O altfel de revoluție

Mesajul crizei actuale pe care ar trebui să-l înțeleagă toată lumea este unul simplu: așa nu se mai poate! În ciuda sforțărilor multor agenți de influență, trebuie să conștientizăm că actuala așezare globală nu doar că nu funcționează, ci a devenit de-a dreptul toxică. Și nu-i numai toxică, ci și hilară.

Nu vi se pare de râs că globaliștii sunt, în același timp, și ecologiști? Păi cum poți fi ecologist tu, cel căruia i se pare normal ca roșiile produse în SUA să fie trimise în China pentru ambalare, iar după aceea să fie vândute în supermarketurile americane? Cum poți fi ecologist în condițiile în care toate strategiile tale nu iau în calcul interzicerea plasticului? Mă rog, nu e singurul semn de nebunie arătat de cei care înghit slogane pe nemestecate.


Revenind la mesajul dat de actuala stare de fapt, mi se pare mai mult decât transparentă necesitatea unei reașezări a economiilor într-un context nu doar național, ci și local. Ce poveste ne spun pepenii care străbat jumătate de glob pentru a ajunge într-un supermarket? Sunt multe, ochi n-avem să le vedem și urechi să le ascultăm. Avem povestea sărmanilor plătiți cu sume derizorii, care pentru a avea ce pune pe masă își pun și copiii să lucreze. Avem povestea chimicalelor împrăștiate irațional pentru ca fructul să fie perfect. Sau povestea risipei spusă de fructele „nestandard” care sunt lăsate să putrezească în câmp. Povestea subvențiilor acordate pentru ca acea producție să fie „rentabilă”. Și, de ce nu, meta povestea care ne adoarme iluzionându-ne că toate acestea sunt lucruri normale și că abordarea globală e singura posibilă.

Fiecare produs pe care-l vedeți în supermarket are o poveste similară adunată în miile de kilometri parcurși până să ajungă în coșurile consumatorilor finali. Aud foarte mulți plângându-se - încurajați de globaliști, desigur - de defrișările din jungla amazoniană. Nimeni nu spune însă că defrișările se fac deoarece sunt rentabile. Masa lemnoasă are căutare, iar terenul eliberat e numai bun pentru agricultură. Atâtea milioane de guri înfometate au altă viziune despre pământul Amazoniei. Și culmea, globaliștii nu doar că sunt de acord cu satisfacerea foamei din terenurile acelea, dar îi și încurajează. Nu vă miroase a disonanță cognitivă?

Toate acestea se întâmplă în timp ce câmpurile din jurul așezărilor noastre sunt invadate de buruieni. Și dacă nu sunt părăsite, investițiile care se fac sunt direcționate tot către cereri de la miii de kilometri distanță. Oare de ce? E simplu, e povestea care ne spune că „așa trebuie să meargă lucrurile”. Nimeni însă nu spune că există o „cale regală” pe care calcă statele susținătoare ale globalismului. Aceasta presupune ca o groază de muncă din fluxul de producție să fie externalizată statelor sărace, fără pretenții deosebite, în timp ce etapele ultrarentabile ale procesului să rămână statelor bogate. Apple face doar proiectare, fabricația fiind externalzată în China, unde orașe întregi înghit aburii toxici ai substanțelor cu care trebuie tratată fiecare suprafață exterioară a telefonului pentru a luci cum trebuie. Nemții fac mașini cu piesele produse prin ateliere infecte unde nu s-a auzit de protecția muncii și unde o viață costă mai puțin decât produsul pe care fabrica îl scoate la capătul benzii.

Și, culmea, treptat, în contextul global, nici măcar nu mai e vorba de state, ci de entități economice interesate, entități în spatele cărora stau păpușarii. Ei nu mai au o națiune, ci întreg globul pe care-l seacă în goana după putere și profit.

Criza actuală ne arată limpede că timpul poveștilor globale a trecut. Nu mai e mult până veți constata cum suferințele vor veni de la ferma braziliană care are probleme majore, de la mega-fermele de porci în care a dat boala s.a.m.d. De ce? Pentru că globalizarea e o himeră.

