groaznic atunci când doctorii constată că totul e OK şi tu ştii că nu-i. Cu toate că le-am spus că nu-i în regulă ceea ce s-a întâmplat, n-au reuşit să găsească nimic. 
Face o pauză încheiată cu un scurt acces de tuse. 
- În sfârşit, nu mai contează, totul a trecut. După ce-am vorbit cu medicii mi-am dat seama că n-am apucat să-ţi mulţumesc şi nici nu ştiam de unde să te iau. 
- Chiar aşa, cum de m-a găsit păluga aia pe care-aţi trimis-o după mine?
- Ei, e o insulă mică, spuse el pe un ton glumeţ. Te-aş putea lăsa să-ţi imaginezi lucruri, dar, în realitate, am avut o doză de noroc. Întâmplător, şoferul doctorului e cel care te-a adus şi pe tine de la aeroport şi, la fel de întâmplător te-a văzut când ai ieşit de la mine. Altfel nu te-aş fi găsit!

Zâmbesc cu subînţeles, în timp ce bătrânul continuă:
- Şi, după ce te-am identificat m-am gândit cum aş putea să-ţi mulţumesc. Poate că-n alte vremuri ţi-aş fi putut mulţumi mai consistent, dar acum, în situaţia în care sunt, cred că singuriul lucru în care-ţi pot mulţumi e să-ţi spun ceea ce ştiu. Desigur, tu eşti estic, te afli în momentul în care ai învăţat să faci bani şi crezi că lumea-i a ta. Oare ce-ar putea să-ţi spună ţie un bătrân care-şi trăieşte ultimele clipuri pe insula asta? Aşa-i că la asta te gândeşti?
- N-aş spune, răspund mai mult pentru a mă păstra politicos.  
- Se vede de la o poştă c-o spui din curtoazie, dar crede-mă, tinere, că singurul lucru pe care ţi-l pot oferi este, în acelaşi timp, cel mai fabulos şi cel mai distructiv lucru pe care-l poţi afla în viaţa asta. Nu ştiu cât de mult te va ajuta sau dacă te va distruge, dar ştiu cu siguranţă că eu sunt singurul care-ţi pot deschide ochii.
Rămân gânditor în timp ce Mariposa intră în living cu intenţia de a strânge masa. Bătrânul îmi face semn să ne mutăm pe terasă şi mă întreabă dacă vreau un gât de coniac. Accept şi, în timp ce ne aşezăm cu faţa spre grădină, Mariposa ne aduce paharele. Bătrânul se-aşază cu o oarecare greutate. Pe masă e o cutie din lemn de mahon pe care bătrânul o deschide cu tact. Constat cu uimire că-i burduşită cu trabuce.
- Fumezi, tinere?
- Nu, mulţumesc! Dar dumneavoastră fumaţi? E cam periculos, mai ales la vârsta asta!
- Vezi, tinere, cum faci tu lucruri inconştiente. Iată prima lecţie pe care ţi-o dau mai mult forţat după care, cel mai probabil, o să mă rogi să continui. Spui că fumatul e nociv, aşa-i?
- Cu siguranţă, doar fumul de ţigară conţine o groază de substanţe dovedit cancerigene.
- Dar fumul de la ţeava de eşapament nu conţine substanţe cancerigene? Pe el de ce-l înghiţi?
- Mă rog, aşa e, dar nu prea am cum să-l evit.
În timp ce-şi dichiseşte trabucul se pregăteşte de atacul final. Mâinile-i tremură, dar „ritualul preparării” îl ţine cu un stoicism şi-o concentrare aproape nenaturale.
- Deci fumul de eşapament îl accepţi , chiar dacă ştii că e cancerigen, dar fumul de ţigară îl respingi din acelaşi motiv.
- N-aş spune chiar aşa, replic eu. La fumul de eşapament oricum sunt expus. Limitându-mi expunerea la fumul de ţigară nu fac altceva decât să închid uşa pe care-o pot închide. La urma urmei e mai bine să fii mai puţin expus, nu-i aşa?
- Posibil să ai dreptate, dar când îmi spui că fumul acela e cancerigen mă gândesc că ai făcut personal studiile acelea legate de incidenţa cancerului la fumători.
- Nu, dar sunt atâtea studii făcute de savanţi, cred că nu putem contesta rezultatele la care-au ajuns unii care şi-au dedicat întreaga viaţă studierii fenomenului.
