Lumea de azi

Trăim vremuri în care a avea o brumă de cultură nu înseamnă a avea un avantaj, ci din contră. Vremuri în care a gândi a devenit un soi de infracțiune, iar a-ți pune întrebări o chestiune nu departe de a fi incriminată de către Codul Penal. Prostia absolută, acest virus care se răspândește cu o viteză înfricoșătoare, a reușit acapararea întregii planete. Totul, dar absolut totul se află subjugat de arbitrarul absolut al prostiei pure.

Vremurile în care vocea experților avea un ecou prin capetele seci, producând cel puțin o tresărire, au trecut de mult. Aproape că nici nu ni le mai amintim. Acum lucrurile s-au schimbat, roata s-a învârtit. Orice idee care-ar putea fi bănuită ca având de-a face cu o minimă judecată rațională, orice teză articulată și argumentată, așadar orice mostră de gândire e rapid aruncată la gunoi și înăbușită din fașă ca nu cumva - Doamne ferește! - să producă pui.


Omul de azi se ferește de gândire precum medievalul de ciumă. Culmea e că, pe măsură ce devine mai prost, e din ce în ce mai convins că e mai deștept. Pe măsură ce se golește are impresia că e mai plin. Iar fenomenele contradictorii nu se opresc pe teritoriul gândirii. Sărăcirea iremediabilă a spiritului produce efectele sale vizibile în viața de zi cu zi, în realitatea hilară pe care-o trăim.

Niciodată în istorie nu s-a muncit mai mult decât în zilele noastre și, cu toate acestea, hoardele de muncitori de diverse calificări din care-s compuse societățile noastre niciodată nu s-au simțit mai bine. Cu toate că-s sclavi, clamează că-s liberi și, mai mult, ies revoltați prin piețe pentru a cere ca jugul să-i apese mai greu. Muncitul din greu a devenit „provocare”, epuizarea o tară care denotă unei slăbiri a caracterului, iar timpul liber e aproape o grosolănie. Parcă-i și auzi discutând: „Îți poți imagina ce oroare? Dacă ai timp liber nu mai poți să muncești!”.

În ciuda faptului că sclavii contemporaneității muncesc mai mult decât cei din istoria timpurie, destoinicia lor vine la pachet cu o aprigă sărăcie. Înainte, dacă te aflai pe răbojul unui stăpân, cel puțin știai că e treaba stăpânului să-ți dea să mănânci, să te îmbrace și să-ți dea un loc în care să dormi. Stăpânii de azi au reușit performanța extraordinară de a-i pune pe sclavi să-și plătească toate aceste necesități, să muncească în van pentru ca, în final, unii dintre ei să se trezească fără acoperiș, fără îmbrăcăminte, fără mâncare, fără speranță. Și nimeni în afară de ei să nu se simtă vinovat pentru starea în care se află.

Mi-au picat în mână niște poze de-ale bunicului și străbunicului, poze de peste un secol vechime. M-a surprins teribil o fotografie în care străbunicul era imortalizat alături de o parte dintre muncitorii pe care-i avea angajați. Am constatat cu surprindere că oamenii din ziua de azi, indiferent de bogăția pe care și-o clamează, cu foarte mici excepții, se îmbracă mai prost decât muncitorii străbunicului. Privind hainele muncitorilor de-atunci, constat cu surprindere că erau mult mai atent croite și, cu siguranță, cu mult mai mult bun simț potrivite. Zdrențele pe care le vedem pe stradă zi de zi și cu care, din nefericire, ne-am obișnuit sunt o imagine a stării noastre interioare. Oamenii pe care-i văd în fotografiile vechi aveau o altă lumină în ochi, păreau a înțelege mult mai multe. Punându-le-n oglindă cu ultra-perfectele selfie-uri din ziua de azi, constați cu tristețe o sărăcire a spiritului. Se vede limpede comparând ochii acelora trecut cu cei ai contemporanilor. Și, când te gândești că și-acea lume era una una sărăcită față de cea de dinaintea ei, parcă înțelegi că rasa umană e menită, din nefericire, a se deteriora continuu.

Sunt lucruri pe care, probabil, le simțiți și vă deranjează. Desigur, dacă faceți parte din masa celor mulți, n-o să le distingeți și-o să mă înjurați scurt. Toate însă sunt simptome tragice ale unei omeniri care-și închipuie că știe totul, dar n-are habar de nimic. Nici măcar de hăul în care se prăbușește cu dezinvoltură.