Am mai pierdut un tren!

Imbecilitatea politicienilor români ar trebui pedepsită cu pedeapsa capitală. Tot ceea ce s-a întâmplat de la Revoluție încoace reprezintă o incredibilă serie de trădări, neghiobii de nefăcut și imbecilități imposibil de explicat logic. Practic, dezastrul în care ne aflăm e doar o simplă rezultantă a acestor politici imposibil de înțeles de un om cu capul pe umeri.

De departe cea mai tembelă poziție a noastră a fost cea referitoare la menținerea și cultivarea cooperării cu China. Rămași din vremea lui Ceaușescu cu o excelentă relație de prietenie, am reușit să transformăm un avantaj colosal într-o piatră de moară. Vă reamintesc faptul că Ziao Ziang era vorbitor de română și, la fel ca el, câteva generații școlite în România. Imaginați-vă ce avantaj am fi avut dacă, imediat după Revoluție, am fi semnat un parteneriat economic cu China. Prostia și ticăloșia ne-au împiedicat s-o facem.

Primii pași făcuți în direcția cooperării au fost destul de timizi. Un acord pentru evitarea dublei impuneri în 1991, un acord economic și comercial în 1994. Comportamentul timid de până în 1996 cred că a fost generat de lipsa de viziune și de temerea lui Iliescu de a nu fi catalogat comunist. După preluarea puterii de către Convenția Democrată s-a făcut un pas interesant în 1997, prin semnarea „Acordului privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor”. Acesta putea fi o excelentă trambulină de la care să începem un program solid de cooperare. Numai că Adrian Severin a fost înlăturat de la Ministerul de Externe în urma „scandalului spionilor”, urmându-i Pleșu care-a făcut varză totul. În treacăt amintesc - pentru cei care încă mai cred că scandalul ăla a fost unul real - modul în care a murit Dumitru Tinu. Dar să lăsăm istoria și să ne întoarcem la ale noastre.

Năstase a fost singurul politician român care, după pasul din 1997 al lui Adrian Severin, a avut curajul unei apropieri de China. S-a dus acolo fix în mijlocul epidemiei de gripă aviară, atunci când întreaga medie occidentală umflase atât de mult cu pompa problema încât orice cititor de presă avea impresia că a trece granița Chinei echivalează cu infectarea și moartea. În mijlocul acelei demențe, Năstase s-a dus acolo, iar gestul a fost extrem de apreciat la nivel oficial. Din păcate asta nu s-a lăsat cu nimic întrucât toate inițiativele lui Năstase au fost abandonate de coada de topor băsescu. 

Culmea e că și acest ticălos care ne-a băgat în cea mai mare negură economică, în momentul în care economia părea a se scufunda iremediabil sub politicile tembele dictate de FMI și Comisia Europeană, a cochetat cu ideea apropierii de China. A încercat să-l trimită pe boc, doar că vizita a fost atât de prost organizată încât limbricul de Cluj abia a reușit să se întâlnească cu niște politicieni de mâna a zecea. 

Ideea a fost preluată apoi de Ponta, care avea know-how-ul necesar și care-a reușit o apropiere destul de promițătoare. Mai mult, în acele zile am avut impresia că autoritățile chineze au avut o atitudine de genul „de când vă așteptam!”. Problema a fost că întreaga muncă de apropiere a fost sabotată la modul cel mai grosolan de ticălosul băsescu. Această coadă de topor imbecilă a făcut atât de mult rău țării încât, sincer să fiu, nu găsesc o pedeapsă potrivită  care i-ar putea fi aplicată. Așa s-a făcut praf și ultima inițiativă notabilă de apropiere de China.

