Apogeul prostiei

Sunt mulți cei care - ca și mine de altfel - sunt deranjați de prostia galopantă a plăvanului. O constați, te deranjează și n-o înțelegi. Când vezi cum în capul unei țări se implementează un asemenea prostovan, absolut toate criteriile tale meritocratice sunt călcate în picioare. Însă, cum bine știți, cazul „Plăvanul” nu e singular.

O altă nulitate, Cioloș, a fost Comisar pentru Agricultură al Uniunii Europene. Acum toată lumea știe cam ce-i poate creierul lui Cioloș, a fost văzut în plenitudinea lui în perioada în care a condus țara. Ce-i drept, indiferent cât de aiurea fuseseră cei de dinaintea lui, niciunul nu fusese atât de prost. Credeți-mă, să fii mai prost ca boc e o performanță. Ei bine, acest individ a avut pe mână la un moment dat întreaga politică agricolă a continentului. Nu e ciudat?


Înaintea lui fusese Orban, Comisar pentru Multilingvism. Individul s-a remarcat printr-un servilism grotesc, vizibil de altfel încă de la nominalizare. În rest nu s-a remarcat prin nimic altceva. Doar prin faptul că-și ține gura, lucru care n-are de-a face cu vreo capacitate cognitivă superioară ci, pur și simplu, cu un fel nativ de-al său de-a fi, care-i ascunde destul de bine restul carențelor. Și tot Comisar, de data aceasta pe Fonduri Europene, a fost și Corina Crețu. Cât o duce capul s-a cam văzut. Eu unul nu știu dacă are capacitatea de-a trece de una singură strada. Te uiți și te-ntrebi cum de e posibil așa ceva. Când însă constați cine le-a fost ăstora șef, începi să te dumirești.

Barroso n-a fost vreo lumină, chiar din contră. Era un prostovan care dădea în gropi. Ce-i drept avea o fire cameleonică și nu-ți dădeai seama de prostia-i caracteristică decât atunci când te aflai în proximitatea sa, când ajungeai să vorbești una-alta cu el. Atunci realizai cu surprindere că IQ-ul său s-a oprit din evoluție pe la clasa a patra sau a cincea. Ce să mai zicem de Juncker a cărui prostie mai e dublată și de o de-a dreptul deviantă pasiune bahică?

Trecând Oceanul constați că după Nixon, criteriul accederii la președenția SUA a fost prostia. Altfel n-ai cum să-ți explici apariția unui bou suprem precum Reagan. Iar Reagan e o lumină pentru ceea ce i-a urmat: Bush tatăl, Bill Clinton, Bush fiul(zis și oligofrenia întruchipată), Obama minte-scurtă sau halucinantul Trump.

Oricum ai da-o, pare că n-ai cum să găsești o explicație cât de cât logică a unei asemenea ascensiuni a oligofrenilor. Cum se explică toate acestea? Cum de am ajuns să vedem prostia în starea ei cea mai rudimentară privindu-ne de sus?

Putem înainta numeroase ipoteze, dar dacă ne scoatem pe noi din ecuație rămânem în eroare. Personal nu-mi pot explica explozia de prostie de la vârf fără să includ în ecuație explozia obsedantă de prostie de la baza societății. Avem conducători atât de proști pentru că și noi, la rândul nostru, suntem deosebit de proști. Nu-mi dau seama dacă în istorie a mai existat o perioadă în care prostia să fie atât de bine și atât de uniform prezentă în toate straturile societății. De asemenea, nu-mi dau seama dacă această prostie ține de evoluție(mă rog, involuție) sau e vreo boală deosebit de contagioasă. Repet, nu știu. Uitându-mă la modul cum gândesc românii azi și comparând cu modul în care gândeau aceiași români în urmă cu treizeci de ani, mă cutremur și mă întreb cum de s-a ajuns la o asemenea cădere?

Prostia care ne înconjoară e atât de mare încât pare că nu i se poate găsi vreo explicație. Poate sunteți tentați să dați vina pe educație, pe propagandă, pe politică sau pe mai știu eu ce. E adevărat, fiecare a avut propria sa contribuție la prostirea oamenilor, dar, repet, pare de-a dreptul inexplicabilă o asemenea cădere. Oameni care în 1989 gândeau sănătos, care își terminaseră educația în vremea comunismului sau imediat după, care n-au fost expuși decât moderat mass-mediei, îi vedem azi gândind ca niște oligofreni. Care-i explicația?

Viermele care ne mănâncă e mai adânc implantat decât ne-am putea imagina. Încă de pe vremea iluminismului ni se instalează mici componente de-ale sale care au pătruns în noi pe diverse canale. Așa s-a ajuns în prezent când, puse cap la cap, aceste componente aparent disparate s-au transformat într-un teribil animal adânc implantat în conștiința noastră care ne parazitează. Aproape putem spune că e vorba de o boală indusă cu ticăloșie, care-a transformat lumea într-o imensă expoziție de proști. Ceea ce vedem acum e apogeul acestei boli, e momentul acela obsedant în care pare că nimeni și nimic nu va scăpa. Spun „pare” pentru că sunt optimist. În fapt nimeni nu poate ști dacă acestei maladii îi va supraviețui cineva deoarece suntem prea proști pentru a mai putea trăi, pentru a mai avea rațiunea de a nu ne autodistruge.

Știu că sună aiurea, dar asta e realitatea. De-prostirea e o îndeletnicire deosebit de anevoioasă și pentru a se realiza e nevoie de mai multe generații. Asta ar fi vestea proastă: indiferent cât de mult ți-ai dori să scapi de ea, e atât de bine implantată încât e imposibil să reușești deparazitarea în timpul vieții tale. Ești obligat însă să începi cu tine și să faci în așa fel încât urmașii tăi să continue această acțiune. Deoarece ea nu poate reuși decât dacă e continuată cel puțin câteva generații.

E însă viabilă o asemenea acțiune în prezent? Se mai poate găsi oare o masă critică de oameni care să refuze modelele prezentului, care să aibă o conștiință cât de cât neafectată astfel încât să realizeze că nu se mai poate pe această cale? Și, mai mult, e oare posibilă înlănțuirea câtorva generații pentru a ne putea întoarce acolo de unde lucrurile au luat-o razna? Sunt întrebări cărora nu le pot răspunde.