Polul viitorului

Apple Pay se lăuda în noiembrie 2017 că şi-a dublat numărul de utilizatori, ajungând la 86 milioane. Ştirea a provocat optimism în rândul acţionarilor Apple. Poate fi interesant pentru cel captivat strict de ştirea livrată de Apple, dar mă întreb totuşi, cum se văd cei 86 milioane utilizatori ai lui Apple dinspre Alibaba al cărui serviciu similar, Alipay, are peste 520 milioane de utilizatori. Da, nu e nicio eroare: chinezii au de peste şase ori mai mulţi utilizatori!

Probabil veţi spune că utilizatorii Apple sunt mult mai bogaţi decât cei ai Alibaba, astfel încât tranzacţiile americanillor sunt mult mai valoroase. Iar vă grăbiţi! Apple n-a făcut publice niciun fel de cifre concrete referitoare la serviciul propriu de plăţi. Doar procente evazive. Spre exemplu, spuneau că în 2016 volumul tranzacţiilor efectuate prin sistemul propriu de plăţi a crescut cu 450%. Impresionant, dar mult mai important e să ştim faţă de ce a crescut cu acel procent. De la 2$ la 1000$ avem o creştere de 50 de ori mai mare. E mare, dar totuşi e vorba de doar 1000$!

Eterna şi chinuita Romanie

În timp ce ţările din jur fac paşi hotărâţi către recâştigarea independenţei, noi mergem pe buruienosul drum al servilismului total faţă de orice limbric din afara ţării. Nu-ţi trebuie prea multă minte să vezi că lucrurile stau de-a dreptul dezastruos: orice curvă de prin vreo ambasadă îşi permite să-şi scoată chiloţii în faţa Parlamentului şi să dicteze ce trebuie făcut în conformitate cu doleanţele propriei păsărici, orice imbecil dintr-o multinaţioanlă poate urla isteric şi, imediat, dinspre Guvern i se răspunde cu plecăciuni, la fel cum orice politician de mâna a zecea de prin Comisia Europeană sau SUA îşi permite să trimită scrisori imbecile, fără o brumă de logică, iar Sekuritatea, în loc să asigure protecţia internă, pune umărul la destructurarea ţării asigurând audienţa aberaţiilor sosite sub formă de edicte ultimative. Orice om cât de cât normal înţelege că suntem o naţiune destructurată. Ce poate fi mai sugestiv în acest sens decât impunerea unei nulităţi în fruntea ţării, un idiot gata să execute fără crâcneală orice i-ar cere stăpânul său extern, în timp ce el şi maimuţa din dotare îşi trăiesc visul umed de grofi întronizaţi peste o naţiune eşuată.

Filosofii impozitelor

De fiecare dată când vine vorba despre impozitarea celor care fac un ban în plus, adică despre mica evaziune care se presupune că, însumată, ar fi de fapt una foarte mare, taberele se împart. Unii sunt pro, alţii contra. Există însă şi o tabără a aşa-zişilor înţelepţi care spun ceva de genul: „dacă activitatea femeii care-ţi face curat în casă, a celor care-ţi spală rufele, a celor de la care cumperi brânză, ouă, pătrunjel, etc. ar fi fiscalizată, altfel ar arăta această ţară.”

Desigur, e frumos să vorbim în slogane, s-o facem pe moraliştii acolo unde n-are sens să aducem în discuţie morala. Însă, presupunând că „evazionista” care-mi vinde pătrunjel, lovită de remuşcarea păcatului de a fi făcut obscen de mulţi bani din vânzarea ierbii respective, şi-ar dori să-şi regleze conturile cu statul român, cum ar face-o? Hai să ne-o imaginăm pe bătrânica aceea aproape arhetipală intrată în cotloanele infame ale fiscului pentru a-şi plăti „datoriile”. Ce-ar trebui ea să facă? Păi, în primul rând, să-şi treacă activitatea pe PFA, apoi să-şi ţină un registru, să-şi angajeze un contabil, să-şi completeze mormanul de declaraţii şi abia după ce toate acestea au fost îndeplinite cu o corectitudine demnă de o lume ideală, abia atunci ar trebui să poată să dea banii.

Ai lor sunt mai ticăloşi şi ai noştri identici(sic!)

Încă de când a ieşit preşedinte, pe un model care deja ne este cunoscut, statul subteran american i-a tot inventat obstacole lui Trump. Marea majoritate ţin de domeniul hilarului, însă, puse fiind într-un anume context şi amplificate de vuvuzelele media de peste Ocean, toate acestea devin elemente de „interes naţional”, „extremă necesitate” sau altă denumire pompoasă menită a masca penibilul situaţiei. 