- Desigur, nu, nu vom contesta! De-aceea se tot iau măsuri pentru limitarea fumatului în mai toate ţările din lume, nu-i aşa? 
- Da, aşa e. Probabil guvernele au ajuns la concluzia că preţul tratamentului bolilor asociate fumatului este prea mare şi-atunci încearcă limitarea.
- Dar ştii că sunt ţări care fac asta de o bună perioadă de timp. 
- Aşa e, spun eu cu convingere.
- Şi, de asemenea, ştii că în ceea ce priveşte interzicerea fumatului, tot marile economii sunt în fruntea clasamentului?
- Într-adevăr!
- Şi-atunci cum se face că tocmai acolo, în ciuda acestui efort, principala cauză a morţii este tot infarctul, urmat îndeaproape de cancerul pulmonar? Adică sunt atacate fix acele organe asupra cărora ţi s-a spus că acţionează dezastruos tutunul.

Zâmbeşte, văzându-mă încurcat.
- Hai să mergem mai departe, continuă el aprinzându-şi tacticos trabucul. Presupunând că aşa ar sta lucrurile, iar tutunul ar fi singurul vinovat pentru mortalitatea cauzată de cancerul pulmonar, îţi garantează cineva că vei fi nemuritor dacă te vei retrage undeva la munte şi nu vei pune gura pe ţigară?
- Desigur, nu!
- Şi-atunci, ce-aş putea spera eu la vârsta mea? De ce m-aş abţine de la aceste minunate cigar? Cu siguranţă nu pot ajunge nemuritor. În plus, plămânii mei, conform doctorilor care mă tot scanează ca pe o broască la disecţie, sunt curaţi precum o coală, în ciuda faptului că m-am delectat toată viaţă după masa de prânz cu câte-o minune din aceasta. Am dreptate?
- Cred că da, bângui încurcat.
- Şi-atunci de ce mi-ai atras atenţia?
- Pentru că e bine să evitaţi posibilele riscuri. Atât.
- Nu, dragul meu, o faci din automatism. Ai citit „Minunata lume nouă”?
- Desigur.
- Ei bine, ce mi-ai spune dacă ţi-aş dezvălui că te comporţi precum oamenii din societatea aceea? Precum cei care şi-au petrecut perioada intrauterină într-un borcănel, cu un difuzor care le repeta întruna slogane?
- Aş spune că exageraţi.
- Exagerez în ceea ce priveşte imaginea lui Huxley. Cu siguranţă nu ţi-ai petrecut perioada intrauterină în borcan. Însă, în ceea ce priveşte spălarea creierului, rezultatul e acelaşi.
- Ce vreţi să spuneţi?, întreb pe un ton tăios şi ofensat.
- Fix ceea ce auzi, anume că ai înlocuit gândirea sufocată de slogane. Sloganele sunt shorcut-uri mentale prin intermediul cărora eşti ghidat precum o jucărie telecomandată. Înţelegi ce spun? Aşa cum ţi-e incomod să-ţi foloseşti muşchii pentru a urca două etaje şi preferi să iei liftul, la fel stă treaba şi cu creierul: e mai comod să iei judecăţi gata făcute.
- Poate că aşa e, dar acele judecăţi iniţial le treci prin filtrul gândirii!
- Aşa crezi?, răspunse el cu grimasă pe post de râs. E fals! Creierul nostru e un animal teribil de leneş şi prost. Ştii cum funcţionează validarea? Iei de bun ceea ce auzi din surse diferite. Mai mult, cu cât ţi se repetă mai mult un asemenea shortcut, cu atât consideri că e mai veridic. Când cineva are suficiente surse care manipulează şi care repetă cu îndârjire un lucru, reuşeşte să instaleze shortcut-ul mental în creierul victimelor sub forma sloganului.
- Mă rog, dar în cazul tutunului e vorba de studii, de dovezi ştiinţifice, bângui eu încercând să salvez situaţia.
Bătrânul trage cu nesaţ din trabuc dându-se uşor pe spate şi închizându-şi ochii a plăcere. Privindu-l am impresia unei şopârle gigantice care se răsfaţă la soare. Apoi, brusc, deschide ochii şi mă priveşte pătrunzător. De fapt nu mă priveşte ci mă îngenunchează, privirea lui mă arde şi-mi feresc ochii din calea lui, precum sclavul care se apleacă la vederea stăpânului. 