Am făcut această lungă introducere pentru a vă reaminti modalitatea în care a fost efectiv detonată relația noastră cu China. Norocul pe care-l avem este acela că autoritățile chineze practică un alt tip de diplomație, în care evenimentele și relațiile trecutului cântăresc la fel de greu(sau, uneori chiar mai greu) decât oportunitățile momentului. Astfel, în ciuda bădărăniilor unuia ca băsescu, oficialii chinezi ar fi în continuare bucuroși să vadă un semn pozitiv din partea României. Numai că imbecilitatea și prostia locală sunt atât de mari încât nu ne dau nicio șansă. Să revenim însă la subiect.

Sâmbăta trecută, Italia, prin intermediului primului să ministru, a spart blocada occidentală asupra proiectului „One Belt, One Road”, cunoscut și ca „Noul Drum al Mătăsii”. Aflat în vizită în Italia, președintele Xi Jinping a semnat cu Prim Ministrul Italiei Giuseppe Conte  un tratat prin intermediul căruia Italia devine prima țară din G7 care aderă la inițiativa comercială chineză. Este un moment similar celui în care Anglia „a trădat” alăturându-se fondatorilor Asian Infrastructure Investment Bank(AIIB). În ciuda criticilor acerbe primite de către Italia, tratatul semnat la Roma e mai important decât greutatea în aur a mărfurilor care urmează să ia calea Italiei. Imaginați-vă că o parte imensă a comerțului cu Europa va fi mutată prin Italia, China văzându-și astfel împlinit visul unui cap de pod în Europa. Mișcarea extrem de isteață a Italiei îi asigură un rol primar în comerțul european cu China. Având în vedere modul de acțiune al autorităților chineze, trebuie să înțelegem că gestul curajos al Italiei va fi răsplătit în timp și, indiferent de tratatele ulterioare - care probabil vor veni ca puricii - poziția Italiei va rămâne privilegiată.

Ceea ce ar trebui să înțelegem este că, dacă am fi fost suficient de isteți, în locul Italiei, azi am fi fost noi. China își dorește cu disperare un prieten sincer în Europa. Imaginați-vă că ne-au inclus în inițiativa „One Belt, One Road” știind că regimurile de-aici sunt cam tembele. Pentru această includere a contat enorm feedback-ul ambasadei de-aici care a transmis poza clară a situației: în ceea ce privește relația cu China, există o ruptură extrem de mare între politicieni, instituțiile de forță, influenceri pe de-o parte și popor de cealaltă parte. În timp ce politicienii, la presiunea UE, SUA, etc., se mențin rezervați, în ceea ce privește poporul, apropierea de China e văzută, într-o majoritate covârșitoare, ca un fapt pozitiv.

Însă, dincolo de aceste aprecieri, trebuie să înțelegem că am pierdut un tren. Italia, dincolo de puterea economică, beneficiază și de o poziție geografică mult mai bună decât noi, de o infrastructură portuară de invidiat, ceea ce o face capabilă să preia fără eforturi mărfurile Chinei. Practic, prin semnarea tratatului cu China, Italia și-a asigurat o parte esențială a viitorului. Faptul că în locul lor puteam fi noi, e deja doar o constatare fără absolut nicio valoare.

Ar trebui totuși să le mulțumim  pentru condamnarea noastră la subdezvoltare acelui grup eterogen - dar extrem de omogen când e vorba de asasinarea noastră - numit „ambasadele țărilor partenere”. Și, de asemenea, politicienilor locali incapabili să depășească nu genunchiul, ci glezna broaștei. Ideea e că, în cazul în care nu luăm măsuri rapide de rezolvare a problemelor de infrastructură și de corectare a relațiilor cu China, riscăm un nou secol de subdezvoltare, Chiar dacă am pierdut un tren, Constanța continuă să fie o zonă interesantă atât pentru China, cât și pentru un gigant al viitorului, anume India. Trebuie însă să ne rupem de provincialismul în care ne-au împins niște politicieni de doi bani și să o rupem definitiv cu amatorismul în care ne tot bălăcim de-atâta amar de vreme. Oare o mai fi posibil?