Amestecul Rusiei în alegerile americane şi presupusa susţinere de către Rusia a candidaturii lut Trump este din acelaşi registru. O chestie care, dacă ar fi luată în serios ar trebui să ducă la o singură concluzie: americanii sunt deosebit de proşti! În ciuda celor care cred că sunt lipsit de exigenţă atunci când spun „deosebit de proşti”, vă mărturisesc că efectiv nu prea reuşesc să găsesc un termen suficient de exact care să exprime prostia americanilor. Cum poate fi caracterizat un serviciu secret(FBI) care-şi scoate chiloţii în public, plângându-se precum copiii proşti că a fost penetrat până la prăsele, că ruşii au făcut ce-au vrut în campania electorală, c-au sucit minţile oligofrenului electorat amrican, reuşind să-şi impună candidatul favorit în ciuda protecţiei interne? Păi dacă tu, stat care te consideri meliţianul planetei, care plăteşti gras NSA-ul pentru a capta orice convorbire de pe planeta asta, care ai nenumărate servicii de informaţii, aşadar, dacă tu ajungi să te plângi că Rusia lui Putin, cu un buget infint mai mic decât al tău, nu doar că te-a lăsat în curul gol, dar te-a mai şi „violentat” la dos, atunci n-ar fi cazul să te laşi de meserie? Curat lucru, a fi prost la americani este o adevărată virtute!

Între interes naţional şi propagandă

Vizita premierului japonez Shinzo Abe a fost bula de oxigen aruncată propagandei securiste mioritice. Soseşte japonezul pe tărâmuri mioritice, după ce ultimul strămoş al său o făcuse acum mai bine de o sută de ani, şi, ce să vezi, n-are cu cine se-ntâlni din cauză că Dracnea l-a dat jos pe Tudose. Vezi tu, Doamne!, dacă teroristul din Teleorman s-ar fi abţinut şi el vreo câteva zile, ar fi avut şi domnul Abe cu cine să dea mâna. Aşa, zice-se, Abe s-ar fi ales cu Labe, o altă denumire a Plăvanului.

Prezentată la modul isteroid, cu slogane repetate mai ceva decât la Marea Adunare Naţională, propaganda a prins. Şi uite-aşa nenea Abe, de pe tărâmul lui îndepărtat, a făcut atât capete de ziar(insolvent), breaking news-uri pâlpâitoare, dar şi discuţia beţivilor adunaţi la cârciuma din Cucuieţii de deal(sau de vale, nu mai ştiu exact). Iar ticălosul de serviciu, dictatorul de Tereolman, Dracnea, mai fu înfierat încă odată cu acelaşi avânt proletar.

Despre iluzii şi alte idealuri incerte

Un prieten virtual(căruia nu-i dau numele pentru a nu-l expune vreunui atac aiuristic, mai ales în condiţiile în care eu îl consider un om onest) îşi exprima opinia conform căreia viitorul omului constă în creşterea extremă a capacităţilor sale cognitive printr-o interfaţă cu maşina. Astfel, omul ar urma să fie dotat cu infinit mai multă memorie, cu un acces facil la informaţii vaste şi, ajutat probabil de algoritmi eficienţi de inteligenţă artificială, se va transforma într-un soi de supraom, capabil de aventuri intelectuale imposibile omului de azi. Interesantă este şi concluzia, anume că „cei care nu-şi vor permite financiar tranziţia o să rămână precum cimpanzeii sau gorilele pentru noi, nişte chestii care seamăna cu noi”.

Când am publicat, cu ceva vreme în urmă, articolul referitor la mizeriile introduse de Grupul de la Frankfurt, Tavistok Institute, etc. m-am gândit că oamenii, odată puşi în faţa adevărului, vor realiza eroarea în care rulează. Asemenea iluzii sunt însă false! Chiar dacă te-apuci să arunci în luptă toată puterea ta de convingere, chiar dacă aduci argumente raţionale, jocul e din start pierdut şi sunt mai multe elemente care concurează la acest fapt.

Adevarul viermelui

Problemele noastre au o rădăcină mult mai adâncă decât ne imaginăm. Suntem tentaţi să dăm vina pe realităţile imediate, pe politicianul pe care-l vedem mâncând rahat la televizor, pe funcţionarul care ne priveşte cu dispreţ de la „înălţimea” scaunului lui soios sau pe şefuţul dintr-o structură multinaţională care transformă propriile-i probleme de erecţie în coşmaruri pentru subordonaţi. Stând şi judecând acest strat superficial nu facem altceva decât să ne batem cu morile de vânt.

L-ai dat jos pe politicianul X? Simţi asta ca pe o mare victorie? Ghinion, cel care-i va lua locul va fi la fel de prost sau ticălos sau poate chiar mai rău. Vei ajunge iar la vorba „era mai bine pe vremea lui X”, uitându-ţi înverşunarea de atunci, uitând că pe vremea aia X era duşmanul tău personal, întruchiparea diavolului absolut. A căzut X şi, ghici ce, tu o duci la fel de prost sau chiar mai prost. De ce? Logic, pentru că nu X era, în realitate, problema ta.