- Eu îţi spun cum merg lucrurile. Tu mă poţi contrazice oricât utilizând sloganele pe care tot eu ţi le-am băgat în minte, dar nu rezolvi nimic. Nu încerca să-ţi justifici negura în care te afli, ci bucură-te că-ţi întind o mână să te scot din ea. Nu de alta, dar eşti sub ocupaţie, iar cel care-a făcut asta sunt eu. Astfel încât ştiu bine ce spun.

Tace şi savurează următorul fum pe care-l dă afară treptat, ca şi cum s-ar opune.
- Şi studiile care se fac? Nu le puteţi nega! - insist eu.
- Văd că rezişti. Hai să-ţi explic ceva mai adânc. Să presupunem că de mâine vreau să decretez că apa e toxică. Crezi că pot face asta?
- Ar fi o nebunie, e imposibil!, spun eu vag amuzat.
- Tocmai pentru că e o nebunie am ales acest exemplu. Aşadar o să m-apuc să demonstrez că apa e toxică. Ştii cum voi face asta? O să mă folosesc de un nebun care-aruncă bomba. Ceilalţi vor râde de el. Îl vor batjocori, vor hăhăi. El o va ţine una şi bună: „Apa e toxică! Cea mai bună hidratare a corpului o fac sucurile gen cola.” Va deveni viral. Îl vei vedea la televizor îndrugând aberaţia, alături de alţi invitaţi care-l vor contrazice şi-l vor face praf. I se va spune „Cola Man”. În general va susţine numai aberaţii, va fi un fel de clovn. Vremea lui va trece, va fi dat uitării, dar ideea nebunească va rămâne în urma sa. După ceva vreme, vei vedea la televizor o personalitate, să spunem un cântăreţ. Va vorbi despre melodiile lui şi, la o întrebare frivolă a prezentatoarei va dezvălui că el se hidratează doar cu cola pentru că apa e toxică. Prezentatoare, ştiind toată povestea cu nebunul, va trece jenată peste, dar toată presa mondenă va vui din nou. Marele cântăreţ consideră că apa e toxică. Şi-apoi va apărea altul şi altul şi altul. Fenomenul se va multiplica. Doctorii vor ieşi la lumină să spună că-i o tâmpenie. Ei bine, dragul meu, atunci lupta va fi pierdută. Îl vei vedea din nou pe nebun la televizor, urlând, de data aceasta mai coerent ca niciodată: „M-au făcut nebun, va tuna el! V-au spus că eu vă mint! E o conspiraţie nebună. Ăştia vor să vă omoare. Apa de pe întreaga planetă e otrăvită. Nu vă spune nimeni în timp ce elitele ştiu să se hidrateze cu cola.” Poate vei râde, dar îndoiala ţi se va instala în suflet. Medicii vor continua să critice ideea, doar e nebunească. Asta, până când, într-un congres, un cercetător va dezvălui că apa e printre primele cauze de mortalitate. În Africa apa e toxică din cauză că e plină de viermi şi bacterii, în India colcăie ecoli s.am.d. Teribil de mulţi oameni mor din cauza apei. Îl poate contrazice cineva? Desigur, nu! Însă presa va prelua esenţialul pe care-l vreau eu instalat în creierul tău. Aşa vei vedea peste tot titluri precum: „Eminentul doctor dezvăluie că apa e toxică!”, „Moartea vine cu apa”, „Apa care te omoară”, „O miciună e în sfârşit contrazisă ştiinţific: apa nu e benefică, ci otrăvitoare”. O mică parte a lumii academice va râde, doar manipularea e evidentă. Dar printre medicii banali, cei care-şi fac meseria precum muncitorul de pe bandă, va avea câştig de cauză nu opinia savanţilor, ci titlul din ziarul de dimineaţă. Încet şi sigur în creier îţi va înflori demonul îndoielii. Dar încă nu vei crede, te vei păstra circumspect. Însă ce vei face când tot mai multe studii îţi vor spune contrariul? Când va apărea un specialist în structuri moleculare şi-ţi va spune că apa, de-a lungul timpului, şi-a schimbat teribil compoziţia, iar apa de-acum e total diferită faţă de cea de acum 2000 de ani? Uşor, uşor, n-o să mai fii atât de vocal când critici faptul că „apa e toxică”. Iar, după o vreme în care toţi cei din jur îţi vor repeta acelaşi lucru se va instala şi-n creierul tău „adevărul” pe care ţi l-am vândut, anume că „apa e toxică”. Mai ai îndoieli că aşa funcţionează lucrurile?
