Pensia privat(izat)a

Când Tudose a început să vorbească despre pensiile private a generat, aşa cum era de aşteptat, critici, emoţii, controverse şi, desigur, isterii media. Motivul? În primul rând „corectitudinea politico-economică” a noilor propagandişti „dă dreapta”, în fapt neomarxisti analfabeţi care, indiferent de situaţie, de vreme şi vremuri, mestecă nişte slogane penibile. E de-a dreptul hilar să vezi cum nişte habarnişti precum Moise Guran îşi dau cu părerea în privinţa subiectului pensiilor. Însă, în acelaşi timp, e la fel de hilar să vezi cum Guvernul e incapabil să aibă o minimă strategie de acţiune atunci când îşi propune ceva.


Să înţelegem prima dată ce e cu pensiile private. În primul rând există aşa-numitul Pilon II, numit şi pensie privată obligatorie. Acest program - atacat verbal de Guvern - constă în virarea unei părţi a contribuţiei individului către o entitate privată care promite să o administreze. Marea problemă e că, în timp ce statul e obligat, conform legii, să indexeze valoarea pensiei în funcţie de evoluţia inflaţiei, administratorul privat nu are nicio restricţie în ceea ce priveşte randamentul. Ba, mai mult, îşi opreşte şi un comision grăsun de administrare, în condiţiile în care nu face mai nimic. Partea proastă a sistemului de pensii private este aceea că mă face pe mine, contribuabil, captiv într-o schemă de fraudare. OK, înţeleg că e bine ca o anumită parte din viitoarea mea pensie să fie administrată privat, dar de ce nu sunt lăsat să mi-o administrez singur, fără niciun comision de administrare? De ce nu mi se dă posibilitatea să am banii disponibili într-un cont şi să-mi pot face propria strategie investiţională? Asta ar fi prima întrebare. Şi, de asemenea, primul element care sare flagrant în ochi: prin obligativitatea virării unei părţi a contribuţiei mele către anumite entităţi private - chiar dacă sunt liber să aleg la care din ele să se vireze banii - nu se face altceva decât instituirea unui ilegal monopol privat.

Există şi un alt program, denumit Pilonul III, care constă în adeziunea individuală a contribuabilului la un fond de pensii administrat privat. De data aceasta, omul n-o mai face obligat de stat, ci individual, la iniţiativa sa şi pe banii săi. Statul, pentru a încuraja acest tip de iniţiativă, oferă o scutire de impozit pentru sumele de până la 400 EUR pe an. O altă facilitate din care sunt eliminat eu ca individ!

Acum e interesant de studiat indicatorii celor două programe. Ca număr de participanţi, Pilonul II înregistrează aproape şapte milioane de membri, în timp ce Pilonul III abia trece de 400 000 de membri. În ceea ce priveşte activele administrate, Pilonul II are peste 34 mld, în timp ce Pilonul III abia 1,6 mld! Cu alte cuvinte, la un raport de participanţi de 17,5 ori mai mic, Pilonul III administrează de peste 21 de ori mai puţine active decât Pilonul II. Asta ar trebui să spună destul de multe despre „dragostea” şi „libera adeziune” a românilor către sistemul de administrare privată a pensiilor.
Acestea fiind datele, rezultă limpede că întrebările pe care şi le pune Tudose sunt cât se poate de logice. Mai mult, situaţia concretă ne arată faptul că cetăţeanul nu e atât de înnebunit după sistemul de administrare privată a pensiei: în ciuda facilităţilor, atunci când e vorba să plătească din banii lui către un fond de pensii privat preferă să nu o facă. Însă, aşa cum am spus, strategia Guvernului e de-a dreptul dezastruoasă.

Pentru reîntoarcerea contribuţiilor către stat există două metode. Prima presupune, similar altor state Estice, decizia politică de renunţare la Pilonul II şi întoarcerea contribuţiilor către stat. Cu alte cuvinte, naţionalizarea segmentului privat obligatoriu. Putea s-o facă Guvernul? Fără doar şi poate! Avea nevoie doar de determinare şi lucrurile se făceau, ca şi în cazul altor ţări, „în doi timpi şi trei mişcări”. Iar marii administratori n-aveau ce să comenteze. Există însă şi o altă strategie, care să presupună libera adeziune a cetăţeanului şi care să nu mai fie acuzată de neomarxiştii „dă dreapta” de intruziune a statului în drepturile cetăţeanului. Statul ar putea forma propriul fond pentru Pilonul II, la care să poată adera cei care, în acest moment sunt captivi în sistemul de administrare privat. Banii strânşi în acest fond ar putea finanţa datoria statului, n-ar mai fi atinşi de aberantele comisioane de administrare ale fondurilor private, şi astfel s-ar putea garanta un randament superior ratei inflaţiei. În aceste condiţii, garantez că mare parte dintre cei care în prezent sunt captivi în sistemul privat s-ar întoarce către fondul statului deoarece, cel puţin din punctul de vedere al solvabilităţii, ar sta infinit mai bine.