Noua realitate China-Pakistan şi ce urmează

Gândindu-se că în Pakistan lucrurile vor funcţiona la fel ca-n Qatar, Trump a dat cu barda pe Twitter cum că pe-acolo nu e chiar limpede cum stă treaba cu teroriştii, că pe bin Laden armata americană ar fi trebuit să-l vâneze singură etc., obţinând cel mai mare eşec al politicii sale de până acum. Reacţia scontată de Trump ar fi fost una de servilism, în care Pakistanul, pentru a mulţumi Americii pentru cele câteva sute de milioane scuipate anual, ar fi comandat armament de multe zeci de miliarde.

Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Pakistanul a reacţionat violent dând dovadă, în primul şi-n primul rând, de demnitate naţională. Au luat decizia retrimiterii afganilor de pe teritoriul pakistanez înapoi în ţara de baştină, atacând radical interesele SUA prin intermediul „bombei migraţiei”. Ceea ce probabil se va vedea în perioada imediat următoare sub forma creşterii haosului în Afganistan. Iar atunci când vorbim despre haos, credeţi-mă că Afganistanul e modelul absolut! Despre toate acestea însă am vorbit într-un articol anterior. Între timp însă lucrurile au luat o întorsătură de-a dreptul spectaculoasă.

De la cibernetică la Littleton: tehnici pentru controlul minții

de Jeffrey Steinberg

Industria jocurilor video din America, cu o valoare de aproximativ 9 mld. $ anual, care a contribuit din răsputeri la carnagiile din Littleton, Paducah și Jonesboro, este mai mult decât exploatarea comercială a tehnicilor și tehnologiilor dezvoltate ca tehnici „legitime” de instruire pentru armată și agențiile legale. Pentru a înțelege rădăcinile acestei noi forme de terorism programat de tipul „Candidatului manciurian”, este necesar să ne întoarcem în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și în cea imediat următoare, când a existat un efort concertat lansat de Școala de la Frankfurt și de către London Tavistock Institute pentru a utiliza marxismul, pervertirea freudiană a psihologiei și a altor științe sociale ca instrumente pentru controlul social al maselor și pentru spălarea creierului. Cei doi stâlpi ai asaltului asupra tradiției intelectuale americane au fost reprezentați de către cibernetică și subcultura drogului.

Dormi liniştit, cineva te controlează pentru tine

Când Putin a aflat despre amploarea operaţiunilor de supraveghere electronică efectuate de agenţiile de spionaj americane, ar fi zis, mai în glumă, mai în serios, că „e timpul să revenim la maşina de scris”. Aceasta pentru că întreg mediul electronic este controlat şi viciat de către SUA. Într-un fel e şi normal să fie aşa deoarece e vorba de invenţia lor, de „teritoriul lor”.

Un om normal, înainte de a merge undeva, îşi pune întrebări asupra destinaţiei, asupra gradului de securitate, asupra condiţiilor de-acolo. Raţiunea îţi spune că nu e cazul să mergi niciodată în vizită la un trib de canibali deoarece nu te poţi aştepta acolo la altceva decât la transformarea ta într-o delicatesă culinară. Fapt care, cu siguranţă, nu prea e plăcut.

Variabila Pakistan

În contextul generării unui conflict iminent în Iran, a apărut ca teribil de nepotrivită reacţia lui Trump la adresa Pakistanului. Cu siguranţă, antitrumpiştii de meserie de-aici şi de peste Ocean, au pus-o pe seama comportamentului rudimentar al actualului preşedinte american. Ar fi totuşi o prostie să reducem lucrurile la şabloanele care ne sunt livrate de către propaganda ticăloasă din media.

Cu siguranţă, gestul de a ataca un vecin al Iranului pare o prostie fără margini în contextul iminentului război. Aceasta pentru că, indiferent de desfăşurările din teren, orice punct de „atingere” poate fi considerat unul strategic. Dar dacă, dincolo de meciul cu Iranul - care este mai mult un meci al Israelului - se află ceva mult mai grav? A-l face pe Trump un handicapat mental e simplu, dar mai greu e să explici cum de-i vin aceste chestiuni în minte în condiţiile în care nu prea avea ce să ştie despre Pakistan dacă asta nu ar fi un subiect fierbinte prin Administraţia SUA. Mult mai înţelept e să căutăm prin dezvoltările geostrategice din zonă. Există oare?

Societatea copacului roşu

Când s-a trezit în prezidiul de pe scena aceea, văzând cum mulţimea de oameni îmbrăcaţi elegant părea din ce în ce mai nerăbdătoare să-i asculte discursul, simţi un nod în gât. În ciuda profunzimii la care ajunsese, se simţea copleşit de interesul care i se arăta şi, de ce să nu recunoaştem, la aceasta contribuia şi timiditatea lui proverbială. Timiditatea era cea care-l făcea să fie mai retras decât ceilalţi, tot ea, probabil, era de vină pentru faptul că la vârsta la care alţii din generaţia sa aveau copii mari, el nici măcar să nu-şi fi întâlnit perechea. Dar, la fel de adevărat era că, tot timiditatea fusese cea care-l îndreptase spre studiul aprofundat al Ştiinţei, ajungând, după cum spuneu unii, chiar mai important decât geniul Societăţii lor, legendarul Georg.