- Poate că da, însă e ceva ilogic. Revenind la tutun, de ce ar fi vrut cineva interes să-l conteste? Pentru mine e clar că tutunul nu face bine, doar am fost fumător şi ştiu bine cât de rău gâfâiam. De ce-ar fi avut cineva interes „să mă manipuleze” cu un lucru care, totuşi, simt că-mi face bine. 
- Pentru că miza nu e sănătatea ta, tinere!

Zâmbeşte sfidător, după care continuă:
- Tu crezi că pe mine mă interesează sănătatea ta? Probabil la fel de mult pe cât te interesează pe tine sănătatea mea! Crezi că cel care se află în spatele campaniei cu tutunul vrea să-ţi facă bine? Aiurea! El e acelaşi care la începutul secolului demonstra beneficiile fumatului pentru sănătate. El e acelaşi care-ţi spunea printr-un insert publicitar că „cei mai mulţi medici din SUA preferă Camel”. Ţi-ai pus întrebarea de ce atunci când te împingea să fumezi vorbea despre beneficiile pentru sănătate? Lucrurile stau la fel ca acum, dar pe invers.
- Aici aveţi dreptate, îi răspund eu simţind că mi se ia un văl de ceaţă de pe creier. Într-adevăr, mă văd nevoit să-i dau dreptate.  Şi-atunci, bângui eu în timp ce el miroase cu satisfacţie fumul albăstrui al trabucului, atunci, ce se poate ascunde în spatele acestei tărăşenii?
- Ei bine, începi să gândeşti! Aşadar, eşti de acord că pe cel care se află în umbră nu-l interesează nicidecum sănătatea ta?
- Cred că da. Mă gândesc că pe vremea în care promovau fumatul fabricile de ţigări urmăreau profitul. Acum cred că e o reacţie a statului pentru reducerea cheltuielilor cu bolile generate de fumat. Asta e explicaţia logică pe care-o văd. Până la urmă totul se învârte în jurul banului.
- Din nou mi-ai răspuns cu un şablon, tinere! „Totul se învârte în jurul banului” este un şablon. Gândeşti aşa pentru că această schemă simplificatoare ţi-am dat-o noi.
- Care voi?, izbucnesc pe o voce oarecum indignată.
- N-are importanţă încă. Lasă-mă să-ţi demonstrez şablonul. 
- Sunt curios, zâmbesc eu forţat.
- Eşti de acord că Pământul se-nvârte în jurul Soarelui. E corect?
- Desigur, răspund plictisit.
- Dar Soarele nu-i centrul Universului. Am dreptate?
- Da, e logic.
- Nici măcar nu e centrul galaxiei în care ne aflăm!
- Într-adevăr.
- Aşadar, putem bănui că în universul ăsta fiecare obiect se învârte în jurul unui centru relativ. Pământul e un centru relativ pentru Lună, Soarele pentru noi, miezul Căii Lactee pentru soare şi întreg Sistemul Solar şi aşa mai departe. Am dreptate?
- Da, desigur!
- Pot bănui şi că, până la urmă, în Universul ăsta, oricât de infinit ar fi el e un centru în jurul căruia se-nvârt toate, dar n-avem nici cel mai mic habar care-i centrul acela?
- Cu siguranţă. Şi eu cred într-o asemenea ipoteză.
- Atunci, revenind la şablonul tău care spune că „totul se învârte în jurul banului”, te-ai gândit în jurul cui se-nvârte banul? Ai avut vreodată curiozitatea s-o faci? Desigur nu. Explicaţia plafonantă pe care ţi-am inoculat-o noi te-a mulţumit. Aşa-i?
- Poate că aveţi dreptate, răspund eu ruşinat.
- Cu siguranţă am dreptate, tinere! - exclamă el cu vădită satisfacţie. O să te las să te gândeşti la asta până mâine. Gândeşte-te bine, pe îndelete. 

Ridicându-se, face un semn cu trabucul din care nu mai e decât un ciot fumegând. Arată în depărtare.
- Adevărul e departe, chinuieşte-te să-l afli! Pentru azi am terminat. Într-o oră intru din nou pe mâna medicilor. Mâine te-aştept pe la şase. E-n regulă?
- Cu siguranţă, spun mâhnit.

Simţeam că discuţia abia acum ar fi trebuit să-nceapă, însă ea se sfârşea abrupt. M-am trezit în hol, unde Mariposa, zâmbitoare ca o zi însorită, înşira baliverne. Şi-apoi, desigur, în stradă, unde oraşul se topea ca şi contururile care-şi ziceau oameni.