Eradicarea iobăgiei

În Ardeal au existat şi există două tipuri de români. Distincţia dintre cele două categorii se face în funcţie de conducătorii la care s-au raportat sau se raportează.

Aşa se face că îi avem pe de o parte pe cei pentru care conducătorii au fost „crăişorii”, cei dornici de libertate, cei mândri de românismul lor, de fibra care-i face să aparţină unui spaţiu distinct. De partea cealaltă îi avem pe cei cărora iobăgia le-a pătruns atât de adânc în ADN încât i-au considerat întotdeauna conducători pe împăraţi, pe grofi, etc.


Prima categorie a avut ca idee, unirea cu ţara, construirea unei naţiuni, a unui spaţiu în care tot ce-i românesc să rezoneze la unison. Un spaţiu pe care, cu toţii să-l numim „acasă”. Ceilalţi au pornit întotdeauna de la ideea că sunt slugi şi că nu există decât o singură cale: supunerea orbească faţă de împărat şi „strecuratul” astfel încât să-şi mai uşureze puţin jugul de grumaz.

Pe cei din prima categorie îi vedeţi fluturând cu mândrie steagul, participând cu tot sufletul la sărbătorile ţării şi vibrând la unison cu întreaga suflare românească. Pe ceilalţi îi veţi vedea strâmbând din nas la „prostiile astea naţionaliste” şi închinându-se iraţional oricărui „împărat” extern apărut pe firmament. În timp ce primii vor o ţară, ceilalţi vor o colonie, nu se simt bine decât ca slugi.

Există o retorică stupidă a ardelenilor-iobagi care susţin cu mândrie că, în timp ce „miticii” erau stăpâniţi de turci, ei erau stăpâniţi de austrieci. Dacă ne gândim că sub crunta stăpânire otomană în Muntenia şi Moldova erau legi care interziceau cu desăvârşire construirea de moschei pe teritoriul celor două provincii, în timp ce sub stăpânirea austro-ungară românii nu aveau voie să intre în burguri decât în anumite condiţii, parcă nu mai înţelegem de unde vine mândria.

Din păcate, lupta care se dă în Ardeal trebuie să se tranşeze cumva. Şi strict acolo. Ei sunt responsabili pentru direcţia în care vor merge: cu ţara sau cu stăpânii vremelnici. Este trist să constaţi cum, după mai bine de 100 de ani de libertate, unii în continuare au „virusul ocupaţiei şi al slugărniciei” în sânge. Dar este infinit mai trist să constaţi că tocmai aceştia, cei care din punct de vedere logic sunt cei mai jos pe lanţul trofic, se consideră „elita”, „cei deştepţi, care gândesc strategic”. Când constaţi că reprezentanţii lor cei mai răsăriţi se numesc Boc, Sabin Gherman, Rus, Guşă etc. parcă înţelegi cam cum stă treaba cu „inteligenţa” pe care o clamează.

Din acest punct de vedere, situaţia ardelenilor este una tristă, mai ales în condiţiile în care mulţi par fascinaţi de „primatul ardelenesc”. Ei trebuie cumva să aleagă: ori merg pe aşa-zisa „cale ardelenească” a slugărniciei faţă de Vest şi a unei depersonalizări accelerate, ori se curăţă de iobăgie şi aleg calea românească, în care a fi ardelean e o mândrie, fără a fi un „primat”.

Fenomenul care însă mi se pare mai grav este reprezentat de aderarea celorlalţi români la această luptă care, în esenţă, este specifică Ardealului. Celelalte două provincii istorice, chiar dacă s-au aflat în regim de vasalitate faţă de unii sau alţii, niciodată n-au văzut în stăpânitorii lor vreun ideal şi întotdeauna au visat libertatea. De-aceea retorica „stăpân pe propriul destin vs. slugă credincioasă” nu are absolut nicio relevanţă în celelalte provincii istorice. Dar ea a fost abil manipulată la fel ca în cazul „primatului ardelean”. Aşa a ajuns pentru unii mai înfierbântaţi, dar cu puţină raţiune, să existe o dihotomie între apartenenţa la ţară şi dorinţa de dezvoltare. Cu alte cuvinte, ăia care se cred români nu sunt capabili să se dezvolte sau, şi mai rău, nu vor să se dezvolte: nici pe ei şi nici ţara. Rezultând astfel pentru minţile cu creier puţin că a fi român este incompatibil cu dezvoltarea, astfel încât singura şansă e depersonalizarea accelerată. O prostie cât casa şi cea mai scurtă cale spre sclavie.

Din păcate, toate acestea se întâmplă din cauză că ardelenii din categoria iobagilor iremediabili au ajuns să domine politica noastră, fiind instrumentele ideale ale colonizatorilor externi. De fiecare dată când auziţi o admiraţie exagerată pentru Bruxelles, Washington sau mai ştiu eu ce alt pol de putere, fiţi siguri că e sânge de iobag urlându-şi originea de slugă.

Concluzia e simplă: în timp ce-n Ardeal e treaba ardelenilor să-şi rezolve direcţia în care vor să meargă, aici e datoria noastră să extirpăm orice fel de mentalitate iobăgească. M-am săturat să aud retorici absurde de tipul: „de ce nu se întorc toţi banii la mine că-s ai mei?”. Nu, bă, nu-s ai tăi! Atunci când împarţi o casă împarţi şi bunele şi relele. Dacă unul mai de la est suferă, iei din banii tăi şi-i dai ăluia ca să-l ridici. Şi asta natural, fără comentarii prosteşti. Pentru că şi dacă ţie ţi s-ar întâmpla o nenorocire, ăla s-ar arunca în foc pentru tine. Dacă nu înţelegi sau nu te simţi bine, eşti liber să te duci s-o cauţi pe mă-ta, indiferent dacă tu crezi că ea e Ungaria, Austria sau Europa.

Cred că a venit momentul să trasăm o linie groasă de demarcaţie între a fi român şi a fi altceva. E momentul. Ori suntem o naţiune, ori rămânem doar cei care vrem o naţiune. Cale de mijloc nu are de ce să mai existe!