Vrem spitale, nu catedrale?

Un slogan de un prost gust înfiorător a tot bântuit mediul comunistoid al rezistenţilor. Nu întâmplător cei care „vor spitale, nu catedrale” sunt aceiaşi cu cei care-o vor pe Ciorduţa, cu cei care ies la manifestaţie cu steagul SUA sau al altor puteri „de bine” sau cu cei care, telecomandaţi, ies la apel mai ceva decât soldaţii din detaşamentele speciale.

Oamenii aceştia nu gândesc. Nu-i jignesc, doar constat. Pur şi simplu n-au creier. Dacă ar avea puţin creier, doar foarte puţin, ar putea trece dincolo de slogan şi-ar face un calcul sumar în urma căruia ar putea înţelege goliciune sloganului.

Noutăţi de pe frontul otrăvii

În Grecia e un mega scandal care are în centru producătorul de medicamente Novartis. Motivul? Un „banal” prejudiciu de vreo 23 mld. EUR produs statului grec. Cercetările au început încă de anul trecut, însă, dată fiind amploarea acuzaţiilor şi rangul celor implicaţi în scandal, probabil că vor mai dura mult timp. Dacă nu cumva până la calendele greceşti.

Cu tributul la control

În istoria noastră persistă complexul tributului plătit turcilor. Faptul că timp de 400 de ani am cotizat la Înalta Poartă pentru a fi lăsaţi în pace pare a fi una din paginile cu care efectiv nu ne putem împăca. Dar oare a fost atât de crâncen acel tribut?

Încă din vremea cuceririlor arabe, după ce populaţiilor cucerite li s-a permis trecerea la islam, în imperiu s-a încetăţenit o taxă pentru cei de altă religie: dacă nu erai musulman, plăteai o taxă modică şi erai lăsat să-ţi practici religia fără oprelişti. Imperiul Otoman a moştenit această practică, iar în cazul Ţărilor Române, tributul plătit era de fapt o taxare a religiei. În schimbul plăţii tributului, cele două state - Muntenia şi Moldova, care nu erau paşalâcuri! - erau lăsate să-şi practice libere religia. Mai mult, în interorul celor două ţări legislaţia interzicea practica musulmană, iar ţările aveau un regim de largă independenţa în raport cu Înalta Poartă!

Lăsaţi orice speranţă

În timp ce probele devastatoare efectiv îngroapă DNA, factorii politici gen Plăvanul se declară mulţumiţi de activitatea instituţiei. Cu toate că se constată limpede că numai justiţie nu se face acolo, absolut niciun fir de păr din capul lui Koveşi nu se clatină. Şi nici nu se va clătina! Mai mult, pentru ca sfidarea opiniei publice să fie şi mai mare, şefa DNA începe să-şi şteargă în văzul tuturor urmele, prin închiderea marilor dosare de corupţie: Microsoft, Alro, EADS. Mai vreţi altă imagine mai sugestivă pentru zicala „câinii latră, caravana trece”?

Falsa libertate în acţiune

Ca să înţelegeţi cum merg lucrurile pe planetă, cum e cu libertatea economică, cu pieţele libere şi cu progresul, iată o întâmplare recentă. Peste Ocean - unde altundeva - e scandal mare generat de serviciile secrete. Cică niciun oficial al SUA nu ar trebui să folosească telefoane Huawei. În sine ştirea pare una mult prea importantă pentru a putea fi ignorată. Ea vine dinspre servicii şi e multiplicată la absurd de către vuvuzelele media.

Ce să fie? I-au prins pe chinezi iar la furat prin SUA? Încercau să bage vreun virus distructiv la bătaie? OK, dacă-i aşa de ce nu au interzis definitiv telefoanele Huawei? Dacă descoperi o chestiune grosolană ar trebui să o cureţi definitiv.

Cu justitia la control

Pentru ceea ce a ieşit până acum la lumină, demiterea grupului infracţional de la DNA Ploieşti şi a capului DNA, Laura Codruţa Kovesi, este mult prea puţin, de-a dreptul insignifiant. Sunt mulţi cei care aşteaptă cu înfrigurarea zburarea capilor acesti instituţii, însă, personal, consider această abordare total greşită.

Cele doua state si planul viitorului

Pe vremea lui Ceauşescu, într-o şedinţă a Comitetului Politic Executiv, a pornit o discuţie legată de posibilitatea deschiderii graniţelor României. Concluzia care s-a tras atunci a fost că o asemenea decizie ar fi sinucigaşă deoarece efectiv ţara s-ar goli de români. Planul alternativ luat atunci în discuţie prevedea ridicarea treptată a nivelului de trai, astfel încât să fie depăşită, într-o primă fază, naţiunile surori din Estul Europei, urmând ca, treptat, să se încerce umplerea golului dintre noi şi Occident.

Când Ceauşescu a anunţat plata tuturor datoriilor, a vrut să facă din asta o victorie a sa personală, resimţită de toată lumea. La urma urmei, după un deceniu de suferinţe în numele unei greşeli strategice, sosise momentul „revanşei”. Personal a ordonat rezolvarea problemei alimentare ca prim element care trebuie constatat de către populaţie în ceea ce priveşte proaspăta independenţă pe care o obţinuse. De altfel, întreaga populaţie aştepta asta. După atâta amar de vreme de cartelare şi înfometare în numele datoriilor, lumea aştepta o îmbunătăţire a situaţiei. Ei bine, ceea ce s-a întâmplat este o lecţie clasică despre cum funcţionează statul paralel.

Plavanul in vacanta

Mai zilele trecute mi-a atras atenţia o fotografie care circula prin reţelele sociale. Un individ cu moacă de semi-boschetar, trăgând la nişte plase „de-un leu” prin München. Iniţial am crezut că e vorba de vreun colaj făcut în photoshop, dar nu, poza era reală. Cei doi piţiponci naţionali se aflau la München, într-o repriză de shopping. După care, spunea „sursa”, urmau să meargă la Palma de Mallorca într-un hotel de cinci stele.
Văzând fotografia horror mi-am pus întrebarea sinceră „ce s-a întâmplat cu noi?”. Poza celor doi nătărăi trăgând precum proletarii la plase mi-a făcut efectiv greaţă. Totuşi, cât de jos poţi coborî ca preşedinte, cât de rău poţi să-ţi baţi joc de postul în care-ai fost numit de nişte imbecili?

Ce urmează

Săptămâna trecută a fost una dintre cele mai slabe din punct de vedere bursier. De fapt, privind spre piaţa americană, putem spune că a fost cea mai proastă din ultimii doi ani. Scăderea DOW cu 666 puncte(ce număr!) trage semnalului de alarmă referitor la atingerea punctului de maxim absolut.

Nu putem şti care vor fi evoluţiile de la momentul acesta, în special din cauza „necunoscutei FED”. În mod normal, dată fiind atingerea unor ţinte de preţ greu previzibile(sau, mai bine spus, greu imaginabile în urmă cu doi ani), FED ar putea lăsa pieţele libere la corecţie. O corecţie care poate însemna - dacă va rămâne controlabilă - o „recesiune tehnică” mai mult decât necesară stării actuale a economiei.