Bâlciul deşertăciunilor

Urmărind scena politică îmi e din ce în ce mai clar că lupta care se dă este una pe viaţă şi pe moarte. Dintre toate năzbâtiile războiului politic de la noi, poate că cea mai flagrantă este reşaparea lui Ponta şi împingerea acestui pion inept din nou în linia întâi a luptei pentru scindarea PSD. Paralel, pe „culoarele justiţiei”, se fac presiuni pentru condamnarea forţată a lui Dragnea şi, astfel, pentru uşurarea muncii imberbului. Cam acestea sunt piesele jocului pus în scenă la momentul actual. Mai e însă ceva ce trebuie cunoscut?

S-o luăm cu începutul. Mai ţineţi minte cum ,a fost inventat Ponta? Probabil sunt unii care-au uitat episodul „micul Titulescu”. Şi, chiar şi pentru cei care încă îşi aduc aminte de urcarea precipitată pe scenă a lui Ponta la începutul anilor 2000, începuturile personajului sunt învăluite în negură. Când Adrian Năstase l-a luat pe micul Titulescu sub aripa-i protectoare, acesta deja era în apogeul carierei de procuror. E greu de crezut că un tânăr pârlit, rozând cazuri de genul „furtul unei biciclete” sau „bătrână lăsată de jefuitor fără plasa cu pâine” ajunge vârf de lance într-o bătălie atât de importantă precum cea pe care-o ducea Năstase atunci când se afla la butoane. 

Pentru cei care nu-şi amintesc, o să refac succint tabloul de atunci. PSD-ul se întorcea la guvernare după un dezastru al coaliţiei de dreapta care distrusese economia şi vânduse sau trecuse pe lista de vânzare cam tot ceea ce mişca prin ţară. În aproximativ doi ani Năstase a reuşit să stabilizeze situaţia, însă, creşterea economică venea la pachet cu un război surd între generaţiile de politicieni ai partidului. Pe de-o parte urla garnitura îmbătrânită a baronilor locali şi a influencerilor de la centru avându-l ca lider spiritual pe nea Nelu şi coordonat fizic de trinomul Cozmâncă-Talpeş-Stănoiu. Pe partea cealaltă era garnitura lui Năstase care-şi dorea puterea absolută în partid, împinsă în faţă controlul aproape absolut al executivului. În acest context încep acuzaţiile de corupţie, scandalurile mai mult sau mai puţin inventate, transformarea ţânţarului în armăsar şi toate celelalte „efecte speciale” ale luptei media. Sfătuit de nişte „oameni de bine” care-au tot făcut cărţile, Năstase promovează un pachet de legi anticorupţie care vin împreună cu o garnitură proaspătă de lideri tineri precum Ponta, Corlăţean sau Cristian Diaconescu. Apariţia lor bruscă în prim-plan şi impunerea în vârful luptei politice n-aveau cum să se petreacă fără un stagiu la „să trăiţi!”. Fără să vrea - sau poate cu bună ştiinţă, dar cu o tonă de naivitate - Năstase deschidea un nou capitol al luptei politice: impunerea garniturii acoperite. La fel de meteoric a apărut - dacă mai ţineţi minte - şi tânărul Cozmin Guşă. 

Urmărind evoluţia „tinerelor speranţe” ale PSD-ului de atunci ne putem face limpede o imagine clară asupra originilor lor reale. Chiar dacă primul trădător de la PSD a fost unul din garda veche a lui nea Nelu - Talpeş - ceea ce-a urmat a fost demn de râsu'-plânsu'. S-a instrumentat cu succes o lovitură de palat împotriva aripii Iliescu, finalizată cu impunerea lui Geoană - alt acoperit - la şefia PSD. Din acest moment PSD devine jucăria preferată a serviciilor având clar trasat rolul de berbece principal în controlul taberei acoperite de la putere, gruparea băsescu. Tot ceea ce se-ntâmplă după circul din 2005 nu reprezintă nimic altceva decât o falsă luptă menită a-i păcăli pe fraieri. De altfel asta se vede limpede urmărind evoluţia „tinerelor specranţe” ale lui Năstase. Diaconescu e primul care trece „din raţiuni naţionale, desigur” în tabăra băsescu, dezertând împreună cu o importantă garnitură acoperită reprezentată de izmana interesului naţional, Gabriel Oprea. Guşă deraiază pe axa Cluj-Bucureşti în diverse combinaţii, apogeul atingându-l în momentul în care preia Realitatea TV, staţie devenită unealtă esenţială a propagandei securistice autohtone. 