Înainte societatea era obligată să se așeze pe principii sănătoase. Oamenii erau grupați în jurul unor spații agricole de care depindea supraviețuirea lor. Dacă nu mergea treaba, trebuiau luate măsuri din timp.Aici totul era optimizat natural. Era nevoie de planificare, iar surplusul se vindea zonelor aflate în deficit. N-aveai mâncare, mureai de foame. De asemenea, costul mare al mâncării reducea natural fertilitatea, în timp ce costul mic o sporea.

Ce ne spune globalismul? Că acele societăți erau barbare întrucât, e adevărat, uneori oamenii mureau de foame. Și că aceste probleme, iată, au fost rezolvate. Doar că e o mică problemă: a crescut rata fertilității și ne-am trezit mulți pe planetă. Așa că, în viziunea globală, vine și soluția: să mai omorâm din ei. Ba cu un virus, ba cu un vaccin, ba cu tactici absolut neortodoxe. Iar pentru cei aleși să supraviețuiască, viitorul nu e deloc roz: sunt urmăriți permanent și îmbolnăviți programatic astfel încât, pe timpul vieții, să plătească biruri cocoșătoare. Așa-i că asta nu e barbarie? Te-ar apuca râsul dacă n-ar fi de plâns.

Numai că, logic, ultra-optimizatul globalism dă rateuri fix când e cea mai mare nevoie de el. Pandemia a lăsat lumea fără echipamente și consumabile medicale. Era logic să se întâmple așa, doar acele facilități de producție erau proiectate pentru o anume cadență, ruperea acesteia generând probleme. S-ar fi întâmplat așa dacă toate acele produse se făceau la nivel local sau regional? Desigur că nu. În afară de faptul că necesarul ar fi fost mult mai mic, la nivel local altfel se pot face mobilizările. Omul știe ce e necesar și se reorientează singur.

Nu cred că trebuie să mai insist. Ați înțeles destul de bine despre ce e vorba. Criza în care suntem, la fel ca și cele anterioare, ne arată limpede că globalismul nu-i decât o himeră. Însă, în ciuda statutului să, oamenii politici vor fi mereu dispuși să meargă pe această cale irațională deoarece de-acolo le vine puterea. De-aceea am spus de-atâtea ori că următoarea mișcare nu va putea veni decât de jos în sus, de la omul de bază căruia globalismul îi ia puterea.

Acum, mai mult ca niciodată, fiecare trebuie să înțeleagă că e un factor important al revoluției viitoare. Fiecare trebuie să învețe să-și câștige independența. Asta nu doar pentru a-și îndeplini un ideal, ci pentru a supraviețui. Cu cât reușești să-ți produci mai mult din ceea ce consumi, cu atât rupi mai multe lanțuri care te țin în jug. Și, cu cât mai multe lanțuri rupte, cu atât vei putea fi mai puțin dependent de cei care te înrobesc. Dacă ai fi avut cămara plină din recolta anului trecut, n-ai mai fi alergat aiurea prin magazine pentru a-ți cumpăra conserve în care plutește aluminiul. N-ai mai fi alergat după făină dacă aveai sacii de grâu. Și nu ai mai da fuga după ouă dacă ai avea o mână de găini. Sunt lucruri simple care, nu dar că-ți asigură o oarecare independență, dar te și mențin sănătos.

E cât se poate de logic că modelul funcțional e unul descentralizat, în care ceea ce-ți este necesar, e produs undeva în proximitatea ta. Există, desigur, anumite produse complexe care nu se încadrează în paradigma descentralizării. Însă ele sunt puține și, cu ceva efort, pot fi dezvoltate la nivel național.

Rețineți, vă rog, lecția cea mai simplă pe care o tot uitați. Centralizarea înseamnă sclavie, în timp ce descentralizarea înseamnă libertate. Globalismul e centralizarea cea mai aberantă în timp ce naționalismul și suveranismul înseamană libertatea. Gândiți-vă bine la asta!