Noua eră

Sărbătoarea Paștilor a trecut la catolici și, rând pe rând, țările occidentale anunță măsuri de reluare treptată a activității. În timp ce la ei marea sărbătoare trecea însingurată, noi sărbătoream Floriile. La fel de trist, cu milițieni-brute păzind intrarea în biserici. Nici musca nu scăpa. Degeaba au așteptat bieții oameni să ia o creangă de salcie, degeaba au așteptat puțină agheasmă, nu „s-a dat” nimic. Rând pe rând au plecat smeriți, triști și resemnați. Li s-a mai luat o rază de lumină.


Cei care-au încercat porțile cimitirelor pentru a aprinde o lumânare răposaților s-au lovit de aceeași brutalitate. „Nu e voie” repetau mecanic cerberii fără creier aflați în „esercițiu' funțiunii”. În schimb, în unele locuri, la ora 5 seara, mai mulți descreierați s-au apucat să pună imnul la megafoanele tărăboanțelor din dotare. Se-nțelege că imnul acela, decupat astfel încât să fie total desacralizat.

A trecut trist atât la noi cât și la ei. Penibilul mediatic menit a-i tembeliza pe cei mai mulți se desfășoară în continuare ca la carte. Îmi spune cineva care petrece ceva mai mult timp în fața televizorului că singurul care pare a-și păstrat verticalitatea e Răzvan Dumitrescu. Nu știu ce să zic, n-am văzut. Tare mi-e însă că, pe măsură ce se va apropia marea sărbătoarea a ortodoxiei, din ce în ce mai mulți vor deveni critici. Iar după a treia zi de Paști se va face „presiune mediatică” pentru ca oamenii să meargă la muncă. Și, în mărinimia sa, gauleiterul - numit pentru încă o lună dictator - le va da sclavilor ceea ce cer: muncă și iar muncă. În schimb, bătrânii vor fi obligați să rămână în case până la sfârșitul anului. Sau, mai bine spus, până la sfârșitul lumii lor.

Nu cred în coincidențe. Tot ceea ce s-a făcut a fost făcut programatic. Pute de la o poștă a agendă ascunsă. Ce-i drept, dacă toate bisericile ar fi fost luate cu asalt, milițienii ar fi cedat. Atât la noi cât și la catolici. În fața evidenței n-ar fi avut ce face. Însă realitatea e ceva mai tristă. Lumea nu mai crede cu adevărat. Credința a părăsit Occidentul încă de prin anii 60, poate chiar mai devreme. Rând pe rând, catedralele s-au transformat în muzee pentru ca, mai târziu să fie părăsite.

Un amic mi-a aranjat la Napoli vizitarea mai multor catedrale definitiv închise. E un sentiment straniu pe care-l ai văzând cum te privesc sfinții când intri acolo. Parcă vezi uimire pe fețele lor prăfuite. Toate acele monumente impresionante stau să se dărâme. Unele dintre ele se confruntă cu infiltrații, altele, mai cu noroc, sunt îngrijite pe ascuns de câte un preot în vârstă, abia târându-și anii. În celelalte catedrale ale orașului, în alte dăți pline de dădeau pe-afară, nu-i nici țipenie de om. Se mai animă din când în când cu ocazia vreunei nunți. În rest, turiști stupizi pozând ca roboții niște imagini moarte, incapabili să înțeleagă despre ce e vorba.

Dacă privim obiectiv fenomenul putem constata că toată credința care mai e e doar la nivel de superstiție. Puțini, foarte puțini sunt cei care știu cu adevărat despre ce e vorba și care-s rigorile. La nivel de superstiție e simplu: când nu ți se îndeplinește dorința, scuipi în sân, spui ghinion și mergi mai departe. Asta s-a întâmplat și anul acesta.

Ceea ce trebuie să știți e că inevitabilul se va produce. Așa cum revoluționarii francezi au prigonit Biserica sub toate formele ei, continuatorii lor le vor pune pe tapet agenda. În zilele revoluției franceze nebunia a fost atât de mare încât au încercat să influențeze chiar și curgerea timpului, decretând săptămâna de zece zile - o contradicție flagrantă în termeni. De asemenea, calendarul catolic a fost înlocuit cu cel laic. În locul sărbătorilor creștine au fost puse sărbători laice izvorâte dintr-o nou-religie fabricată în acele zile. Zeitatea supremă pe care-o sărbătoreau era „Zeița Rațiune”, iar începutul domniei sale au fost marcat de depunerea la Notre-Dame a „încarnării” sale: o prostituată din Paris. Au fost impuse sărbători populare, târguri și tot felul de evenimente comerciale menite a preamări noua zeitate, alături de altele născute cu forcepsul de „proaspătul stat”. Remarcabile la aceste manifestări erau „tradiționalele” procesiuni ale măgarilor, în care bietele animale erau împodobite cu mitre și defilau în hula publicului bine abțiguit.

Teroarea lui Robesspierre a născut la 7 mai 1794 un alt cult, cel al Ființei Supreme, care-a înlocuit prosternarea în fața Zeiței Rațiune. Căăderea lui Robesspierre a marcat și căderea „religiei” sale care-a fost înlocuită de teofilantropie, o transformare a deismului într-o religie combinând elemente diverse: confucianism, păgânism, învățături de-ale lui Jean Calvin s.a.m.d.

Pe-atunci însă oamenii nu erau atât de îndobitociți și, profitând de problemele noii orânduiri, creștinismul a revenit treptat în Franța. Mai întâi în zonele rurale, iar apoi, treptat, și-n orașe, pentru ca, după înțelegerea dintre Napoleon și papa Pius al VII-lea, catolicismul să fie lăsat să revină oficial în Franța.

Pe-acele vremuri era un alt tip de om, ceva mai aproape de adevărurile supreme. Acum oamenii sunt doar niște biete carcase, fără gândire și fără idealuri. Sub nicio formă nu poți spune că a-ți lua un „benveu”(sic!) e un ideal. Acum, într-o lume desacralizată, fără direcție și fără cap, se pot impune idealurile revoluției franceze. Amestecul produs de „New Age” de mai bine de patruzeci de ani e numai bun pentru creionarea religiei viitorului, una croită fix pe „dorințele gloatei”, în care superstiția, divinația și toate ritualurile de la periferiile societății vor fi aduse în față.

V-am spus că nu cred în coincidențe. Incendierea Catedralei Notre-Dame a fost un punct de start. Ați uitat deja? În două zile se împlinește un an. Un an de „nouă eră”. O eră a întunericului care ne va înrobi în perioada imediat următoare.