După marea înscenare de la alegerile în urma cărora băsescu s-a întronizat a doua oară, garnitura de la vârful PSD s-a schimbat, locul lui Geoană fiind luat de cel care-l trădase, eternul şi fascinantul „mic Titulescu”. Mai ţineţi minte declaraţia conform căreia „maşinăria lor de vot a mers mai bine decât a noastră”? Aia a fost cuiul în cosciugul carierei politice a lui Geoană. Şi de-acolo a început mărirea lui Ponta. Cocoţat în funcţia de preşedinte a jucat impecabil rolul de opozant al lui băsescu, având grijă ca, de fiecare dată când coarda se întindea prea tare, să pună capăt confruntării printr-un blat inexplicabil. Cel mai pregnant exemplu a fost cel al referendumului pentru demiterea lui băsescu, acolo unde, în ciuda scorului de peste 90% în favoarea demiterii, s-a pus batista pe ţambal, lăsându-l pe beţivul de la Cotroceni să facă în continuare jocurile statului din umbră.

Desfiinţarea USL, împingerea PNL-ului în braţele mult hulitului PDL şi continua destabilizare a PSD prin asmuţirea căţelei de la DNA împotriva tuturor liderilor care nu prea răspundeau comenzilor „din spate” sunt elementele vizibile cu ochiul liber ale mandatului lui Ponta la vârful partidului. Faptul că Ponta a fost un soldat cuviincios şi ascultător, transpare limpede în acţiunea lui penibilă de a face loc „guvernului meu” la primele lătrături ale haitei de strânsură de după fenomenul „Colectiv”. Şi mai limpede s-a văzut acest lucru în episodul tragicomic Grindeanu, atunci când n-a avut nici cea mai mică ruşine în a ieşi în mod penibil la lumină pentru a forţa o ruptură în PSD. Orice individ dotat cu o brumă de raţiune şi ruşine ar înţelege că a lupta pentru o cauză vădit nedreaptă şi, în plus, pierdută din start, n-are nimic eroic în ea, ci e un semn de prostie. Soldatul credincios însă nu precupeţeşte niciun efort pentru a-i arăta adevăratului său stăpân slugoşenia care-i este solicitată. 

Uitaţi-vă la Ponta şi aveţi imaginea perfectă a ticălosului telecomandat. Execută fix ceea ce i se cere, nu-şi pune nicio întrebare, n-are nicio ruşine. Acum i s-a cerut să spargă PSD-ul, execută fără crâcnire. E acelaşi proiect pus în practică încă de când era preşedinte al PSD şi l-a trimis pe Diaconu să facă un partid chipurile naţionalist - Partidul România Unită - cu banii lui Ghiţă. Proiectul de-atunci şi cel de-acum sunt în esenţă identice: tentativa de spargere a PSD în două, după modelul FSN-FDSN, adică aripa tânără şi progresistă vs. aripa bătrână şi reacţionară. Nu i-a ieşit atunci, puţin probabil să-i iasă acum cu tentativa Pro România. 

Probabil vă întrebaţi de ce obsesia aceasta a acoperiţilor pentru crearea de partide naţionaliste. Sper că nu vă duceţi după fentă şi consideraţi că ăştia au de-a face, chiar şi tangenţial, cu naţionalismul. E fix frecţie la un picior de lemn, adică o chestiune pe care-au întrezărit-o gradaţii ca fiind o oportunitate. În condiţiile în care toate partidele noastre nu fac decât să vândă ţara, e clar că orice mişcare clamând interesul naţional poate atrage atenţia votanţilor. Numai că naţionalismul promovat de aceşti viermi ai politicii autohtone nu-i unul real, ci unul de cazarmă, de genul „Să trăiţi, am înţeles! Interesul naţional cere să le dăm ţara!”. În esenţă la asta se reduce naţionalismul lor, la o ascultare oarbă a ordinelor „şăfului” din spatele unei butaforii ieftine, o strategie de doi bani prin care se speră păcălirea proştii.

Din păcate suntem definitiv intraţi într-o decadenţă absolută. Ăştia-s oamenii care ies în faţă şi, dacă vreţi o opinie personală, principalii vinovaţi suntem noi. Atâta vreme cât civismul în ţara asta e o iluzie întreţinută de teleghidaţii diverselor interese, n-are niciun sens să ne mirăm că cei care-s la butoane trag fiecare în direcţia repartizată. Care direcţie n-are cum să fie cea spre care speră telespectatorul sau internautul, ci cea a stăpânilor din spatele marionetelor jalnice cu care ne otrăvim viaţa zi de zi.