Adevarul viermelui

Problemele noastre au o rădăcină mult mai adâncă decât ne imaginăm. Suntem tentaţi să dăm vina pe realităţile imediate, pe politicianul pe care-l vedem mâncând rahat la televizor, pe funcţionarul care ne priveşte cu dispreţ de la „înălţimea” scaunului lui soios sau pe şefuţul dintr-o structură multinaţională care transformă propriile-i probleme de erecţie în coşmaruri pentru subordonaţi. Stând şi judecând acest strat superficial nu facem altceva decât să ne batem cu morile de vânt.

L-ai dat jos pe politicianul X? Simţi asta ca pe o mare victorie? Ghinion, cel care-i va lua locul va fi la fel de prost sau ticălos sau poate chiar mai rău. Vei ajunge iar la vorba „era mai bine pe vremea lui X”, uitându-ţi înverşunarea de atunci, uitând că pe vremea aia X era duşmanul tău personal, întruchiparea diavolului absolut. A căzut X şi, ghici ce, tu o duci la fel de prost sau chiar mai prost. De ce? Logic, pentru că nu X era, în realitate, problema ta.

Ca să înţelegi mai bine cum stau lucrurile să luăm exemplul funcţionarului ticălos care-ţi face viaţa amară. Ţi-e scârbă de el, îl urăşti, dar n-ai ce face, eşti obligat să te loveşti de el. Şi te loveşti şi te enervează. Asta până când nu mai suporţi şi simţi că „trebuie să faci ceva”. Aşa începe mica ta Cruciadă: dai o anonimă, îl mai asmuţi şi pe altul, poate că-i faci direct o reclamaţie, poate dai instituţia în judecată şi-apoi, după ce câştigi, te-apuci să dai munţi de scrisori către factorii de răspundere în care să-i întrebi dacă s-au luat măsurile necesare reparării problemei. Şi-n final, probabil, funcţionarul respectiv e dat afară sau trecut în altă parte. Problema ta pare a-şi fi găsit rezolvarea. E o victorie, însă doar aparentă. Cel care vine după e la fel sau poate chiar mai rău. N-ai ce-i face pentru că n-a învăţat nimic din istoria precedentului ocupant al acelui scaun. Poate chiar nici n-are habar cine-a fost şi ce-a făcut precedentul ocupant. Şi-atunci ajungi la disperare. Tot efortul tău de a „schimba lumea” a eşuat lamentabil. Eşti prea obosit s-o mai iei de la capăt şi înţelegi că nimic nu are sens. Dacă reuşeşti să te împaci cu situaţia devii mai înţelept. Dacă nu o sfârşeşti în depresie şi nebunie.

Asta-i lumea în faţa căreia te afli. Tu şi ea: neputinciosul şi „suprema”. Te-ai întrebat însă dacă mai sunt şi alţii ca tine? Cu siguranţă că întrebarea asta e o prostie. Mai sunt şi mai sunt mulţi. Extrem de mulţi. Majoritatea! Şi-atunci, de ce dacă există atâta dorinţă lucrurile nu se mişcă? Cu siguranţă, îţi spui, noi, cei mulţi, nu dorim să schimbăm „structura geopolitică a lumii”, nu vrem să instaurăm „o nouă ordine mondială”. Nu! Vrem ceva mult mai simplu: vrem o viaţă normală, în care cel cu care interacţionăm să se comporte civilizat, să nu mai fim „căutaţi prin buzunare”, să fim lăsaţi să ne câştigăm normal un ban decent şi să trăim în linişte. E oare prea mult? Sunt lucruri normale cu care orice om raţional e de acord. Şi-atunci, dacă toţi picăm de acord de ce nu se mişcă lucrurile?

Aşa-i că simţi acelaşi lucru? Cu siguranţă, însă n-ai timp să te gândeşti prea mult deoarece timpul din nou pune piciorul pe acceleraţie. Te trezeşti din meditaţiile tale atunci când vrei să pleci undeva şi constaţi că „un nesimţit” te-a blocat în parcare. După ce-l aştepţi o oră, tot el te-njură şi ai din nou acelaşi sentiment de neputinţă. Îţi vine să scoţi o mitralieră şi să tragi la-ntâmplare. Eşti din nou prins în jocul murdar al societăţii. Societate care nu-i a ta. Dar a cui?

Dacă vom sta să judecăm realităţile pe care le constatăm la suprafaţă ne pierdem timpul. Ele sunt infinite şi lupta cu ele, aşa cum am mai spus, e o luptă cu morile de vânt. Şi-aceasta pentru că rădăcina răului e mult mai jos, acolo unde nici nu te poţi gândi.

Societatea e atât de jalnică pentru că este întemeiată pe o fraudă. Iar această fraudă e la un nivel de bază, abstract, un nivel atât de jos încât frauda e aparent inofensivă. Ea nu ne loveşte direct, ci prin rezultatele pe care le generează la câteva „ochiuri de lanţ” distanţă de originea sa. De-aceea e greu de identificat.

Nu-i vina omului că e rău. Dar a cui? Mergând mai jos te vei mulţumi să spui că e vina celui care l-a educat. Dar oare, cel l-a educat credea că face ceva rău? Cu siguranţă nu, probabil el era convins că face ceva bun. Şi-atunci cine e de vină? În mod sigur, în acest caz, ceea ce a fost predat poartă vina pentru rezultat, materia de bază care, pentru profesor, este adevărul absolut. Dar materia de studiu de unde vine? De unde altundeva decât dintr-o serie de studii, de cercetări, de gânduri ale unor oameni.

Iată-ne ajunşi aproape de adevărata rădăcină. Acolo e locul unde-a apărut fractura. Acolo e viermele care otrăveşte întreaga societate. La nivelul acela unde, aparent, doar „oamenii deştepţi” au acces, la un moment-dat au apărut nişte impostori care-au răsturnat lucrurile. Nu ştiu de ce. Poate-au crezut că fac bine, poate erau mult prea ticăloşi sau frustraţi. Repet, nu ştiu de ce, dar au avut inteligenţa să înlocuiască adevărul cu un vierme otrăvit. Apoi au apărut alţii care-au luat de bune „axiomele viermelui” şi le-au dezvoltat, construind arhitecturi ample, păduri de concepte, munţi de idei. Pe-acelea se întemeiază „ştiinţa” lumii de azi. Generaţii şi generaţii sunt trecute prin malaxorul educaţiei, iar rezultatele sunt cele care se văd.

Există speranţă, poate fi îndreptat ceva din toate acestea? Conştientizând unde-i sursa răului ar trebui să se poată îndrepta toate acestea, nu-i aşa? Ei bine, crede-mă pe cuvânt: e fals! N-o să poţi îndrepta niciodată nimic, răul acela e sădit de prea mult timp, lumea e obişnuită cu „ideile viermelui” se simte confortabil cu ele. Încercând să lupţi vei găsi cea mai scurtă cale către un salon din spitalul de nebuni. Oamenii au „certitudini” pe care e imposibil să le schimbi. Punându-le o oglindă în faţă nu le va veni să creadă că-s urâţi şi-ţi vor da suficiente „motive solide” pentru care ei „sunt frumoşi”. Chiar dacă aparent sunt de aceeaşi parte cu tine, în realitate sunt de cealaltă parte. Şi de-aici vine tot haosul, toată schizofrenia societăţii.

Ştiu, e frustrant să constaţi că elita acceptată e compusă din filosofii „sărmăluţă”, „impostorache” şi „obsedăţel”. Că istoricii neamului sunt un moş ticălos de meserie trădător şi un semidoct habarnist care plastografiază grosolan încetăţenind concepte antinaţionale întru demonstrarea justeţii globalismului. Că elita ştiinţei economice e cea care fundamentează acţiunile ticăloase de înrobire a noastră puse în practică cu stoicism de la frâiele Ministerului de Finanţe sau de la cele ale Băncii Naţionale. E frustrant să constaţi toate acestea şi multe altele. Şi-atunci ce-i de făcut? Cu siguranţă nu prea multe.

În primul rând trebuie să te împaci cu realitate, să înţelegi că toate acestea nu se vor schimba în timpul vieţii tale şi nici în timpul vieţii copiilor sau nepoţilor tăi. De-aici trebuie să porneşti. Apoi nu-ţi mai rămâne decât să cauţi adevărul şi să fii onest. De altfel, dacă vei găsi adevărul, cu siguranţă vei fi onest. Şi-n mod sigur, după tot acest periplu, te vei simţi împlinit, dincolo de nebunia lumii şi de ticăloşiile de care e ea capabilă.